Colecţia O sută una poezii • Serie nouă
Dimitrie Cantemir, cărturar de anvergură enciclopedică (n. 26 octombrie 1673, Silişteni – 21 august 1723, Dimitrievka; osemintele‑i sunt aduse, în 1935, la Biserica Domnească „Trei Ierarhi” din Iaşi), calificat de George Călinescu drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”. Domn al Moldovei (martie‑aprilie 1693 şi 1710‑1711), eruditul de neegalat este fiul Anei Bantăş şi al lui Constantin Cantemir şi are parte de o educaţie remarcabilă sub îndrumarea filosofului şi scriitorului grec Ieremia Cacavelas. Cunoaşte 14 limbi. La Constantinopol e considerat o garanţie a Moldovei la Înalta Poartă. Studii la Academia Grecească a Patriarhiei. Se apropie de lumea musulmană şi devine, în timp, unul dintre cei mai redutabili orientalişti. Familiarizat cu mediul ambasadelor marilor state europene, se transformă în promotor al civilizaţiei, culturii şi tradiţiei româneşti. E recunoscut ca cel mai de seamă cunoscător al istoriei otomane. Traduce Coranul în limbile latină şi rusă.
În 1711 Ţarul Petru cel Mare îi face o vizită la Iaşi – moment istoric, consemnat de cronicarul Ion Neculce. Redactează Divanul, Metafizica şi Logica. Semnează cu Petru cel Mare „Tratatul de Alianţă”. Intervine de partea ţarului, admirat de cărturar, în războiul ruso‑turc. După eşecul de la Stănileşti, eruditul se refugiază la curtea lui Petru cel Mare şi devine Consilier Secret şi Membru al Senatului. În Rusia, se transformă într‑un apropiat al ţarului.
Scrie Descriptio Moldaviae. Recomandat de Leibniz, devine membru al Academiei Regale din Berlin. În Rusia scrie, în latină, Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman, tradusă în limbile europene de largă circulaţie, şi Hronicul vechimei romano‑moldo‑vlahilor, în ale cărei pagini argumentează originea latină a limbii române – capodoperă de referinţă pentru vârfurile Şcolii Ardelene.
Alte cărţi: Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, scrisă în greacă şi latină, Istoria ieroglifică, Collectanea Orientalia (Colecţia orientală), Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor), Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare, scrisă în limba rusă ş.a.
Dimitrievka, unde s‑a stins din viaţă, e moşia oferită de Petru cel Mare în semn de preţuire. În sala de expoziţii „Th. Pallady” a Bibliotecii Academiei Române, în octombrie 2012, Ambasada Federaţiei Ruse a donat primele 25 de volume ale seriei Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir, publicate în ediţie de lux. Deocamdată „s‑au executat patru seturi legate în piele naturală, cu portretul şi semnătura lui Cantemir în aur, tipărite sub formă de facsimil color pe carton de 130 g/mp, cărţile fiind aşezate într‑o ladă din lemn de nuc (…). Scanarea manuscriselor şi documentelor aflate în Rusia a început în 2009 şi va mai dura, fiindcă mai sunt de prelucrat 13 manuscrise aflate la Sankt Petersburg şi 75 de lăzi cu manuscrise şi documente la Moscova. Trebuie remarcat că un alt set de documente scrise de Cantemir se află la Istanbul şi doar câteva documente se află în România”.
„Prin actuala ediţie ne‑am propus să punem în evidenţă o calitate mai puţin elucidată şi aproape deloc abordată sistematic în alte studii, anume, aceea de poet şi precursor al poeziei române moderne. Paradoxal, dar e un caz, probabil, unic în literatura universală, când se vorbeşte despre poet în lipsa Operei poetice, deşi aprecieri sporadice, zgârcite sau generoase, au fost totdeauna. Nicolae Iorga este printre primii cercetători care încă pe la 1901 (!) semnala substanţa poetică a textelor cantemireşti.
Un prim travaliu de autonomizare a fragmentelor de texte filosofico‑artistice se pare a fi cel al lui Em.G. Grigoraş (1933). Cea mai autoritară opţiune critică în favoarea textelor poetice cantemireşti a fost emisă, răspicat, încă în anii ’30 ai secolului XX, de George Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. Entuziasmat de poemele cantemireşti citite printr‑o frapantă grilă a modernităţii şi «aşezate într‑o altă statură tipografică», prima tentativă masivă de antologare o face, ghidat de infailibilul său gust poetic, Nichita Stănescu în Cartea de recitire (1972). De atunci a trecut ceva vreme, dar nici până astăzi nu avem, din păcate, un volum mai consistent (cvasiantologic şi autonom faţă de operele din care descind) al textelor lui Dimitrie Cantemir, care i‑ar pune în valoare calitatea de Poet.
Prefaţă şi ediţie îngrijită de Ion Hadârcă
Editura Academiei Române
