Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » Elena Solunca în dialog cu Ioanel Sinescu.

Elena Solunca în dialog cu Ioanel Sinescu.

„Este greu de ajuns acolo, în vârf. logo-academia-romana
Este şi mai greu să te menţii”

Academia Română rămâne, de departe, instituţia cea mai prestigioasă a acestei naţii. În această instituţie vor fi elaborate strategiile de dezvoltare ale României, pe toate planurile. Avem, cu prisosinţă, această forţă!

Elena Solunca: Stimate domnule rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, prin definiţie, medicina a fost o profesiune vocaţională. Acum, industria pune la dispoziţia specialiştilor metode şi tehnologii mereu mai sofisticate care uşurează stabilirea diagnosticului, decizia şi efectuarea tratamentului, apoi urmărirea eficienţei lui. În aceste condiţii, mai putem spune că şi-⁠a păstrat caracterul vocaţional?

Ioanel Sinescu: Cu siguranţă, da! În tot ceea ce înseamnă relaţia medic-pacient încreIoanel-Sinescuderea bolnavului trebuie să fie totală, ceea ce corespunde cu dorinţa medicului de a-⁠l însănătoşi. Medicul nu-⁠şi poate permite să facă lucrurile pe jumătate, el trebuie să stabilească diagnosticul corect, să propună protocolul terapeutic adecvat bolii, stadiului ei, astfel încât să obţină un rezultat maximal cu o suferinţă cât mai redusă pentru pacient. Competenţa medicului, dublată de umanismul firesc, trebuie să inducă pacientului un grad de optimism şi încredere, să-⁠i mobilizeze toate resursele de voinţă pentru a lupta şi a învinge boala. Oricât de grea ar fi boala, introducând în ecuaţie toţi parametrii adiacenţi, foarte adesea se ajunge la un deznodământ pozitiv. Altfel spus, pacientul trebuie să obţină tot ceea ce medicina modernă poate să-⁠i ofere astăzi, pe plan terapeutic, în toate ariile.

Cum şi cât ajută tehnologia?

Tehnologia ajută foarte mult. Diagnosticele sunt acum mult mai elaborate, mai exacte, adesea precizia este indubitabilă. În acelaşi timp, protocoalele terapeutice s-⁠au dezvoltat mereu, sunt tot mai complexe şi mai eficiente.

Este tehnologia avansată necesară şi suficientă în evoluţia medicinii?

În mod cert, nu! Nu, întrucât intervine mereu raţionamentul clinic, integrarea datelor pe care le furnizează tehnologia avansată. Spre exemplu, noi operăm un pacient pentru că are o afecţiune, o leziune la un organ, dar această afecţiune o integrăm în biologia pacientului pentru că acesta, foarte adesea, are, concomitent, o sumedenie de alte afecţiuni, unele sistemice, altele de organ. Sunt foarte multe situaţii (tot mai frecvente) care, până la un punct, par similare, dar dincolo de unele caracteristici comune există o multitudine de parametri diferiţi, ceea ce confirmă mereu dictonul potrivit căruia „nu există boli, ci bolnavi”!

Întrebarea Dumneavoastră îmi aminteşte un simpozion ce a avut loc în Aula Academiei, în urmă cu mai bine de 20 de ani, simpozion dedicat chirurgiei, viitorului ei. Încercând să răspundă la această întrebare, reputatul profesor Ion Juvara menţiona: „Văd viitorul chirurgiei legat de viitorul chirurgilor. Oricât ar progresa tehnica, rămâne un element uman care diferenţiază chirurgii între ei şi rezultatul muncii lor.” Am convingerea că opinia prof. Juvara este valabilă şi astăzi şi că aceasta va dăinui mult timp, indiferent de complexitatea tehnologiilor ce vor pătrunde în ariile medicale.

Dumneavoastră cum aţi luat decizia de a urma facultatea de medicină?

Este o poveste mai complicată şi, poate, mai greu de înţeles. Am urmat cursurile unui liceu foarte bun, am fost într-⁠o clasă specială de matematică-⁠fizică. În clasa a XII-⁠a, după mai multe „discuţii” cu mine însumi, am conştientizat că medicina poate integra mai bine multe dintre realizările ştiinţelor exacte, că ariile biomedicale pot însemna mai mult pentru binele şi viitorul semenilor noştri decât oricare dintre acestea, foarte performante de altfel şi în continuu progres.

Deci, se poate spune că a fost o chemare…

Privit peste umăr, se poate spune aşa, deşi a primi şi a reţine o multitudine de noţiuni de anatomie şi de embriologie (domenii oarecum noi pentru mine, atunci; fusesem obişnuit cu alte modalităţi de studiu!), bine aşezate, în cadrul unei facultăţi extrem de riguroase, nu a fost prea simplu. Mă refer la anul I de facultate, cu anatomia şi embriologia ca obiecte principale de studiu, de formare preclinică, în care pregătirea, volumul de noţiuni şi modul de a învăţa se deosebeau total de ceea ce făcusem eu în liceu.

Şi aşa s-⁠a născut o pasiune…

Pasiunea a venit din semestrul II când, la anatomie, am trecut de la sistemul osteomuscular la organe, la viscere. Am putut să fac mult mai uşor conexiuni între structura morfologică şi funcţie, am început să devin realmente captivat de perfecţiunea acestor concordanţe, relaţii etc.

Descopereaţi perfecţiunea umană, care l-⁠a făcut odinioară pe David să exclame: „Îţi mulţumesc, Doamne, că sunt o fiinţă atât de minunată”.

Omul este o fiinţă aproape perfectă şi, pe măsură ce o cunoaştem mai mult, ne minunăm şi mai mult, deşi am convingerea că ne aflăm încă într-⁠un stadiu de început. Vedeţi, acum înţeleg altfel înţelepciunea unui proverb pur românesc – „ce ţi-⁠e scris, în frunte ţi-⁠e pus!”

În zilele noastre, medicina – biologia moleculară – a reuşit să descopere determinisme genetice pentru o serie de afecţiuni, determinisme evolutive etc. Acestea ne sunt „date”, fac parte din codul nostru genetic, sunt codificate personalizat pentru fiecare subiect uman.

Cum s-⁠a făcut că v-⁠aţi specializat în chirurgie urologică?

Din anul trei mi-⁠a fost limpede că nu pot face decât o disciplină chirurgicală.

De ce?

Pentru că specialităţile medicale, cu metodele de investigaţie de atunci, aveau un mare grad de subiectivism. De pildă, la semiologia medicală trebuie să ausculţi plămânul şi să decelezi o sumedenie de zgomote, sunete etc., fiecare cu semnificaţia lui clinică; la fel în maladiile cardiace. Metodele de investigaţie clinică, de altfel obligatorii şi extrem de importante, trec prin sistemele proprii de percepţie. La palparea abdomenului sau la percuţia toracelui ori a abdomenului, personal, poţi sau nu să descoperi diverse formaţiuni sau arii anatomice modificate de diverse afecţiuni, pe care alţi colegi le identifică.

Formaţia mea iniţială se derulase, în liceu, în ştiinţele exacte. Acum eram nevoit să mă confrunt cu o serie de parametri care aveau un segment destul de mare de… subiectivism! Firesc, m-⁠am îndreptat spre ceea ce mi se potrivea mai bine: evaluarea parametrilor anatomici, fiziologici, de boală etc. pe criterii concrete, eliminând ceea ce ar fi putut fi aleatoriu sau interpretabil.

Mai este şi intuiţia, care deşi şi-⁠a mai pierdut din valoare are încă un rol important.

Da, dar nu la fel ca înainte, în medicina clasică, când medicul se baza predominant pe simţurile proprii, pe observaţie, pe educaţie, inteligenţă, raţionamente clinice, conexiuni, experimente etc. De altfel, aceasta a şi reprezentat perioada în care s-⁠a fundamentat medicina, perioada în care s-⁠au ioanel-sinescu-contemporanulfăcut marile descoperiri, s-⁠au diferenţiat specialităţile medicale, s-⁠au cristalizat simptomatologiile, marile sindroame clinice, s-⁠au identificat o multitudine de afecţiuni etc.

A fost, totodată, şi perioada în care s-⁠au diferenţiat marile şcoli medicale, în care binomul medic – pacient s-⁠a individualizat, în care enciclopedismul medical a excelat.

Intuiţia are un rol deosebit în medicina clinică, dar cu deosebire în cercetarea ştiinţifică. De altfel, Einstein spunea că „intuiţia este mai importantă decât cunoaşterea”. Intuiţia a dus deseori, la lărgirea şi aprofundarea ariilor, a practicilor medicale diagnostice şi terapeutice, în mod covârşitor, la progresul ştiinţelor biologico-⁠medicale.

Şi credeţi că era mai bine?

Era, în mod cert, un angajament profesional mai mare, o educaţie mult mai aprofundată, cel puţin în ceea ce priveşte medicina clinică. Aceasta a fost şi a rămas matricea extraordinară a medicului adevărat, bine educat, cu simţ clinic, pe care se poate clădi, iar… intuiţia, desăvârşită prin muncă şi perseverenţă, este condiţia consacrării şi a marilor realizări în specialităţile medicale şi în cercetarea ştiinţifică aferentă.

Sunteţi personalitate reper în medicina românească. Aţi ajuns la o culme de excelenţă ca chirurg, profesor şi rector al UMF. Cât de dificil a fost drumul afirmării?

Thomas Edison, una dintre cele mai inventive minţi ale omenirii (1903 brevete omologate, care astăzi, puse în practică, înseamnă 7-8 % din PIB-⁠ul S.U.A.) afirma: „Cele trei lucruri esenţiale pentru a înfăptui ceva care să merite osteneala sunt: munca stăruitoare, perseverenţa şi bunul simţ.” Cred, cu convingere, că cele afirmate de Thomas Edison se regăsesc la cei care au lăsat în urma lor realizări confirmate de posteritate.

Ce rol are şansa?

Eu am avut şansa să mă formez într-⁠o clinică performantă, condusă de un profesor adevărat, format la marea şcoală a chirurgiei româneşti (Prof. Dr. E. Proca, elev al Acad. Theodor Burghele, primul asistent al Acad. Nicolae Hortolomei) şi să efectuez multe stagii de pregătire în străinătate, înainte de decembrie 1989 (1984 – SUA, UCLA; 1989 – Germania, München şi Hamburg) şi, după aceea, 1990-2005, în Franţa, SUA, Israel, China, în multe centre de vârf în specialitate. Mi-⁠am propus, înainte de a prelua responsabilitatea Centrului de Chirurgie Urologică şi Transplant Renal „Fundeni” (1997) să fiu pregătit la parametrii de vârf ai specialităţii mele pe plan mondial. De altfel, din anul 2004, Centrul de Chirurgie Urologică şi Transplant Renal „Fundeni” a devenit „Centru de Excelenţă” în Asociaţia Europeană de Urologie, poziţie pe care şi-⁠a menţinut-⁠o şi şi-⁠a consolidat-⁠o până în prezent. Cred că acele caracteristici enumerate de Thomas Edison se regăsesc, în totalitate, la majoritatea colegilor mei din Centrul de la „Fundeni”. Drumul a fost dificil – totdeauna este aşa când te angajezi în activităţi performante – dar munca şi perseverenţa ne-⁠au călăuzit mereu pe direcţia pe care ne-⁠am asumat-⁠o.

Este greu de ajuns acolo, în vârf. Este şi mai greu să te menţii, pentru că descoperirile şi progresul în specialitate sunt foarte dense, iar concurenţa este constantă şi tot mai ridicată. Am dorit să „transplantez” în România Centrul cel mai performant din lume în specialitatea noastră („Cleveland Clinic Foundation”) încă din perioada pregătitoare pentru acest scop (1990-1994), iar coordonatele prezentului, prin comparaţie, ne dovedesc că am reuşit în acest demers.

Cât de actual mai este conceptul de şcoală medicală?

Este la fel de operativ ca înainte şi, aş spune, chiar mai actual. Este cert, în zilele noastre, că niciodată nu ştii destul, niciodată nu poţi spune că ai terminat de învăţat. Modalitatea de a te pregăti, educaţia medicală continuă, procesele didactice cu studenţii, rezidenţii, întreaga activitate profesională de formare şi de supraspecializare, cercetarea ştiinţifică adevărată şi publicistica de vârf în specialitate, coroborate cu rezultatele obţinute în practica medicală exprimate prin statistici performante etc. conturează parametrii unei şcoli medicale în care se învaţă şi se progresează mereu, în care tinerii medici vin ca începători şi termină pregătirea ca specialişti bine formaţi, în care patologia de specialitate, în toată complexitatea ei, din întreaga ţară, îşi găseşte rezolvarea modernă şi eficientă în acest Centru, adevărată şcoală de medicină – chirurgie urologică şi transplant renal, pentru România, pentru Europa şi pentru toate zonele lumii în care performanţele sunt prezente şi apreciate.

Medicina este o studenţie perpetuă.

Aşa este. În medicină se învaţă tot timpul, indiferent în ce poziţie didactică, profesională sau academică te afli. Nu poţi avea niciodată convingerea că ai acoperit totul. Şi mai este ceva – autocontrolul!

Vreţi să explicaţi?

Sunt foarte multe cazuri foarte grave, în care patologia de bază este intricată cu o multitudine de afecţiuni conexe, adesea mai grave decât boala ce necesită operaţie. Altfel spus, o afecţiune este grefată pe un organ, dar acesta este parte a unui tot, a unui întreg, a unui organism! Nu poţi niciodată să justifici cuiva că tu, ca medic, ai făcut totul corect, inclusiv operaţia, dar rezultatul este aproximativ sau mediocru. Nu ai cum să convingi pe cineva că nu există o legătură de cauzalitate între gestul chirurgical şi deznodământul nefericit al unui pacient, deşi astfel de cazuri există în realitate. Biologia nu este matematică pură! Mai ales biologia modificată, deraiată, în condiţiile unei afecţiuni sau a multiple afecţiuni, chiar sistemice, care au fragilizat organismul în totalitate. În toate aceste situaţii extreme există acel „ceva” ce ţine de resursele proprii, de puterea de reacţie şi de forţa de vindecare a fiecărui organism.

Este loc şi pentru suflet?

Cu certitudine da, iar legătura cu sufletul a fost demonstrată. Şi când spun aceasta mă gândesc, printre altele, la ceea ce poate înţelege un pacient, la ceea ce-⁠l poate stimula să coopereze, să lupte cu boala, să-⁠şi mobilizeze toate resursele intrinseci pentru a depăşi toate dificultăţile biologice. O operaţie reprezintă, în fapt, o formă de agresiune pentru organism, chiar dacă este efectuată ca act terapeutic. Pacientul trebuie să fie pregătit, încrezător şi optimist. Este relaţia pe care o menţionam mai sus, relaţia pacient-medic, bazată pe competenţă şi încredere.

Dificultăţile extreme apar atunci când un medic (şi un pacient) pierde lupta cu boala. Sunt momente când simţi că ceva din tine pleacă! Pentru totdeauna. Şi mai este ceva, survine automat şi continuu, obsedant, întrebarea: „Oare altcineva, în locul meu, ar fi obţinut mai mult?” La această întrebare nu vei obţine niciodată un răspuns care să te liniştească. Şi întrebarea aceasta survine mereu….

Ne amintim de Prometeu înlănţuit căruia vulturul îi mânca ficatul şi, peste noapte, se refăcea. Ce se întâmplă în cazul rinichilor?

Da, într-⁠adevăr, ficatul are forţa de a se regenera. Rinichiul, nu. Orice nefron (unitatea morfologică şi funcţională a rinichiului) pierdut, rămâne pierdut, nu se regenerează. Rinichiul este cel mai sensibil organ atunci când vorbim despre transplant, despre compatibilitatea – potrivirea imunologică. În timp ce pentru ficat, în privinţa compatibilităţii, este suficientă potrivirea de grup sanguin major (chiar fără potrivirea Rh-⁠ului), la rinichi sunt şase grupe majore de compatibilitate (antigene) care trebuie să se potrivească. De altfel, primele transplanturi renale reuşite (1954, Boston) au fost efectuate între gemeni univitelini (care se potrivesc imunologic complet, până la identitate). S-⁠a prelevat câte un rinichi de la un frate sănătos (au fost şase astfel de cazuri) şi s-⁠a transplantat la fratele bolnav. Fiind identici din punct de vedere imunologic, fratele gazdă nu a dezvoltat reacţia de respingere, de rejet. Rinichii au funcţionat mulţi ani după transplant. Nu a fost nevoie de medicaţie imunosupresoare, de altfel puţin cunoscută în acea perioadă. Acesta a fost momentul care a deschis „era” transplantelor de organ solid în medicina umană.

Am convingerea că inteligenţa şi forţa reunită a membrilor Academiei Române, din toate secţiile şi în toate direcţiile ei, vor găsi resursele de voinţă pentru a reaşeza instituţia pe locul pe care l-⁠au prefigurat înaintaşii noştri şi de a identifica strategiile necesare pentru redresarea şi reafirmarea naţiei noastre într-⁠o Europă comunitară, în care locul României să fie unul de prim-⁠plan.

Evident, ulterior activitatea s-⁠a dezvoltat şi s-⁠a diversificat. S-⁠au descoperit diverse grupe şi clase de medicamente imunosupresoare. Rezultatele bune au început să apară şi statisticile raportate de centrele de referinţă s-⁠au ameliorat continuu. Centrul de la „Fundeni” reprezintă unul dintre centrele cele mai mari din Europa (peste 130-⁠140 de transplante renale pe an) şi cu rezultate comparabile cu cele ale celor mai prestigioase centre din Europa şi din lume.

Există autotransplant?

Da, există, este o operaţie care se impune pentru a salva un rinichi. Se efectuează în cazuri de stenoze de arteră renală, refractare la alte tipuri de tratament sau în cazurile de pierderi întinse de cale urinară (ureter), prin diverse mecanisme. O efectuăm relativ frecvent, în raport de patologia care ni se adresează.

Mai mult, se poate trăi cu un singur rinichi?

Da, rinichiul este un organ… „supradimensionat”. Normal, omul are doi rinichi, dar dacă, din diferite motive, se pierde unul dintre ei sau cineva pur şi simplu se naşte cu un singur rinichi (rinichi unic congenital), omul poate trăi toată viaţa cu un singur rinichi, cu funcţie renală normală. Mai mult decât atât, un om poate trăi normal şi cu o treime dintr-⁠un rinichi, cu condiţia ca acesta să aibă vase sanghine normale şi cale urinară (ureter) normală.

Chiar şi cu noile tehnologii, o operaţie este un stres şi un risc. Ce rol are încrederea în medic, cât contribuie la reuşită?

Rolul încrederii este esenţial. Prin natura ei, medicina este o profesiune care se exercită la cerere, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Când un bolnav alege să meargă la un medic se gândeşte la performanţele lui, la felul în care poate coopera, la încrederea pe care i-⁠o induce, la competenţa şi compor-
tamentul medicului.

Şi empatia?

Fără aşa ceva nu se poate. Nici un pacient nu s-⁠ar adresa unui medic dacă ar şti că este slab profesional şi nu are o înţelegere firească pentru suferinţa umană. Mărturisesc că nici eu nu aş merge la un asemenea medic.

E fapt recunoscut că avem o şcoală medicală foarte bună. Sunteţi profesor universitar şi rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie. E încă foarte puternică tradiţia care nu permite coborârea ştachetei de exigenţă şi performanţă.

Da, şcoala românească de medicină este foarte bună, cred că una dintre cele mai bune din Europa şi o spun, vă rog să mă credeţi, fără nici o exagerare. Sunt foarte multe specializări, fireşte, nu toate la fel de performante. Comparându-⁠le cu alte şcoli medicale din Europa, pot spune că sunt unele discipline în România mai bune decât oricare altele din lumea occidentală.

De pildă?

Am să dau un exemplu care s-⁠ar putea să apară mai puţin credibil, interpretat ca fiind oarecum subiectiv, dar o fac pentru că este cel pe care îl cunosc cel mai bine. Mă gândesc la specialitatea mea, la chirurgia urologică. Suntem dotaţi cu cele mai bune tehnologii din Europa, am trimis tineri la specializări peste hotare. Rezultatul e că acum se operează peste 40 de pacienţi pe zi, într-⁠un bloc operator modern, ce cuprinde 10 săli de operaţie de toate tipurile, în toate cele 13 supraspecializări ale chirurgiei urologice, aşa încât orice pacient din ţară îşi poate găsi rezolvarea favorabilă a problemelor de sănătate la noi.

Au fost cazuri în care aţi fost nevoit să apelaţi la specialişti din altă ţară?

Noi, nu. Explicaţia v-⁠am oferit-⁠o în paginile precedente. Noi acoperim la superlativ toate cererile pe care le avem şi toată patologia de mare dificultate din ţară. Credeţi-⁠mă, nu folosesc acest termen de comparaţie nejustificat, acesta corespunde, în totalitate, realităţii.

Care sunt maladiile renale cele mai răspândite la noi?

Mai întâi, cele nouă tipuri de cancere care, din păcate, ajung la noi în stadii foarte avansate. Evident, la multe dintre acestea, după operaţie, este nevoie şi de tratamente complementare precum chimioterapia, radioterapia sau imunoterapia. Urmează litiaza renală, chirurgia vasculară, transplantul renal, endourologia etc.

Sunteţi cunoscut şi apreciat în ţară şi peste hotare. Nu v-⁠a tentat gândul să plecaţi peste hotare?

Am avut o mare şansă în existenţa şi în evoluţia mea profesională. În perioada de formare am reuşit să plec la specializare, chiar înainte de 1989, în SUA, apoi în Germania. Aş fi putut rămâne atunci în străinătate. Am beneficiat de şansa de a-l avea profesor pe academicianul Eugen Proca. Ulterior, preluând responsabilitatea clinicii (1997), am reuşit să organizez şi să dezvolt la „Fundeni” unul dintre cele mai mari şi mai performante centre de chirurgie urologică din Europa şi din întreaga lume. Aceasta, după numeroase stagii de perfecţionare în diverse centre de excelenţă din S.U.A., Europa Occidentală etc. Mi-⁠am dorit enorm ca un pacient cu o afecţiune urologică în România, oricât ar fi aceasta de complicată, să fie tratat la aceleaşi standarde ca în Europa Occidentală sau în America de Nord şi să ajungă la rezultate terapeutice similare.

De ce?

Pentru că am simţit întotdeauna că am datoria de a rămâne aici şi spun asta nu doar pentru că va rămâne scris într-⁠o prestigioasă revistă de cultură. Eu sunt conştient de faptul că la formarea mea nu au contribuit doar părinţii mei, cărora le sunt dator, dar am făcut facultatea tot aici. Trebuie ca, la rându-⁠mi, să dau şi eu ceva comunităţii care a investit în mine. Am avut o sumedenie de posibilităţi să rămân în străinătate şi înainte de 1989, dar am simţit mereu obligaţia morală, atunci când am realizat ceva peste medie, să dăruiesc acel ceva nu oriunde, ci acolo unde m-⁠am născut, celor care m-⁠au ajutat să mă formez.

Cum şi pentru Dvs. ziua are tot 24 de ore, multe petrecute la spital, unde găsiţi, totuşi, o compensaţie a muncii Dvs. atât de solicitante?

În lectură, deşi niciodată nu am citit destul cât să acopăr ceea ce am dorit; în artă, mai ales în cinematografie. Între preferinţe mai sunt pictura, opera, teatrul. Dar, din păcate, ceea ce ar însemna momente de relaxare pentru mine rămân mereu pe ultimul plan.

Aţi fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 2009 şi titular în 2011. Anul acesta este, pentru această instituţie emblematică a ştiinţei şi culturii noastre, unul aniversar – se împlinesc 150 de ani de la înfiinţare. Cum vedeţi rolul pe care l-⁠a avut şi, mai ales pe care-⁠l va avea Academia Română într-⁠o vreme în care recunoaştem că ştiinţa nu are graniţe, dar oamenii de ştiinţă au patrie?

Academia Română este cel mai înalt for de consacrare ştiinţifică şi culturală al acestei ţări. Românii sunt extrem de inteligenţi şi de inventivi. Privind în istorie, găsim foarte multe nume care au contribuit covârşitor la dezvoltarea ştiinţelor şi a culturii în Europa şi pe mapamond, chiar dacă vremurile care au trecut peste noi în ultimele secole ne-⁠au fost, foarte adesea, potrivnice. Academia Română rămâne, de departe, instituţia cea mai prestigioasă a acestei naţii. În această instituţie vor fi elaborate strategiile de dezvoltare ale României, pe toate planurile. Avem, cu prisosinţă, această forţă!

În acelaşi timp, aceasta se constituie şi într-⁠o datorie de onoare pentru Academie, pentru noi, membrii acestei prestigioase instituţii, întrucât, de undeva, privesc către această generaţie înaintaşii noştri, aceia care au ştiut cum să procedeze, de-⁠a lungul celor 150 de ani, pentru ca România să progreseze şi să se afirme în lumea civilizată.

Am convingerea că inteligenţa şi forţa reunită a membrilor Academiei Române, din toate secţiile şi în toate direcţiile ei, vor găsi resursele de voinţă pentru a reaşeza instituţia pe locul pe care l-⁠au prefigurat înaintaşii noştri şi de a identifica strategiile necesare pentru redresarea şi reafirmarea naţiei noastre într-⁠o Europă comunitară, în care locul României să fie unul de prim-⁠plan.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest