Contemporanul » Antologiile Conte » Poezie universală contemporană: Mite Stefoski

Poezie universală contemporană: Mite Stefoski

Poezie universală contemporană

Mite Stefoski s-a născut în 1975 la Struga, Republica Macedonia. A absolvit Universitatea din Skopie, unde a urmat Antologiile-Conte-Mitecursurile de literatură comparată. E un scriitor total, exersându-se în toate genurile: poezie, proză, critică. Din 2012 este director al Festivalului Internaţional de Poezie de la Struga, unul dintre cele mai vechi şi mai renumite.

Comentariul unui poem
Iată poemul:

Poemul absent

O casă de piatră şi cărămidă roşie o mână întinsă către
A fost pe strada aceasta o zonă hohotind de râs
Ferestre arcuite fragile şi fugare ca o reflexie-n oglindă
Şi un pin în vârf desenat în apă.
O stradă cu salcâmi în floare, un zid ascultând conversaţiile unora
şopârle, iedere, desene şi nume
ca şi cum căzuse zăpada topind întunericul în cupa ovală
ale cărei miresme cu iz de ban de metal
se-amestecau cu cele ale buzunarelor de liliac umplute cu nimicuri
a fost pe stradă, în vreme ce pisicile lunecau mai departe neinteresate,
rostogolire de cercuri de fier peste pietroaiele tocite
dând la iveală acele petece peste coate şi genunchi juliţi
în trecere pe aici noaptea greierii
se prelingea pe-această stradă ca ploile repezi de vară apa streşinilor susurânde
Copii cu şosete găurite, jucându-se de-a v-aţi ascunselea până la ceasuri târzii,
Au fost pe-această stradă ochi plini de praf
Doi cireşi uriaşi în curtea din care
Cireşele preacoapte şi de neatins cădeau
Pe strada ce-odată a existat. tăcere
Să fi fost poate cineva care să fi mers pe-această stradă.

Nu-i cine ştie ce de poem. Mai mult ca sigur că nu-l vei găsi în antologii, nici măcar nu-i programatic, autoreflexiv sau măcar publicat. Ascuns încă printre notiţele mele, necitit de nimeni, voi da eu cândva de el şi voi fi nevoit să-l citesc. Considerându-l special, ceea ce nu e. Totuna, însă, spun  totuna, deoarece intenţionez să continui să mă port de parcă ceva m-ar trage mereu către el. Aşa încât, ce-i în el ?

E vorba de o stradă, care nu e una lungă, de netrecut, are exact 373 paşi –măsurată de mersul unui copil de zece ani, cu ghiozdanul în spate, destul de greu, căci copilul îl poartă cocoşându-se pentru a decoperi cel mai potrivit centru de greutate – de la capătul ei, unde sfârşeşte asfaltul şi începe vechiul pavaj, tocit şi cam denivelat, în care ploaia face ochiuri, 373 până la strada următoare, până la asfaltul străzii înclinate ce acoperă vechiul caldarâm. Nu e o stradă lată şi dreaptă cu trotuare îngrijite şi candelabre, ci una accidentată, şerpuitoare, mai curând o fundătură, cu case vechi şi ferestre boltite, cu ţigle verzi şi înnegrite de muşchi, ale căror streşini, în lipsa şanţurilor, ciuruie peste ea când plouă iar iarna formază şiraguri de ţurţuri lungi ce se prăbuşesc ca nişte vaze de sticlă, ferestre dispuse unele către altele, curţi interioare cu felurite îngrădiri, copaci bătrâni cu coroane neregulate şi nu mai ştiu ce altceva. Nu se distinge nici măcar prin aceea că locuieşte acolo vreo somitate, cineva important, nu există nicio placă de marmură sau bronz care să ne spună că s-a întâmplat acolo ceva, iar placa a fost pusă pentru a comemora. Pe strada din poem, e o casă construită din piatră până la un anumit nivel, iar după aceea din cărămidă, cu tencuiala căzută pe alocuri, zgâindu-se la nişte locuri cu ferestrele-i arcuite, jupuite, împărţite în mai multe ferestruici, cu rame maronii, creându-se astfel impresia că sunt mai mari, o poartă de lemn cu un lacăt vechi, o curte pavată cu dale semicirculare, peste care domneşte vechiul pin, acoperind casa şi atingând cu crengile pe unul dintre cei doi cireşi mari ai curţii vecine. De cealaltă parte, o stradă cu salcâmi, care albesc primăvara, atrăgând albinele ce vin Dumnezeu ştie de unde, care atrag mâinile copiilor ce se întind după ciorchinii de flori pentru a le gusta.  Miresme ce pot fi acoperite doar de liliacul în floare din colţurile curţii şi de zgomotul copiilor care se joacă de-a v-aţi ascunselea târziu la căderea nopţii de vară pe strada aceea mică, având doar patru stâlpi de iluminat dintre care doar două au becuri. De ce-i atunci atât de importantă această stradă încât să merite să i se dedice un poem?

E strada mea. O numesc sau o las fără nume, pun numere la străzi, o populez şi o depopulez, construiesc şi demolez case, fac cireşii să înflorească, perforez găuri în şosete, rănesc şi fac să doară coatele şi genunchii, împing cercurile de fier pe caldarâm, sparg enormele ţurloaie de la streşini, arunc pumni de ţărână peste flori, chem albinele, fac semn greierilor să anunţe amurgul, invit îndrăgostiţii să-şi şoptească tainic peste vreun zid ascuns, trimit poştaşul să predea scrisorile la adresa corectă.

Strada nu există în afara mea. Memoria mea încearcă acum din răsputeri să-i dea substanţă. În afară de mine, mai există o singură mărturie a existenţei ei: poemul. Încă nepublicat, dar existent. De-ar fi să dispară el, ar dispărea şi strada. Fiecare amintire o măreşte, o face mai reală, mai vie, în ciuda peisajului ei banal. E invenţia mea, doar a mea. N-o poate găsi nimeni în planul vreunui oraş şi nimeni nu poate merge pe ea.

Casa aceasta de pe stradă îmi aparţine. Nu trăiesc în ea, dar trăieşte ea în mine. Cu fiecare amintire, mai caldă, mai clară, mai aproape. Încă un detaliu, încă un mic accesoriu, ce a fost dintotdeauna prezent, urcă din adânc şi mi se revelează ca pentru prima oară, ceva atât de miraculos precizat în fiece detaliu, de parcă luni şi zile ar fi fost necesare pentru a fi creat şi acum iată, dintr-o dată ceva desăvârşit, întreg şi strălucitor descopăr eu în perimetrul creaţiei mele.
Se va şti poate într-o zi că poemul e invenţia mea, dar nimeni nu va fi la fel de sigur că şi strada e invenţia mea, cu tot ce-i pe ea. Vor simţi totuşi, asiguraţi fiind că-i o stradă din copilăria mea, vreo stradă reală, alta, merită să se scrie un poem despre ea. Unii s-ar putea chiar să o caute. Unii vor trece pe lângă acea stradă strâmtă, pavată. Unii vor încerca să meargă într-acolo. Va fi oare desenul străzii lor aidoma celei create de mine? Fi-voi eu cel care va merge pe strada mea sau pe străzile lor necunoscute?  Vor crea un oraş cu străzi asemănătoare, şi totuşi diferite, străine, întunecate, periculoase. Cu toate acestea, în acel oraş unic, strada mea va fi fără de pereche. Sau va dispărea poemul?

E noapte, iar eu visez un Borges care visează tigri. Tigrul lui Blake arzând, al lui Hugo, sinistrul Shere Khan din Cartea Junglei, în fine, tigrii lui rotesc împrejur, vineţii, diferiţi. Dispărut e acel Borges care din când în când visează la un tigru, dar şi mai departe, printre tigrii rămaşi în junglă, tigrii visaţi, tigrii nevisaţi dând târcoale bibliotecilor, departe de cărţi, versuri, cuvinte. Toţi tigrii traversează grădinile lui Borges. Din când în când, târziu în noapte, îi las să-mi traverseze strada. Oare mai visează Borges, celălalt Borges, pe acel Borges care e plecat şi trimite tigrii pe strada mea?

Uneori îmi pare că sunt mai ireal decât strada, casa, copacii, obiectele. Ca şi cum aş fi scăpat sau aş fi fost alungat de acolo. Ca şi  Zhuangzi, nici eu  nu ştiu care e mai real? E strada mea asemeni tigrului lui Borges, fantasma unui vis, sau sunt eu aceea? Paşii cui îi aud acum pe stradă?…

Lucrurile nu mai sunt la fel

Era totul prevăzut să se întâmple în această dimineaţă?
Ziarele scriu:
A mai apărut o mare.
Undeva în Africa Soarele
a trecut foarte aproape
şi a dat foc la toţi baobabii.
Profeţii nu ştiu pe cine să vestească mai întâi.
Azi-noapte îngerii au venit de câteva ori fără rost.
Staţiile de televiziune au raportat :
Începând de azi-noapte câteva continente s-au scufundat.
Soarele s-a prăbuşit în flăcări.
Tratament descoperit pentru o boală nedescoperită.
Zeii vizitează din nou Pământul.
Lucreţia e iar violată în parc.
Totul se petrece înainte să mă trezesc eu.
Trebuie să mă trezesc mai devreme.

Poemul repetiţiei

Din depărtare se-apropie un nor de îndoieli
Şi începe să toarne cu găleata.
Cerul de deasupra nu mai are nume.
Pământul de dedesubt care nu are nume,
Obosit de-atâta lăuzie, sterp precum albul
Urcă spre cerul ce se prăbuşeşte.
În amurg
obiectele se dezbracă de cuvinte
ca de nişte pantofi jerpeliţi.
Rătăcesc ici şi colo,
până ce află un nou port,
refugiu, un liman
de unde să repopuleze lumea.

O străină plasă aşteaptă mai departe
Să-i prindă-n ea, să îi subjuge.
Să le găsească o nouă casă.
Un nou cer şi un nou pământ.
Şi-acelaşi joc de la-nceput.
Dar cineva
din culise
râde de repetiţia
aceleiaşi greşeli.
În ciuda rămăşiţei de făgăduinţă,
risipită pe cerul albăstrui
precum cerneala
conţinând pe cele precedente,
ca apropo al unui nou potop.

Timp diferit

o cheie pierdută
de la camera cu vise
câteva fotografii
de oameni decedaţi zâmbind
o stradă
ce-şi aminteşte de paşii mei
gândul
de dinainte de a înşfăca pumnalul
zborul
acelei păsări anume
un râu
care mi-a inundat visul
liniştea
înjumătăţită de sunetul despărţirii
două mere
putrezind în dulap
barca de hârtie
ridicând pânzele
spre locul fără întoarcere
fiara urlând în lunga noapte
cocostârcul
ciugulind dimineaţa
timpul
cât eu am scris
iar tu ai citit.

Prezentare şi traducere de Maria-Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest