Din ultimul număr:
Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Eveniment: Politică şi cultură (I)

Eveniment: Politică şi cultură (I)

logo-academia-romana

În colaborare cu Academia Română, aflată la aniversarea de 150 de ani de la înfiinţare (1866-⁠2016), în data de 10 iunie logo_contemporanul-rev2016, la ora 13.00, la Clubul Academicienilor (Calea Victoriei nr. 125, Bucureşti), revista Contemporanul a organizat o dezbatere cu tema Politică şi cultură.

Invitaţii revistei Contemporanul – numită „nava-⁠amiral” a culturii române, care în data de 1 iulie 2016 îşi sărbătoreşte aniversarea de 135 de ani (1881-⁠2016) – acad. Eugen Simion, acad. Bogdan C. Simionescu, Vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Ionel Valentin Vlad, Preşedinte al Academiei Române, acad. Victor Voicu, Secretar General al Academiei Române, Ramona Ardelean, Gabriel Andreescu, Horia Pătraşcu, precum şi amfitrionii Aura Christi şi acad. Nicolae Breban au vorbit despre politică şi cultură, despre educaţia românească şi cultura naţională – domenii cronic subfinanţate în perioada postdecembristă –, despre libertate şi ştiinţa de a fi, despre proiectul de ţară şi valorile româneşti, despre elitele naţiunii române, despre confuzia valorilor şi criza criticii, abordând şi alte subiecte la fel de incitante.

În cadrul acestei dezbateri au fost lansate volumele Acasă – în exil de Aura Christi şi Existenţa prin cultură… de Gabriel Andreescu, apărute la Editurile Ideea Europeană (2016) şi, respectiv, Polirom (2015).

Publicăm textul dezbaterii în numerele aniversare ale revistei Contemporanul: nr. 7 şi 8.

„Pe terenul culturii, politica şi morala se transformă în prejudecăţi”

Aura Christi: Pentru noi este o zi specială; de fapt, putem vorbi de un an special. Ne apropiem de aniversarea revistei Contemporanul. În data de 1 iulie 1881 se împlinesc 135 de ani de la apariţia primului număr al revistei Contemporanul la Iaşi – leagănul culturii române moderne. După cum se ştie, 1881 e un an de o importanţă crucială în destinul României moderne. Atunci, Ţara Românească a fost proclamată ca regat, iar statul român s-⁠a consacrat ca monarhie constituţională. „Prin aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-⁠Sigmaringen, adoptarea Constituţiei în 1866” – anul fondării Academiei Române – „şi câştigarea Independenţei de stat în 1877-⁠1878, România îşi făcuse intrarea în familia statelor moderne europene”. Un prieten, membru al tribului Conte, mi-⁠a sugerat să cumulăm cele două aniversări ale acestui an: aniversarea Academiei Române şi cea a revistei noastre. Le-⁠am adus, cum se cuvenea, în prim-⁠plan. Şi mărturisesc faptul că ne onorează că am făcut acest lucru, pentru că vorbim de instituţii care ţin de patrimoniul spiritual al României. Vorbim despre instituţii prin care s-⁠a fondat statul român. Când spun acest lucru, mă refer, evident, în primul rând, la Academia Romconferinta-academia-romanaână. Fac referire, totodată, şi la Contemporanul, publicaţie în a cărei titulatură romancierul Breban a adăugat programatic, în 1990, titlul unei alte reviste, fondate de Constantin Rădulescu-⁠Motru la 1919: Ideea europeană.

Subiectul dezbaterii de astăzi, care are loc la Clubul Academicienilor, în această sală de conferinţe spaţioasă şi elegantă, este Politica şi cultura. E o temă extrem de complexă, amplă şi dificilă, propusă de domnul acad. Nicolae Breban. O să vă fac o mărturisire care are o legătură directă cu tema propusă. Întâmplarea face că în 2016 se împlinesc zece ani de când revista Contemporanul a lansat Apelul pentru salvarea culturii române vii, apel care a adunat circa 900 de semnături ale unor personalităţi din întreaga lume. E un document istoric Apelul lansat de noi, document în care era vehiculată o expresie care, cel puţin în primii timpi, în vreme ce redactam textul acelui Apel, mi s-⁠a părut improprie: genocid cultural. Am avut, în acest sens, discuţii cu mai mulţi prieteni, filologi, lingvişti şi istorici. Domnul profesor Eugen Simion mi-⁠a spus că e puţin nepotrivită alăturarea noţiunilor de genocid şi cultură. Totuşi, realitatea ne aduce constant pe limanul lucidităţii şi ne dezamăgeşte, căci ne arată că, de fapt, avem parte de o formă de genocid cultural. De mai bine de douăzeci şi cinci de ani postdecembrişti, politicienii ocolesc să pronunţe cuvântul cultură. Ce este, la ora actuală, cultura în România? La ce să fie bună cultura în vremuri sărace? La ce să fie bună, în aceleaşi vremuri, politica postcomunistă, lipsită de personalităţi de anvergura unor oameni de stat ca, de pildă, Regele Carol I, Ferdinand, Ion I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Titu Maiorescu? O politică, uneori-adeseori, de neînţeles, fiindcă se întâmplă să existe  într-⁠o realitate paralelă cu realitatea intereselor naţiunii române. Ce relaţie există între cultură şi politică, între scriitori şi putere? De ce oamenii politici ocolesc oamenii de cultură? Iată o serie de provocări. Noi am ţinut departe de politică revista Contemporanul. Şi bine am făcut! Acum se vede că, recurgând la principiul miorescian artă pentru artă, am procedat just. Politica nu are ce căuta în cultură. Pe terenul culturii – am spus şi am scris aceasta şi cu alte prilejuri – politica şi morala se transformă în prejudecăţi. Se vede limpede că această convingere e la o distanţă astronomică de est-⁠etica promovată de adepţii dreptei, nu rareori, din cale afară de înverşunate, ca să nu zic extremiste, de vreme ce a dat o puzderie de procurori literari.

Imediat după 1990, domnul profesor Eugen Simion – un lovinescian pursânge – s-⁠a declarat adept al apolitismului, şi a fost taxat, pedepsit şi marginalizat. Domnul Nicolae Breban a făcut acelaşi lucru. Autorul romanului Bunavestire repeta mereu: „M-⁠am fript o dată cu dictatorul; nu mai repet experienţa”. Fiind membru supleant al CC al PCR, în 1971, când dictatorul a lansat Tezele din Iulie, N. Breban şi-⁠a dat demisia din funcţia de redactor-⁠şef al României literare şi a fost pedepsit pentru actul său de curaj cu izolarea şi marginalizarea. Cred că este vorba de câteva lucruri de o gravitate extremă. Am vorbit şi cu domnul profesor Victor Voicu şi cu domnul profesor Bogdan C. Simionescu, care împărtăşesc aceeaşi părere: situaţia României de azi este extrem de gravă. Lumea politică se pare că a exclus în totalitate cultura din viaţa Cetăţii. În schimb, încearcă s-⁠o folosească şi recurge la ea atunci când îi convine. Deocamdată o să vă aduc la cunoştinţă câteva date statistice, apoi o să cedez microfonul directorului revistei, ca să nu monopolizez discuţia. Cifrele statistice ne spun următorul lucru: 20% din populaţia românească este analfabetă, nota bene, în condiţiile în care România e una dintre cele mai vechi civilizaţii de pe teritoriul continentului european; am citit undeva că primul alfabet a apărut pe actualul teritoriu românesc. 24% dintre români sunt analfabeţi ştiinţific; citind un text, cei 24 % nu au acces din punct de vedere ştiinţific la conţinutul acestuia, nu-⁠l înţeleg. România se află pe ultimul loc din Europa la capitolul producţia de carte. Şi oIonel-Valentin-Vlad---Nicolae-Breban-academia-romana ultimă cifră care pe mine m-⁠a cutremurat: România este pe ultimul loc la capitolul lectură – atenţie, un detaliu pe care n-⁠am ştiut cum să-⁠l interpretez – alături de greci, adică alături de ţara care este leagănul civilizaţiei europene.

Cert este că situaţia din România nu este singura. E adevărat că la noi lucrurile sunt mai grave ca în alte părţi ale continentului. Toată Europa se află într-⁠o trist-⁠splendidă decadenţă. Toată Europa e clătinată la rădăcini de politica corectă şi de taifunul globalizării. Toată Europa îşi tratează cu neîncredere valorile. Sunt ferm convinsă – şi revista Contemporanul, membrii redacţiei, colaboratorii noştri apropiaţi sunt de aceeaşi părere – de faptul că noi suntem o naţiune prea tânără ca să ne permitem luxul de a trata valorile naţionale cu neîncredere. Nu avem dreptul să facem acest lucru. De altfel, spre deosebire de alte ţări care au făcut parte din raza influenţei imperiului bolşevic, ca, bunăoară, Polonia, Ungaria sau Cehia, România nu şi-⁠a recuperat valorile din perioada comunistă. Realitatea românească ne arată că timp de 70 de ani valorile naţionale au fost supuse unor atacuri succesive. Când spun acest lucru, mă refer, în primul rând, la perioada proletcultistă, când în închisorile României au fost îmbrânciţi reprezentanţi ai elitei intelectualilor, vârfurile ţărănimii, oamenilor de ştiinţă, scriitorimii, artiştilor, politicienilor. Apoi, mă refer la perioada imediat postdecembristă, în care politicul a dat buzna, a fost îmbrâncit – acum se vede că neîntâmplător! – acolo unde nu are ce căuta, mai exact, pe teritoriul culturii – tărâm cu desăvârşire autonom din punct de vedere estetic – şi a încercat să facă ordine pe domeniul culturii. Acum vedem unde am ajuns. Mă refer şi la dosariada relativ recentă, în care au fost manipulate arhivele Securităţii în funcţie de varii interese şi oportunităţi mai mult sau mai puţin obscure, ajungându-⁠se într-⁠o situaţie, cred eu, unică în blocul ţărilor aflate pe vremuri sub influenţa imperiului sovietic: dacă în totalitarism Securitatea manipula, prin cerberii săi, opinia publică şi distrugea vieţi, distrugea destine, în democraţie – o seamă de intelectuali publici devin manipulatori, asigurând astfel un fel de victorie post-⁠mortem a Securităţii ceauşiste, după cum s-⁠a scris. Şi o ultimă – sper, ultimă – tentativă de linşaj mediatic a unor vârfuri de neegalat ale culturii române, cunoscute şi recunoscute pe mapamond, este Legea aşa-⁠zis antilegionară, Legea nr. 217/ 2015, prin care Institutul naţional pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” şi Parlamentul României ating o dublă performanţă malignă. E vorba de o lege anticonstituţională, care e antiromânească şi, totodată, antisemită – ceea ce este de neacceptat. Cum rămân inacceptabile atacurile repetate la adresa Bisericii Române şi a Academiei Române. Atacurile sunt, în realitate, un semn de recunoaştere a forţei acestor două instituţii vitale pentru existenţa de mai departe a naţiunii române şi a identităţii naţionale, identitatea fiind parte componentă a securităţii unui stat.

Referitor la expresia genocid cultural, o să dau, totuşi, încă o cifră. România este singura ţară din Europa care are un buget de zero virgulă nimic alocat culturii. Am spus acest lucru când am lansat Apelul. Acum zece ani, e drept, bugetul alocat culturii era 0,16 % din PIB, în timp ce la această oră este de 0,08, adică zero virgulă nimic în condiţiile în care cultura aduce PIB-⁠ului peste 5 %. Nu ne miră. Guvernul aşa-⁠zis tehnocrat a tăiat de la bugetare Biserica Română. Nici comuniştii n-⁠au îndrăznit să facă aşa ceva!

Tentativele ulterioare de a drege busuiocul în această ordine de idei, să recunoaştem, au fost penibile.

Toate acestea ne duc la exasperare şi, recurgând la acel concept atât de frumos al liberalului moderat Mihail Kogâlniceanu – care, alături de alţi cărturari, a gândit Revoluţia paşoptistă şi, de altfel, a scris şi a publicat şi în paginile revistei Contemporanul – ne întrebăm: unde este România ideală? Iată o întrebare care hrăneşte neliniştea multor spirite. La celelalte nu cred că merită să ne referim.

„Noi stăm de veghe să fie apărată istoria acestui neam”

Nicolae Breban: Mulţumesc colegilor mei de la Academia Română, mulţumesc domnului preşedinte, acad. Ionel Valentin Vlad, domnului Bogdan C. Simionescu, vicepreşedinte al Academiei, prietenului meu, Eugen Simion, preşedintele secţiei de litere şi filologie, domnului secretar general al Academiei Române, acad. Victor Voicu. Mulţumesc şi lui Gabriel Andreescu, care e alături de revista noastră şi care a făcut foarte mult pentru clarificarea multor confuzii care domnesc în ultimii zece-⁠cincisprezece ani în lumea culturală, dar şi în lumea justiţiei culturale. De vreo cincisprezece ani s-⁠a instalat un fel de justiţie a culturii, au apărut unii scriitori, colegi de-⁠ai noştri, care din critici literari s-⁠au transformat în nişte procurori aspri, neînduplecaţi, care în loc să analizeze texte literare – cum făcea pe vremuri dl Manolescu – au început să analizeze oameni! Profesia unui critic literar sau a unui istoric literar, sau a unui profesor universitar nu e să analizeze comportamentul etic al oamenilor de cultură. Asta poate s-⁠o facă eventual justiţia în anumite cazuri. Cu atât mai mult cu cât în ultimii cincisprezece ani au fost puse la stâlpul infamiei câteva înalte vârfuri ale intelectualităţii române, mai ales oameni care în timpul opresiunii comuniste au demonstrat că în România, ca şi în Polonia, Ungaria şi chiar ca şi în Rusia comunistă, noi am fost apţi de a crea cultură majoră.

Semnul de vitalitate, de geniu al unei naţiuni, se vede mai des în vremuri grele. Or, noi am avut atunci, sub dictatură, oameni ca Adrian Marino, Constantin Noica, G. Călinescu, ca Tudor Vianu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda. Noi ne-⁠am întrebat dacă se poate face politică fără cultură în România. Da, am văzut că se poate face. Şi aţi văzut cu toţii în ce catastrofă am intrat, în ce confuzie enormă la nivel naţional ne aflăm astăzi. Mă bucur că conducerea Academiei României şi Academia Română face un pas înainte în apărarea valorilor culturii şi ale naţiunii. Aţi văzut ce scrie pe frontispiciul Academiei Române, care a înfiinţat Principatele Unite şi apoi statul român. Academia Română nu este în slujba statului. Academia Română este în slujba naţiunii române. Noi suntem naţiunea, neamul românesc.

Noi stăm de veghe să fie apărată istoria acestui neam. Avem această uriaşă şi sfântă obligaţie faţă de înaintaşii noştri. Dincolo de opera noastră – atâta cât am fost în stare s-⁠o construim – dincolo de opera şi de micul nostru prestigiu, chiar dacă suntem la sfârşitul carierei – poate cu atât mai mult – răspunderea noastră este de a apăra valorile acestui neam. Noi, la Contemporanul, noi, la Academia Română, noi, în cultura română, credem că naţiunea română va continua să existe. Credem că naţiunea română trebuie să existe. Noi credem că majoritatea românilor e mândră de darul de a aparţine acestui popor, acestei culturi, deşi statul românesc este un un stat tânăr şi împarte cu alte două state din Europa vicisitudinile şi vârfurile sale, cu italienii şi cu nemţii. Cele trei state – Germania, Italia şi România – s-⁠au constituit târziu, la sfârşitul secolului al XIX-⁠lea. Şi toate trei au intrat într-⁠o aventură politică penibilă. Toate trei au participat la cel de-⁠al Doilea Război Mondial. Riscam să ne pierdem teritClubul-Ideea-Europeana-Clubul-Academicienilororiile; s-⁠a şi pierdut o parte din ele. Toate trei state încearcă să revină în familia mare apuseană a Europei, care, din păcate, nu mai are prestigiul pe care l-⁠a avut în secolele trecute.

Cum trebuie să ne implicăm în politică? După 1989, eu am evitat-⁠o. Eu şi alţii câţiva. Nu am intrat în politică, ca unii colegi ai noştri. Noi am militat, am luptat pentru păstrarea valorilor, pentru activitatea specifică, crezând că e cazul să facem, în sfârşit, ceea ce trebuie să facem. Din păcate sub ochii noştri au fost distruse instituţiile culturii române, în primul rând, Editura Univers, Colecţia Biblioteca pentru toţi, care timp de un secol şi jumătate, dacă nu timp de două secole, a creat toată baza elitelor culturale şi ştiinţifice româneşti. Au dispărut biblioteci din satele româneşti; dispar şcolile de la sate. Catastrofa mare a fost această tehnologizare enormă, care a pătruns rapid după Revoluţie. Tehnologizarea e o formă comercială trivială. Toate televiziunile naţionale, în frunte, din păcate, cu Televiziunea Naţională, care e bugetară şi ar fi trebuit să slujească instituţiile şi cultura, toate televiziunile, aşadar, au devenit comerciale sau sfârşesc în interese comerciale. Din toate ziarele şi din toate televiziunile a dispărut orice emisiune de tip ştiinţific sau cultural sub pretextul că emisiunile trebuie să fie distractive. Au dispărut emisiunile de înalt nivel ştiinţific şi cultural, axate pe probleme mari, cetăţeneşti, etice, spirituale, religioase, care au devenit brusc, după cum se susţine, plicticoase. Aceste idei trădează, de fapt, întreaga politică pe care o au şi guvernele României: de a se adresa unor mase largi. Nu mi se pare foarte clar care sunt aceste mase. Când se spune mase, probabil, politicienii se referă la cei care cumpără automobile, detergent, L’Oréal, parfumuri… Şi atunci aceste televiziuni au interesul să mărească ratingul ca să-⁠şi crească intrările băneşti pentru publicitate.

România a uitat chipul scriitorului român. Românii, probabil, au crezut că noi, pătura gânditoare, am dispărut. Noi, creatorii, şi oamenii de ştiinţă. De altfel, aţi observat, în ultimii cincisprezece, poate, douăzeci de ani, în România, nu există decât o singură problemă: problema alegerilor politice, discutată cu o frenezie fără margini pe toate canalele TV. Se vorbeşte numai politică, politică – atenţie – de un nivel extrem de scăzut. Aşa încât am asistat cu toţii la o paralizie a justiţiei timp de zece ani. Justiţia românească a fost paralizată, încât în timpul regimului Băsescu mafia jefuitoare a bugetului s-⁠a instalat în fruntea statului. Îmi pare rău s-⁠o spun. Cât a fost primar, Băsescu ne-⁠a alocat un sediu pentru revistă. Pe atunci el părea un om de înţeles, deschis pentru problemele naţiunii. Dar ce s-⁠a întâmplat pe când era preşedinte al statului a fost un fapt care dezarticulează până astăzi întregile structuri naţionale.

Acum, după cum vedeţi, intrăm din nou într-⁠o stare de febră a alegerilor. Din nou, răstimp de şapte-⁠opt luni, nu vom mai vorbi decât politică. De parcă în România nu se mai întâmplă nimic în afară de politică. Îmi scuzaţi vehemenţa, dar eu nu pot să stau nepăsător. Deşi am fost sfătuit să nu mă amestec în aceste lucruri, nu pot să nu-⁠mi aduc aminte că literatura română, cultura română, ştiinţa română de la începuturile statului român sunt strict infiltrate, insertate, sunt o parte organică din naţiunea română. Eminescu nu e numai mare poet, el este stâlpul fiinţei naţionale! El este cel mai mare politician român! Prin el am reuşit să ne convingem de existenţa noastră. Prin el şi prin toată generaţia paşoptistă, cu Eliade, Maiorescu, Lucian Blaga, Nicolae Iorga şi cu încă câţiva mari scriitori, am încercat să ne convingem că nu suntem o populaţie, o populaţie care stăpâneşte un teritoriu năucitor de bogat – ceea ce ne-⁠a zăpăcit pe toţi! Suntem o naţiune creatoare de valori majore.

De aceea avem obligaţia să fim solidari. Trebuie să fim solidari cu ce se întâmplă cu naţia, cu cetăţenii acestei ţări. Vă las pe dumneavoastră să-⁠mi spuneţi părerea. La toamnă vreau să mai facem una sau două întâlniri pe teme cetăţeneşti. Regret că Uniunea Scriitorilor – care pe mine şi pe Eugen Simion ne-⁠a suspendat – regret că Uniunea Scriitorilor nu reacţionează la ce se întâmplă în societatea românească. Uniunea Scriitorilor face festivaluri de poezie. Nu e suficient. Noi am învăţat cu toţii în prima oră de biologie că prima calitate a unui organism viu este iritabilitatea. Or, dacă un organism nu mai reacţionează nu numai la stimuli, ci şi la atacuri, înseamnă că este mort sau detractat. Noi nu suntem morţi. Noi vrem să reacţionăm. Noi suntem solidari cu naţiunea în mijlocul căreia ne-⁠am născut, care ne-⁠a făcut posibilă existenţa, a făcut posibilă limba aceasta splendidă, limba românească, latina, pe care unii vor s-⁠o distrugă, s-⁠o scoată din şcoli. Dacă scoţi latina din şcolile de limbă română, e ca şi cum ai tăia unui stejar rădăcinile! Deci, suntem solidari. Eu mă consider până la moarte solidar cu naţiunea care m-⁠a făcut posibil. De aceea mă aflu azi în România, deşi sunt şi cetăţean al celei mai bogate ţări europene, Germania. Sunt aici, sunt bucuros şi fericit că sunt aici. Cultura noastră este formidabilă şi vreau să vă dau, cu ultimele puteri, vreau să vă dau curaj. Vă aştept.

„Noi trebuie să rezistăm aici o sută de ani, să apărăm literatura română”

Aura Christi: O să încerc să-⁠l provoc pe domnul profesor Eugen Simion. M-⁠am referit nu o dată la apolitismul său, apolitism plătit cu asupra de măsură. E o temă abordată şi în volumul Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă semnată de Nicoleta Sălcudeanu. Nicoleta Sălcudeanu scrie extrem de documentat, în acest opus, despre cele câteva războaie din cultura română. Şi Gabriel Andreescu se referă la aceste războaie în volumul Manipularea arhivelor Securităţii, precum şi în cartea pe care o vom lansa astăzi, Existenţa prin cultură. Nici eu nu ocolesc în volumul meu de polemice Acasă – în exil relaţia dintre cultură şi politică şi raportul scriitorului cu puterea. La un moment dat, mi-⁠am spus că probabil suntem puşi în situaţia vârfurilor generaţiei ’60. Două dintre acestea sunt prezente aici: Eugen Simion şi Nicolae Breban. Cred că suntem puşi în situaţia de a readuce în actualitate autonomia esteticului. Aşa să fie, domnule profesor Eugen Simion?

Eugen Simion: Îl felicit pe Nicolae Breban că a avut ideea acestei dezbateri. De altfel, o are de mult şi iată că o facem într-⁠un loc care mie mi-⁠este foarte drag. Poate sunt mai sentimental… Clubul Academicienilor e spaţiul pe care îl iubesc cel mai mult în Academia Română. Pe vremuri, aici era un fel de debara şi noi am reuşit să facem acest club al Academiei Române, care e foarte frumos. Este prima dată când ţinem o dezbatere de acest gen aici. Deci, Nicolae Breban a pornit cu dreptul. Tema propusă este foarte simplă şi aproape vitală pentru noi. Vreau să fac o precizare, pentru că Aura Christi m-⁠a citat aici şi a vorbit de „păcatul” meu de a fi apolitic. Vreau să mă scuz puţin şi să mă….

Aura Christi: Nu-⁠i un păcat, e o virtute!

Eugen Simion: În ce sens am acceptat eu această poziţie de apolitic în anul 1990-⁠1991, după ce noi, scriitorii – asta vreau să spun şi, dacă se înregistrează totul, e foarte bine – scriitorii români ne-⁠am purtat bine sub dictatură. Dacă a existat un centru spiritual, un centru de rezistenţă, acela a fost la Uniunea Scriitorilor. Eram uniţi între noi, cei care puteam fi, aveam aceeaşi idee, şi într-⁠adevăr teza rezistenţa prin cultură este reală. Sunt bucuros că domnul Gabriel Andreescu a acceptat-⁠o şi a scris o carte foarte interesantă despre acest subiect; am lăudat-⁠o când a apărut. N-⁠a acceptat această teză Monica Lovinescu şi grupul dumneaei, zicând că, mă rog, e teza grupului de la Paris: nu este bine să spui rezistenţa prin cultură, deoarece asta ascunde un fel de laşitate a spiritului românesc. Mai degrabă e valabilă cealaltă formă, rezistenţa activă, pe care au ilustrat-⁠o cehii şi polonezii, adică oamenii să iasă în stradă, să protesteze, în momente de curaj să-⁠şi dea foc. Românii au ales însă altceva. Eu mi-⁠amintesc – îmi pare rău că trebuie s-⁠o spun aici – îmi amintesc de o discuţie pe care o aveam cu un om pe care eu l-⁠am iubit foarte mult şi l-⁠am stimat. E vorba de Marin Preda. Preda întruchipa într-⁠un fel un simbol al încetinirii intelectualului român, al ezitării lui de a se implica într-⁠un chip direct într-⁠o istorie anume. Teza lui Marin Preda era următoarea: „Monşer – cum vorbea el – noi trebuie să rezistăm aici o sută de ani, să apărăm literatura română”. Comunismul sub latura cea mai aspră, bolşevică, s-⁠a manifestat la noi, mai ales, în domeniul culturii. Lui Marin Preda îi părea că noi n-⁠o să scăpăm o sută de ani din această structură, din acest sistem. Ei, din fericire, s-⁠a întâmplat un miracol. Eu cred că a fost o Revoluţie. Nu vreau să intru aici, pe acest teren. Nu Victor-Voicu---Eugen-Simion---Bogdan-C-Simionescu-contemporanulsunt specialist. Totuşi, am aşteptat-⁠o ca dumneavoastră toţi, am văzut-⁠o, am urmărit-⁠o; aveam 57 de ani atunci. Şi n-⁠am intrat în politică, în politica activă, vreau să spun.

Niciodată n-⁠am susţinut în viaţa mea că un intelectual nu poate şi nu e necesar să facă politică. N-⁠am scris prostia asta niciodată. Am spus doar atât; şi sunt bucuros încă o dată că o să recunoaşteţi această nuanţă: să nu amestecăm politica în cultură, în literatură. Să nu acceptăm criteriile politicii în cultură, pentru că distrugem literatura. Acesta a fost punctul de pornire. Şi-⁠mi amintesc că am şi votat o dată, la România Literară, în ’90. Colaboram, atunci, de treizeci de ani, săptămânal, la România Literară. Şi s-⁠au prezentat două echipe să preia această publicaţie. Una pe care o conducea prietenul meu şi al dumneavoastră, Octavian Paler, care spunea: „Revista trebuie să devină politică, să devină un organ al politicii, avem de schimbat o ţară, avem o revoluţie de înfăptuit, să schimbăm…”. Şi tot aşa… Mă rog, el mergea foarte departe. Mă plimbam cu el prin parc, pe lângă clădirea Parlamentului, şi Paler zicea: „Să punem dinamită la monstrul ăsta”. Poate că firea mea este mai altfel, pentru că spuneam: „Domnule, lasă, ce ţi-⁠a făcut clădirea asta? De ce s-⁠o dinamităm? Să punem altceva în structura ei!”. Acesta era punctul de vedere al lui Paler. Aveam şi un alt punct de vedere pe care îl reprezenta colegul şi prietenul nostru de atunci, N. Manolescu: „Rămânem pe poziţie sceptică. Nu amestecăm politica cu cultura”. Spre ruşinea mea, am votat pentru Manolescu. Eram acolo, la România literară, redactor, eram colaborator. Am fost chemaţi şi noi, şi am votat cu acest al doilea punct de vedere, pentru că mi se părea mult mai logic. Ziceam: domnule, faceţi politică dacă vreţi, eu nu mai am timp să fac politică, nu ştiu cât mă ţine Dumnezeu, vreau să fac literatură şi dacă pot, să fac ceva pentru cultură, cât mă pricep. Vreţi să faceţi politică, faceţi. A câştigat al doilea punct de vedere, punctul de vedere estetic, după care liderul acestei opinii s-⁠a sucit. Peste două-⁠trei luni Manolescu a spus: „Nu, facem o revistă politică”. Şi a făcut-⁠o. Atunci ne-⁠am des-
părţit.

Încă o dată, apolitismul a venit după aceea. Şi am fost taxat. Nu ştiu cine m-⁠a taxat aşa deodată cu apolitismul. A început un fel de polemică care nu s-⁠a terminat nici astăzi, în care apolitismul este socotit un păcat de moarte. Dacă nu faci politică, nu eşti acolo, nu exişti. Încă o dată, aproape că am renunţat să mai apăr această idee. Şi atunci m-⁠am obişnuit, m-⁠am obişnuit cum te obişnuieşti cu o boală lungă, pe care începi s-⁠o accepţi, intri în boală şi acolo rămâi. Iată o temă brebaniană: să te instalezi într-⁠o boală. Ei, m-⁠am instalat în apolitismul acesta care mă urmăreşte. Deşi în realitate, trebuie să recunosc, nefăcând politică, am şi eu simpatii politice. Sunt foarte interesat de tot ce se întâmplă cu această ţară. Sunt foarte disperat că românii, care sunt nişte creatori atât de inteligenţi, nu se descurcă bine. Într-⁠adevăr, ce s-⁠a spus aici – a vorbit şi Nicolae Breban, şi Aurea Christi a spus aici – că nu putem fi insensibili la ce se petrece în jurul nostru.

O paranteză. Întâmplarea face că lucrez la un proiect. Mi l-⁠am propus târziu. E un proiect foarte ambiţios, referitor la istoria Ţărilor Române. Mă ocup mai mult de secolul al XIX-⁠lea: de Kogălniceanu şi Ghica. Iată două personaje absolut fabuloase ale culturii române. În cazul lor, mai ales al lui Kogălniceanu, am văzut cum s-⁠a construit prin cultură statul român, cum s-⁠au construit Unirea, Mica Unire, Academia, care a fost, într-⁠adevăr, un simbol al acestei Uniri, al Marii Uniri. Aceşti cărturari au avut inteligenţa să aducă din Transilvania trei membri – dacă nu mă înşel, domnule preşedinte – din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din Sud, şi au făcut, de fapt, prima matcă a viitorului stat. Au ales un preşedinte şi vicepreşedinţi din Transilvania. Deci, au pus românitatea şi inteligenţia românească în acelaşi loc. Ei, iată ce au făcut oamenii aceştia. Kogălniceanu e o figură absolut uriaşă! Uriaşă. Cum a construit el totul?… Cum? Şi aici este important să urmărim ce spune: „Nu vreau o revoluţie, nu vreau o reformă – zice el – cu pripeală! Nu! Vreau o reformă graduală, organică, să nu distrugă tradiţiile spirituale”. Există o corespondenţă a lui Kogălniceanu. Sunt vreo sută şi ceva de scrisori, care n-⁠au fost publicate toate. Acuma le-⁠am pregătit la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române. Sunt colosale, colosale scrisorile acestea, de care mi-⁠era teamă. Kogălniceanu era un român, ţinea şi la Occident; a stat la Berlin, unde se află casa lui, a stat în ţară. Oamenii aceştia au păstrat România, au păstrat-⁠o şi-⁠au construit-⁠o.

Ideea că o dată intelectualul poate să facă politică, dar nu pentru el, ca individ, ci pentru comunitatea din care face parte. Colegii noştri, într-⁠adevăr, s-⁠au năpustit atunci, în anii ’90, în politică; mulţi au fost deputaţi. La un moment dat, erau vreo 20 dacă nu 30 de scriitori în Parlamentul României. N-⁠au făcut nimic. Unul singur a făcut mult pentru scriitori şi e cel mai înjurat scriitor în epoca lui şi astăzi: Adrian Păunescu. Adrian Păunescu şi Eugen Uricaru au făcut multe pentru scriitori. Eugen Uricaru a obţinut o jumătate de pensie pentru scriitori în plus faţă de pensia lor mizerabilă, iar Păunescu a obţinut acea indemnizaţie de merit pentru artişti şi pentru toţi oamenii de ştiinţă. Vreau să spun că atunci a fost o comisie foarte democratică. Şi foarte corectă. Nu s-⁠a pus problema altfel. Unii mă înjurau, mă călcau în picioare din cauza apolitismului meu. Când a fost vorba de dl Gh. Grigurcu, care să beneficieze de dreptul la indemnizaţie, am spus: „Cum să nu? Bineînţeles că da! E poziţia lui să mă atace; e statutul lui social. Că am eu ceva cu el sau el – mai ales – are ceva cu mine, nu-⁠i nicio problemă”. E altă discuţie.

Deci, aşa stă problema cu politica. Chestiunea s-⁠a agravat. Fractura din lumea literară s-⁠a adâncit după ’90. Comunitatea intelectuală s-⁠a fărâmiţat. Exact ca în Orwell, au apărut unii mai egali decât egalii şi au devenit lideri, au devenit elitişti, mai exact, s-⁠au autodeclarat elitişti. Şi de atunci o ţinem aşa. Părerea mea e că România merge prost şi pentru că intelectualii ei sunt într-⁠o vrajbă continuă. Nimeni nu mai vrea să ţină seama de celălalt. Şi lucrul grav este că aceasta se întâmplă în special aici, la Bucureşti. M-⁠am întors aseară de la Oradea, unde nu mai fusesem de treizeci de ani. Prima dată am fost acum treizeci de ani, îmi amintesc, am vorbit despre Blandiana, care avea dificultăţi în momentul acela din cauza poemului ei cu cotoiul Arpagic. După treizeci de ani, am fost invitat la Universitatea din Oradea, unde a fost invitat şi Nicolae Breban. Şi am găsit un public absolut formidabil. Formidabil! Am plecat însufleţit de acolo. Mi-⁠a plăcut totul: oamenii, profesori de la universitatea de acolo, profesori de liceu, elevi… Trei sute de elevi au stat în picioare şi au venit pe urmă să le dau o semnătură pe o carte a mea despre Cioran… Mi-⁠a plăcut. Este o organizaţie acolo de români proeuropeni, care sunt localnici. Unii sunt judecători, unii erau la pensie, alţii profesori. Foarte interesaţi şi foarte preocupaţi de soarta României. Vă spun aceasta aici, pentru că cei care participă la dezbatere sunt membri ai Academiei; e prezentă aici conducerea Academiei. Orădenii sunt foarte interesaţi de poziţia Academiei.

Politica nu trebuie să întervină
în judecata de valoare

Eugen Simion: Domnule preşedinte, am treisprezece bilete – îmi pare rău că nu le-⁠am adus cu mine – în care participanţii la conferinţă spun că e bine ce aţi făcut cu Roşia Montana etc. Românii vor ca această instituţie, Academia Română, pe care ei o văd necoruptă de politică – să spunem adevărul – să intervină în discursul public. Eu am încercat să explic că poţi participa la discursul public astăzi dacă te invită cineva la televiziune. Nu prea ne invită. Din an în paşte, când ne mai găseşte câte un ardelean care trece pe la Bucureşti, ne invită. Vă dau un amănunt şi vă rog să nu-⁠l luaţi ca o lipsă de modestie. Am fost doisprezece ani în conducerea acestei Academii. Nu m-⁠a invitat niciodată Televiziunea Naţională. Să zicem că nu contez ca scriitor, mă rog, sau ce vor să mă considere. Dar ca preşedinte al Academiei… Conduceam o instituţie, totuşi, şi niciodată nu m-⁠a invitat Televiziunea Română. În clipa în care am fost ales preşedinte al Academiei, m-⁠a invitat la emisiunea sa regretatul Iosif Sava, pentru douăzeci de minute, să mă întrebe: „Cum, domnule, ai ajuns preşedintele Academiei? Acolo sunt oameni de ştiinţă. Şi au ales un critic literar!”. Eu am spus atunci: „Maiorescu a fost vicepreşedinte al Academiei”. Noi avem, aici, peste 60 de institute la Academie; sunt oameni eminenţi în institutele noastre, care pot spune ceva despre profesiunea lor şi chiar despre politică. De ce nu sunt invitaţi niciodată să vorbească public la posturile de televiziune? Pentru că nu fac politică de partid. De acord, nu fac politică de partid, dar pot să am şi eu păreri; şi eu sunt cetăţean. Atunci noi am căutat aici, în mediul academic, să construim structurile noastre, prin care să ne expunem punctul de vedere. Avem în fiecare an, de pildă, în cadrul Academiei, un Seminar Internaţional care se cheamă „Penser l’Europe”, unde vin oameni din toată Europa şi unde discutăm şi noi tema politică şi cultură în institutele noastre. Şi aici, iarăşi, într-⁠un fel se manifestă nenorocitul meu de „apolitism”. Convingerea mea este că, dacă vrei să faci ceva în România, în domeniul culturii la ora actuală, să faci pe tăcute. Pe tăcute. Să nu spui până nu iese proiectul ca atare; şi dacă poţi, să-⁠l faci cu cât mai puţini colaboratori. Cât mai puţini. Am aici o experienţă în acest sens… În sfârşit, nu vreau să vă reţin. Închei, revenind la ceea ce a spus Nicolae Breban şi, înainte de el, Aura Christi. Cum să împăcăm noi politica şi cultura? Cultura şi politica? Rămân la aceeaşi părere: politica nu trebuie să întervină în judecata de valoare. Dar vedeţi cum se amestecă politica în momentul de faţă în toate. Toată lumea face politichie şi nu iese nimic. Au dispărut multe reviste. De pildă, nu mai apare Cultura. Este o surpriză că mai rezistă Contemporanul! Toate celelalte reviste au clientela lor, au grupul lor, în care ceilalţi nu intră. Dacă nu eşti din grupul de la România literară, vezi vreo carte a ta trecută măcar la bibliografie în această revistă? Niciodată, nimic! Totul s-⁠a rezolvat!

Referitor la politică, se face un fel de politichie nenorocită, literară, care paralizează spiritul românesc. Dispar profesiuni. Avem critici literari tineri. E o generaţie splendidă! Noi ne apropiem de sfârşit, noi cei care suntem aici suntem supravieţuitorii generaţiei ’60 şi, poate, dispărem. Dar este o generaţie în jur de 30-⁠40 de ani foarte bună. Dar nu există critică literară! Nu funcţionează instituţia criticii literare! Publici o carte, aştepţi – se spune – critica literară. Critica face o ierarhie, stabileşte valoarea. Nu se mai face chestia asta! Nu mai ai unde publica, iar oamenii nu mai au încredere. Eu stau de vorbă cu aceşti oameni tineri, foarte instruiţi, care spun: „Domnule profesor, vrem să ne facem şi noi un rost în viaţă, prin universitate sau prin instituţiile de cercetări. Nu se mai cere, nu se mai citeşte literatura română, se publică exclusiv traduceri. Foarte bine! Dar nu mai există, ca să spunem aşa, un respect faţă de aceste instituţii care sunt scriitorul român şi criticul român”. Vedeţi, politica nu trebuie să se amestece, dar politica trebuie să ţină seama de cultură, pentru că nu ne putem lipsi de cultură. În ’90, am fost bucuroşi că am scăpat de cenzură şi am scăpat de – cum se numea atunci – Consiliul Culturii, unde trebuia să-⁠ţi aprobe cartea, pe urmă mergeai la cenzură şi aşa mai departe. Voiam libertate. Şi ne-⁠au dat libertate. Pe urmă ne-⁠am dat seama că nu ne descurcăm numai cu libertatea. Aaceasta nu înseamnă că am nostalgia comunismului şi a cenzurii ideologice. Cenzura ideologică a paralizat timp de două decenii şi mai mult această cultură.

Am scris o cărţulie pe care n-⁠am dat-⁠o încă la tipar, despre Posteritatea critică a lui Eugen Lovinescu. O veche temă a mea; Lovinescu e un model pentru mine. Ei bine, am urmărit cu mare atenţie ce s-⁠a întâmplat cu creatorul, de fapt, al literaturii moderne şi al criticii moderne. Pentru ce a luptat Lovinescu toată viaţa? Pentru autonomia esteticului, care a fost combătută după ’90 chiar de fiică-⁠sa, Monica Lovinescu, care a venit cu ideea est-⁠eticii. Deci, ea, M. Lovinescu, cere public suspendarea esteticii şi instalarea est-⁠eticii; asta înseamnă să nu mai ţinem seama de valoare, ci să ţinem seama doar de poziţia etică a scriitorului, etică şi filologică. Şi atunci tot procesul acesta necesar, cerut chiar de bătrânul Lovinescu, „revizuirea esteticului”, revizuirea valorilor estetice, a devenit o revizuire de tip moral, nici asta, e adevărat, făcută ca lumea. Dacă era făcută ca lumea, ar fi avut un chichirez. Or, aşa, revizuirea a devenit un teren unde fiecare şi-⁠a desfăşurat complexele, nemulţumirile şi toate ambiţiile lui care n-⁠au fost rezolvate.

N-⁠aş vrea să fiu nedrept. Dar dacă facem socoteala şi chiar dacă nu spunem public, o facem… Ce literatură avem în ultimii 27 de ani? Vorbesc de literatura nouă, literatura noilor generaţii. Mă refer la marele roman pe care l-⁠au dat tinerii sau marele poet care a „ţâşnit”? O să vedeţi că avem mari dificultăţi.

Fotografii de Alina Balan şi Adrian Preda
Pagini realizate de Adrian Preda

Textul integral al dezbaterii este publicat în numărul aniversar al revistei Contemporanul:

Politică şi cultură (I) (click aici)

Politică şi cultură (II) (click aici)

Materialul video a dezbaterii:

 

Poze manifestare:
110067132
031166119
136088064
021054145
019Acasa-in-exil-Aura-Chrsiti-2016-siteExistenta-prin-cultura-Represiune-colaborationism-si-rezistenta-intelectuala-sub-regimul-comunist

 Invitatie la dezbaterea-eveniment „Politica şi cultura” – lansare de carte

 

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest