Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Mihaela Helmis în dialog cu Gigi Căciuleanu. „Gândurile noastre influenţează mişcarea astrelor”

Mihaela Helmis în dialog cu Gigi Căciuleanu. „Gândurile noastre influenţează mişcarea astrelor”

Dansator, coregraf, profesor, Gigi Căciuleanu a descoperit dansul contemporan de avangardă la vârsta de 14 ani, sub îndrumarea lui Miriam Răducanu. A participat alături de aceasta la celebrele Nocturne 9 1/2 de la Bucureşti. Şi-⁠a completat studiile de dans academic şi coregrafie la Teatrul Bolshoi din Moscova. A fost solist al Operei Române din Bucureşti, unde a dansat roluri din repertoriu. Tot pe scena Operei Române au fost create roluri speciale pentru el: Zidul şi Mandarinul miraculos de Oleg Danovski, Amorul doctor şi Un american la Paris de Tilde Urseanu etc.

Câştigă, de-⁠a lungul carierei, importante premii de coregrafie (Bulgaria, Germania, Franţa, Chile, Italia, România). Dansează cu Ruxandra Racovitza (partenera sa de o viaţă), Maina Gielgud, Yvette Chauviré, Svetlana Beriozova, Anton Dolin, Reda Sheta, Adam Luders, Jean-⁠Pierre Franchetti, Peggy Lyman, Patrick Dupond, Viktor Rona, Jean-⁠Christophe Paré, Jean Guizerix, Wilfride Piollet, Sandra Giacosa, Brigitte Lefevre, Michael Denard, Louise Bédard, Ghislaine Thesmar etc. A creat mai multe companii de dans (de ex. Nancy, apoi propria companie la Paris), este unul dintre membrii fondatori ai Consiliului Internaţional de Dans al UNESCO şi iniţiatorul festivalului de dans stradal Dansul la Aix. Coregrafiile sale au intrat în repertoriul operelor din Paris, Lyon, Avignon, Hamburg, Roma, Cardiff, Wuppertaler Tanztheater, Teatrului La Fenice din Veneţia, Teatrului Municipal din Sao Paolo, Teatrului Oleg Danovski din Constanţa etc. Continuă să predea tehnica sa specifică şi să transmită stilul său original de dans contemporan sub formă de ateliere şi master-⁠class în cadrul unor instituţii de prestigiu precum: Conservatorul Naţional Superior La Villette, l’Ecole de l’Opéra de Paris, Conservatoarele Naţionale franceze (Boulogne-Billancourt, Annecy, Chambéry, Rennes etc.).

Este Profesor Honoris Causa al Universităţii de Artă din Târgu Mureş.
Este autorul volumelor: Cartea Junglei X (Teatrul „Ariel” din Târgu Mureş, 2002), Vânt. Volume. Vectori (Curtea veche, 2008), Grafologie pentru Simfonia fantastică (Editura Liternet).

„Gigi Căciuleanu, o personalitate mondială a dansului contemporan, dezvăluie în volumul Miroirs o faţetă mai puţin cunoscută a personalităţii sale artistice: lirismul. El are un cufăr în care are tot felul de bucăţele de hârtie pe care are scrise nişte poezii şi îl duce cu el peste tot în lume. De altfel, cartea aceasta – o introducere în arta lui poetică – este doar o mică parte din poeziile publicate pe LiterNet în ultimii opt ani. 44 de poezii şi 28 de desene sunt cuprinse într-⁠un volum care aminteşte de graţia dansului, însă surprinde prin precizia cu care autorul stăpâneşte nu doar gestul, ci şi cuvântul şi linia culorilor” spunea Răzvan Penescu, fondatorul LiterNet, în toamna anului 2016, la lansarea cărţii în cadrul FNT. „Pentru mine, lectura acestei cărţi a fost o revelaţie. Este o carte adevărată, a unui artist adevărat, a unui poet şi a unui desenator adevărat. Gigi Căciuleanu acoperă ca artist trei sintagme: polifonic, polimorf şi polivalent. Parcurgând cartea, veţi înţelege amestecul fascinant al caracterului său, amestecul dintre teluric şi celest, dintre senzualitate şi spiritualitate. În acest timp descompus pe care îl trăim, prin subtextul poeziilor sale, Gigi îşi pune şi ne pune trei întrebări fundamentale: De unde venim? Cine suntem? Unde ne ducem?”, susţinea Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru, preşedinte onorific AICT – Teatrologie.

„Aceste frânturi de poeme şi desene sunt de fapt dansuri, spune despre sine însuşi Gigi Căciuleanu. Am învăţat de la Ruxandra Racoviţă că dansurile sunt şi desen sau linie pură. Întotdeauna m-⁠au fascinat liniile. Fie că acestea sunt trasate cu corpul, fie că le trasezi pe hârtie, fie că le trasezi cu mintea, cu inima, cu creierul. Textele din carte sunt texte de spus, pentru că sunt gândite silabic, pentru a putea fi spuse, pentru a putea fi dansate. Ele sunt subtext exprimat de dans-⁠actorii mei.”

Dadaismul unei Virginia Woolf

Mihaela Helmis: Ne-⁠am putea uita la omul acela schematic, din „Fante de lumină” şi să intrăm deja într-⁠o lume. Putem să ascultăm o parte a coloanei sonore şi să înţelegem de unde venea, de unde-⁠şi trăgea rădăcinile Tristan Tzara. Cred că sunt şi jocuri de cuvinte ale unui timp. De fapt, cum vă este, pentru cultura română, Tristan Tzara? Cum l-⁠aţi simţit, pentru a-⁠l aduce aşa, pe scenă?

Gigi Căciuleanu: Nu ştiu cum e pentru cultura română, ştiu cum e pentru cultura mea personală. Întotdeauna mi-⁠a plăcut Tristan Tzara, şi ca fenomen, şi ca idee, şi ca om, şi ca poet. Sunt patru faţete diferite care se leagă foarte frumos într-⁠un singur om care a ştiut să plece dintr-⁠un colţ de ţară şi să ajungă într-⁠un colţ de lume, şi să ducă cu el nişte trăsnăi şi nişte nebunii ale spiritului românesc aş zice eu, pentru că pe undeva Dada este un banc, este bazat pe ideea jocului inteligent. Bancurile nu sunt tâmpite, sunt inteligente, şi faptul de a sparge nişte clişee, nişte vase de porţelan pe care după aia le-⁠a lipit în felul lui, mi se pare foarte frumos, şi hai să spun chiar măreţ, pentru cineva venind dintr-⁠un loc al lumii unde nu se crede că ar fi multă artă modernă, se consideră… în orice caz, de foarte multă vreme, când am ajuns în Occident pentru prima oară, că în România „umblau urşii pe stradă”, nu ştia lumea de unde să ne ia, credeau că toată lumea este analfabetă şi aşa mai departe. La Tristan Tzara fenomenul este formidabil, omul – am descoperit pozele lui!, este un dandi, este un minunat, deloc parcă nu corespunde exact cu trăsneala lui, şi cu toate acestea corespunde foarte bine. Dacă ne uităm la dadaismul unei Virginia Woolf, pe care-⁠l descrie ea foarte frumos, snobismul acela între ghilimele – şi nu foarte între ghilimele – foarte frumos, pe undeva se leagă. Suntem rude, aşa cum Regele Mihai este rudă cu Regina Angliei, probabil că şi noi suntem foarte înrudiţi pe undeva, toţi în Europa. Nu suntem aşa de îndepărtaţi unii de alţii.

Vorbiţi despre un fel de a arunca un spot luminos asupra unui fenomen, sintetizându-⁠l în câteva cuvinte cu morală: bancul. Dar lumea are nevoie de poveste, şi dumneavoastră, prin cele patru faţete pe care i le-⁠aţi surprins lui Tristan Tzara, realizaţi în spectacol chiar o poveste.

I-⁠am făcut lui Tristan Tzara ce le-⁠a făcut el altora, adică l-⁠am dadaizat. Textul pe care îl folosesc nu este dadaist, este un text post-⁠dadaist, unde el deja, simţind că dadaismul devine un alt clişeu şi alt sistem, a ieşit din el. Foarte frumos. Şi a intrat într-⁠un suprarealism de o forţă şi de o… eu aş zice că chiar realist devine până la urmă. Aşa cum Ionescu nu mi se mai pare absurd deloc. Sau Beckett, la fel! Acest suprarealism este un fel de microscop care se uită la fiinţa umană, într-⁠un fel foarte, foarte detaliat, se uită până în străfunduri. La acest „Om aproximativ”, ăsta este textul de la care am plecat, şi pe care l-⁠am descoperit încetul cu încetul. La început am citit Tristan Tzara – Dada. L-⁠am citit ca pe o trăsnaie. După aia am început să-⁠l înţeleg. Adică să încerc să-⁠l înţeleg, pentru că cred că nici chiar autorul nu înţelege asemenea texte. Pentru că acest suprarealism merge mai departe decât intelectul, mai departe decât chiar talentul, şi asta mi s-⁠a întâmplat şi mie. L-⁠am tot sucit încolo-⁠încoace şi asta am şi făcut în spectacol. Am încercat să sucesc textul de aşa natură, încât spectatorul, ieşind din teatru, să se ducă la librărie şi să cumpere acel text. Sau la o bibliotecă, să-⁠l împrumute şi să-⁠l citească, ca pe o Odisee a fiinţei umane. Foarte frumos, foarte profund, foarte poetic, foarte metaforic, în acelaşi timp savant aş zice. Foarte savant, textul, din care eu n-⁠am vrut să scot savantismul. Eu am scos mai mult suceala, faptul că am luat foarfeca şi am tăiat doar acea primă parte, trebuie să vă spun, pentru că n-⁠am luat tot textul, fiindcă e foarte lung. Am luat doar prima secvenţă din „Omul aproximativ”, la care m-⁠a sedus în primul rând titlul. E foarte frumos. Are dreptate, suntem foarte aproximativi. Şi dacă ne uităm chiar la avansurile pe care le face ştiinţa în momentul de faţă, şi în fizica subatomică, şi în medicină, şi în genetică, şi în chimia celulară şi aşa mai departe, finalmente ne dăm seama că noi ştim foarte puţine. Cu toate acestea ajungem să operăm inima pe viu!… televizorul totuşi merge! Într-⁠un fel el funcţionează pe un sistem total aleatoriu şi trăsnit care se cheamă „principiul incertitudinii”. Deci, pe undeva acel „om aproximativ” m-⁠a făcut să mă gândesc, mi-⁠a ciulit urechile. Şi m-⁠am gândit la acest melanj de microscop şi telescop.

De la Goethe încoace cerul înstelat deasupra şi legea morală în interior. Într-⁠un fel vibraţia şi poate predestinarea, sau poate geniul de a simţi că limitele omului sunt doar temporale şi că ceea ce a fost şi ceea ce vine e cu totul altfel decât ceea ce trăim.

E foarte curios cum un artist se uită la realitate şi o vede în felul său. Alteritatea asta pe mine m-⁠a fascinat. Aşa cum şi mie mi se întâmplă, să nu percep realitatea ca toată lumea şi să transform acest lucru în artă, adică să nu-⁠l las doar pe principiul incertitudinii, ci să mă duc mai departe spre artă, care nu-⁠i deloc ştiinţă. Adică este un fel de nebunie pe care Tristan Tzara, cu care ne înrudim (noi, românii!, vreau să spun, nu numai noi artiştii), ne înrudim foarte mult cu această tăiere a firului în patru, acest umor şi această detaşare cu care vedem lucrurile. Poate la ruşi am mai văzut câteodată aşa ceva, gândindu-⁠mă la radio Erevan bineînţeles! Şi aşa ajung din nou la bancuri. N-⁠am întâlnit asta în Occident, acest tip de umor. Nu spun că-⁠i bun sau prost. Pur şi simplu, nu-⁠i la fel.

(Spectacolul L’Om DAdA este produs sub auspiciile Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală Ion Sava, în colaborare cu Gigi Căciuleanu Romania Dance Company şi Fundaţia Art Production şi cu sprijinul Institutului Cultural Român. În 2016 – dadaismul împlinea 100 de ani. Odată cu acest nou spectacol al său la TNB, artistul Gigi Căciuleanu, nume care a făcut înconjurul lumii, aduce în scenă nu doar talentul său de regizor-⁠coregraf, ci şi pe cel de interpret, într-⁠un spectacol în care, alături de actorul Lari Giorgescu, îşi propune să demonstreze că… „toţi suntem dadaişti. Defragmentăm, aruncăm ceva din noi pe scenă şi în viaţă. De ce L’Om DAdA? Pentru că am vrut să alătur aceste cuvinte, om în limba română, cu „dada” – universalul, explică Gigi Căciuleanu. Am pornit de la L`homme approximatif, textul lui Tristan Tzara, teribil de poetic, deloc absurd, frumos, nefragmentat, stufos, plin de semnificaţii, foarte actual chiar şi după 100 de ani.

Omul aproximativ este de fapt arhetipul omului cât se poate de exact, şi anume actorul şi dansatorul” – n. M.H.)

 

Unde se termină dansul?
Unde începe desenul?

O tăietură „crystal clear”.

Exact. „Crystal clear”. De fapt şi acest text, care pare confuz la prima lectură, zici: „Aoleu! Fără punctuaţie! Cum se leagă frazele alea…!”. Ei bine, am încercat să-⁠l fac „crystal clear” în acest spectacol. De fapt, e o descifrare a textului pentru mine şi pentru public.

Şi atunci să-⁠l luăm drept teatru-⁠dans, cum vă definiţi genul acesta de exprimare complexă care adună mai multe arte în sine, pentru a ajunge la firul acesta de lumină care încearcă să vorbească despre „omul aproximativ”?

Mă iau pe mine ca fiind primul „cobai” al meu însumi, pe mine încerc lucrurile, şi-⁠mi dau seama că la mine lucrurile nu se detaşează foarte clar. Unde se termină dansul? Unde începe dese­nul? Unde începe textul? Unde se termină pagina scrisă ca să ajungă în poezia nescrisă şi de nescris? E foarte corect că întotdeauna mi-⁠am notat dansurile prin poezii, niciodată nu le-⁠am notat prin mişcări descriptive, ci prin metafore, chiar dacă foarte multe le-⁠am aruncat după aceea pentru că n-⁠am mai avut nevoie de ele, dar nu numai că le-⁠am notat aşa, dar le-⁠am şi ţinut minte aşa. Adică anumite dansuri le uit, dar dacă îmi amintesc metafora mi-⁠aduc aminte şi mişcarea. Dar nu ţin minte mişcarea în sine. Deci aceste lucruri sunt foarte amestecate şi la mine, de aceea am şi plecat în discuţia noastră de la acel om.

Fantastic!

Exact. Este un omuleţ pe care eu îl desenez de foarte multă vreme, e ca „Omuleţul lui Gopo” al meu. E foarte mic. De când mă ştiu, când mă simt mai rău trasez acest omuleţ. Mi-⁠e, undeva, alter-⁠ego-⁠ul! Şi alter-⁠ego-⁠ul ăsta spiriduşic, arielic, bachic i-⁠aş spune, adică e pe undeva ceea ce a ştiut Shakespeare aşa de frumos să extragă din atmosferă, din aer, din polen. Întotdeauna m-⁠a impresionat şi s-⁠a legat. Niciodată dansul nu a fost numai dans şi nu m-⁠a interesat ca atare. Deci, acest spectacol e nu ştiu cum… eu i-⁠aş spune teatru coregrafic, pentru că este tratat ca o coregrafie. Am lucrat cu Lari Georgescu, care este actor prin esenţă, actor prin educaţie, dar şi dansator pentru că a lucrat cu mine. Deja de aproape 10 ani lucrăm împreună. A Lucrat cu Miriam Răducanu, ceea ce e un foarte mare examen artistic pentru mine, pentru că Miriam este cea care cizelează lucrurile brâncuşian, până când pasărea nu mai are pene, ci rămâne doar zborul! Au făcut un spectacol împreună. Doamna Miriam i-⁠a făcut un minunat spectacol în care l-⁠a adoptat, l-⁠a cooptat pe Emil Bota. Nu-⁠i din întâmplare că aceste personalităţi sunt pe undeva prezente în oglinzile mele deformante: Bota, Miriam Răducanu, Lari. Lari este un personaj foarte complex, să nu-⁠l luaţi drept băieţelul simpatic, blond, ieşit din găoace. Este un om foarte complex şi aş fi vrut foarte mult ca lumea să descopere şi această complexitate a lui, în această perversitate aş spune eu, în sensul frumos al cuvântului. În sensul în care privirea unui Hitchcock durează o secundă – cât trece el printr-⁠un film al lui?! O nimica! E bine, această privire a lui am surprins-⁠o la Lari. Foarte curios. Pentru că lumea nu-⁠l vede aşa. În „Poezia visului”, doamna Răducanu l-⁠a sculptat până la sânge, aş zice. Adică „a scos din el untul”, cum spune românul foarte bine. Pe mine m-⁠a interesat această dualitate din Lari, această falsă naivitate simpatică pe care o transmite, şi arsurile sale interioare. El este un om foarte ars pe dinăuntru. Cu multe probleme personale, cum avem toţi, dar la el se transformă asta în artă, şi e foarte frumos. Asta am vrut. Am vrut să ne compunem într-⁠un fel, coregrafic, în acest spectacol de teatru. Da, este un teatru coregrafic.

Un singur punct cred că îmi veţi permite să pun, şi anume aş putea să spun aşa, adunând toate cele de până acum şi toate cele ce se văd pe scenă, „Omul aproximativ” devine „Omul total”. Mulţumesc.

Da, e foarte frumos ce spuneţi şi mă flatează foarte tare. Nu pentru că m-⁠aş considera un om total, dar mă flatează foarte mult ideea dumneavoastră. Mă flatează în numele umanităţii, nu numai în numele meu personal. Aţi spus un lucru foarte frumos. Acest „Om aproximativ” al lui Tristan Tzara este un om total şi bineînţeles că nimeni nu poate avea totalitatea aceasta. Şi nici n-⁠ar fi interesant. Dar aţi vorbit şi de Goethe îna­inte, şi pentru mine e un spectacol ieşit dintr-⁠un text foarte asemănător cu… acest „ om aproximativ” al lui Tristan Tzara . Mie îmi sună ca un fel de Faust fără poveste.

Timp, trup, vis, hău… aşa v-⁠aţi definit la un moment dat. Sau încercaţi să vă adunaţi din ceea ce, în fiecare secundă, cred că vă alcătuieşte la un moment dat. Cum vă măsuraţi, de fapt, timpul, cum vă măsuraţi locurile prin care treceţi, ce vreţi să rămână în noi?

E foarte vastă întrebarea, dar şi mai vast răspunsul. Nu ştiu, cred că totuşi clipa prezentă mi se pare cea mai reală, cea mai importantă, cu toate că trece imediat. Dar e foarte curios că sunt ca alpiniştii care se uită doar la peretele în faţa căruia se găsesc, dacă mă uit în jos ameţesc, dacă mă uit în sus mă apucă groaza. Sau invers. Cred că cel mai important este faptul că suntem alcătuiţi mai mult decât din atomi de trup sau, chiar mai mult, nu suntem doar atomi de suflet! Suntem făcuţi din ceva mult mai special, cu toţii, şi dacă realizăm acest lucru relativizăm foarte multe alte lucruri care sunt ori neplăcute, ori care ni se impun, sau pe care ni le impunem noi înşine. Nu ştiu dacă am răspuns la întrebarea dumneavoastră, dar…

Ca nişte pene de înger când zboară

Dar aţi ales o cale foarte specială de a vă defini şi de a ajunge la noi.

Da, puful păpădiei. Păpădia e frumoasă, rotundă, albă, este de ajuns o adiere de vânt sau cineva să sufle în ea ca să…

Dar anul ăsta au crescut, în mod special, uriaşe.

Au crescut uriaşe, am şi suflat în ele, nu ca să le distrug, dar pentru că zborul acelor molecule de aer mi se pare foarte aparte. Sunt ca nişte pene de înger când zboară şi probabil că atunci, zburând, descompunându-⁠se acea sferă, fiecare din acele părticele are o viaţă proprie şi bucuria unei vieţi proprii. Se bucură de ea.

Au şi ele vectorii lor, nu-⁠i aşa?

Da, sigur. Vectorii lor depind de cât de tare am suflat în păpădie, sau cu cât amor am suflat. Bineînţeles, dacă un tractor trece peste o păpădie nu-⁠i la fel, dar de cele mai multe ori aşa e făcută păpădia ca ale ei părticele să zboare. Şi probabil să se reproducă în felul acesta.

Şi, dat fiind inefabilul acestui moment, aşa aţi defini şi clipa de dans pe care o înlănţuiţi seară de seară, mereu şi mereu la fel, dar altfel?

Dansul se petrece nu numai în momentul în care dansezi efectiv cu trupul, adică în momentul când se aprinde un reflector, ieşi pe scenă şi dansezi. La mine cel puţin, dansul întotdeauna s-⁠a petrecut undeva prin imaginaţie şi prin neputinţa de a face altceva. Dintr-⁠o neputinţă de a fi normal. Şi atunci, a te mişca normal – n-⁠am putea să definim dansul în acest fel! – este o activitate de orice moment şi chiar în afară de moment. N-⁠am cum să vă spun în cuvinte, este mai important chiar acel moment în care dansaţi în minte, în inimă, în suflet, decât acela în care el se întrupează şi se banalizează, într-⁠un fel.

Atunci credeţi mai tare în această concentrare de linii de forţă ale gândului?

Gândul este un lucru extraordinar pentru că nu ştiu dacă sau ce rămâne după ce nu mai suntem. Dar cred că dacă material nu rămâne nimic, gândurile rămân pe undeva! Şi atunci au realmente o forţă, cred eu… De exemplu eu cred într-⁠un zodiac pe dos, cred că gândurile noastre influenţează mişcarea astrelor, şi nu invers.

(Vorbind odată despre Vânt, volume, vectori – eseu de cromo-⁠analiza aplicată corpului în stare de dans – cartea sa apărută în limba română în anul 2008, apărea întrebarea: cum poate răzbate poezia dansului dincolo de formulele carteziene? Iar răspunsul venea dezarmant de firesc: exact la fel cum o sonată de Bach răzbate dincolo de partitură! – n. M.H.)

Metafora este un dans
mai ales al gândului hiperconştient

E important, probabil esenţial, să concentraţi mişcarea lumii în funcţie de propria mişcare, pentru că altfel nu cred că aţi putea să comunicaţi cu noi.

Lumina are o mare importanţă în mişcare, dar şi umbra are o mare importanţă. Cred că alternanţa între cele două dă interes, dă un anume zvâc dansului, vorbesc de dansul gândului, care mi se pare, încă o dată, mult mai interesant şi mai complet şi mai frumos decât dansul trupesc – cu toate că şi acela e foarte frumos şi unii oameni reuşesc să-⁠l facă chiar minunat. De aia mă apropii foarte mult de poezie, de metaforă, pentru că metafora este un dans al gândului, nu numai al gândului conştient, ci şi al gândului inconştient, subconştient sau – să-⁠i spunem – hiperconştient, care ne depăşeşte. Nu ştim de ce la un moment dat gândim într-un fel sau într-⁠altul, dar o facem. Poate că este foarte simplu, dar e la fel de simplu ca atunci când dansezi. Revin la ideea dumneavoastră de dinainte; în momentul când eşti pe scenă totul devine mult mai simplu. Asta voiam să spun. Dansul în sine e ca şi cum ai privi vârful vizibil al aisbergului şi nu tot restul, toată această vâltoare care precede şi care condiţionează fiecare moment vizibil al dansului. Dansul e viaţă şi viaţa e dans! Pentru mine e foarte clar că este „arta vieţii”, pentru că în primul rând te obligă să faci faţă dansului, aşa cum faci faţă vieţii, cu tot ce ai: cu trup, cu suflet, cu minte, cu curaj, cu frici, cu tot ce ne poate defini. De aia spun că este arta vieţii, nu numai pentru că este un limbaj universal – ceea ce este deja un loc comun! De fapt, gestul este un limbaj universal, pentru că, de exemplu, dacă cereţi nota la un restaurant, oriunde aţi fi faceţi acelaşi gest; sau când arătaţi că iubiţi pe cineva sau că vă rugaţi lui Dumnezeu, la fel, faceţi aceleaşi gesturi. Şi aceste „numiri” comune sunt foarte importante. Ele împânzesc mişcarea abstractă, o îmbogăţesc, chiar dacă nu ne dăm seama că ele sunt prezente. Aceste gesturi sunt prezente într-⁠un dans care pare ori frumos, ori urât, sau oricum ar fi el. Ori într-⁠o poveste, ca în „Lacul lebedelor”, ori în ceva foarte abstract, ca dansul lui Miriam Răducanu.

Pentru a vă înţelege mai bine ar trebui să vă găsim oglindirile şi într-⁠un alt vehicul, precum e cuvântul. Nu doar prin dans. Mai mult decât atât, ne daţi şansa să vă cunoaştem toate aceste feluri de a trăi şi prin maniera în care teoretizaţi lumea, sau felul de a dansa. De fapt, ce v-⁠aţi propus să fie întâlnirea cu publicul de la TNB, cea care ne aminteşte că sunt 70 de ani de când respiraţi aer „pământean”?

Un fel de moment în care m-⁠aş destăinui, cu toate că o fac mereu şi o fac şi prin interviurile avute de mai multe ori cu dumneavoastră, sau cu alţi jurnalişti. E mai mult decât o conferinţă! Am dorit să fie ca un spectacol, pentru că spectacolul mă defineşte mai bine decât o teorie spusă arid şi pe care nici n-⁠aş şti s-⁠o spun; nici arid şi nici în alt fel. Pentru că teoria pe undeva e atât de legată de practică şi de felul în care se exteriorizează şi se lasă văzută, că nu se poate altfel decât prin spectacol. Bineînţeles că cei care au văzut spectacolul de teatru dans „Un minut de dans sau uf!!!” ştiu deja anumite lucruri pe care am să le şi repet, pentru că, chiar atunci când mi le repet mie găsesc lucruri noi în ele. Dar am şi un moment pe care l-⁠am făcut recent la Paris pentru „Ziua dansului”, cu Daniel Pop, un dansator român din Târgu Mureş care trăieşte la Paris. Întâmplarea a făcut să ne întâlnim în acest moment pe o scenuţă mică la Paris, dar extraordinară. Şi nu greşesc! Pentru că e extraordinară prin calitatea prestaţiilor care se petrec acolo. Se cheamă Centrul Mandapa, este un centru care a început prin a promova într-⁠un fel arta orientală indiană şi altele, dar cu care eu am colaborat dintotdeauna. Am făcut deja 2 spectacole cu Ruxandra Racoviţă acolo, unul se numea O noapte cu Nijinski, iar al doilea se numea Master class; şi acolo m-⁠am întâlnit cu Daniel Pop să facem momente din Miroirs, să le punem în scenă într-⁠un fel.

…din cuvinte capătă formă şi mişcare, n-⁠avem decât să vă căutăm acolo, dar mai mult decât atât, n-⁠avem decât să vă fericim pentru toate întâmplările unice, de fiecare zi, şi să vă dorim „La mulţi ani!”.
Mulţumesc frumos.

■ Subtitlurile aparţin redacţiei

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest