Contemporanul » Actualități - Evenimente » Cristian Fulaş: Călător prin Paris

Cristian Fulaş: Călător prin Paris

Salon du Livre 2015

Martie 2015. O lună plină, arhiplină de evenimente culturale şi luna în care, cu puţin noroc, am ieşit la lumină cu un roman aici, în România. Invitat întâmplător, fără nici un scop precis, decid să plec la Paris pentru a participa la unul dintre cele mai importante evenimente din lumea cărţii. Salon du Livre. Eveniment cu valenţe aproape mitice, eveniment care (ar trebui) să spună ceva, ceva nou şi ceva vechi în contep36acelaşi timp, evenimentul-⁠fuziune al cărţii aşa cum se vede ea azi. Pornesc prin Europa, poposesc o noapte la Viena, străbat Germania, ajung în Franţa, totul e frumos şi bine.

A doua zi, cu emoţia oricărui om care nu mai călcase la un eveniment de o asemenea amploare, urc în metrou şi pornesc prin labirintul subteran al unui Paris vântos, rece, prea puţin primitor cu turiştii. Voi merge la târg ca lector, ca observator neştiut de nimeni, ca om care vrea şi poate (din fericire) să se intereseze de cultură. Am o poziţie privilegiată, zic eu, nu fac parte din nici un regiment şi nu trebuie să dau seamă nimănui de ceea ce fac, ce cred, ce spun. Printre atâtea lucruri neplăcute auzului, sunt totuşi liber. Am puterea părerii, dacă nu chiar pe cea a opiniei. Mă simt ca acolo, la surse, în textul lui Platon: undeva între arbitrarul părerii şi forţa opiniei, la limita dintre a vedea şi a face. Poate în această zi, una privilegiată pentru mine, voi vedea lucruri nemaivăzute şi voi putea spune că am trăit un basm şi lucrurile din el s-⁠au întâmplat, sunt scrise în memorie şi veghează asupra prezentului.

Cobor din metrou la Porte de Versailles, la Centrul de Expoziţii. Lume multă, deşi vorbim de o zi de vineri în care Parisul munceşte. Îmi fac loc, întreb, găsesc clădirea cu pricina. Mă amuză un chinez care vinde cărţi pe trotuar, cărţi cărora nici măcar nu le pot citi titlul. Plătesc disciplinat, intru în vacarmul târgului. La intrare, uriaş, neverosimil, funambulesc, standul (dar ce spun eu aici, era o librărie întreagă…) Gallimard-Flammarion. Nu mă pot abţine, îl străbat, fireşte că Houllebecq e pe primele rânduri, dar sunt convins că mai încolo voi avea timp să găsesc şi lucruri mai apropiate de sufletul meu prea puţin postmodern, totuşi, dacă stau şi mă gândesc bine.

Undeva, la un stand micuţ, îl găsesc pe prietenul Tzone cu prietenele lui, cărţile. E fericit, e cumva atât de prins în vârtejul a ceea ce face, încât vede prea puţin din lumea exterioară. Schimb o vorbă cu domnul Baros şi cu soţia lui, plec.

Mă îndrept spre standul României, ţara mea, ţara care mă reprezintă, tzara, ca să ne jucăm puţin. La stand, un mare scriitor stă trist şi priveşte un raft cu cărţi. Nici nu ştiu dacă e trist, nici nu îl cunosc ca să pot spune dacă e trist sau doar aşa gândeşte dumnealui, cu un aer trist. Îi ofer o carte de-⁠a mea, ştiu că nu o va citi, schimbăm câteva vorbe, ne uităm repede şi reciproc în vacarmul târgului. Privesc cărţile aliniate pe câteva mese, fără să vreau am un rictus la vederea Andreei Esca în vedetă. Scot telefonul şi imortalizez momentul. Ştiu că voi fi considerat părtinitor, dar mă doare la propriu imaginea captată de camera digitală. Aş vrea să urc pe Facebook ima­ginea, să ţip printre pixelii ecranelor de la computere, mă abţin totuşi. Continui să privesc raftul acela, tristeţea ochilor mei nu e remarcată de nimeni. Printre Blaga, Caragiale şi alţi autori care ne reprezintă cu faimă, descopăr şi tristele producţii numite mai nou best-⁠seller; ele sunt vizibile, de acei autori lumea a auzit şi probabil se vor vinde şi aici, ca oriunde altundeva. Pe marginea din stânga, într-⁠un contrast care mă întristează, operele în franceză ale românilor traduşi aici, în ţara aceasta. Aşezate prea puţin vizibil, aşezate în fugă şi ca să se fugă pe lângă ele, îmi trece prin minte. Acolo sunt Norman Manea, Nichita Stănescu, Tristan Tzara, alţii şi alţii de care ne dezicem, îi ascundem, îi punem deoparte într-⁠o lume strâmbă şi complet ireală. Ei sunt invizibilii, e timpul pentru o lume nouă, a brave new world pe care cu toţii o înţelegem la fel, rod nefiresc al unor decizii care se iau dincolo de uşi închise şi departe de publicul avizat al literaturii. E timpul pentru o lume care, să ne înţelegem, va fi nevoită să înveţe limba română dacă vrea să ne cunoască, noi nu vrem să discutăm altfel. Noi susţinem limba română la Paris, aducem o întreagă librărie cu noi şi o prezentăm, cerând un lucru simplu: publicul francez şi de aiurea va trebui să citească în limba română.

Cu o privire nefirească deja, caut tinerii, caut ceea ce va să vină, viitorul. Îi caut şi în program, îi caut peste tot, caut ca un nebun şi nu sunt. România nu e reprezentată de tineri. Îmi trece prin minte încă o dată întrebarea: Dar oare tinerii nu mai scriu? Ştiu că e un loc nefiresc pentru a pune o asemenea întrebare, ştiu că ar trebui să mă bucur de locul în care sunt, dar ochiul meu, critic şi cumva imponderabil, nu îi găseşte pe tineri. Aşa cum nu găseşte Colecţia Pleiade, aşa cum nu găseşte nimic de la Casa de Editură Max Blecher, aşa cum nu găseşte nici seriile incredibile de proză şi poezie editate de Tracus Arte. Ştiu că e o chestiune de alegere, dar mă întreb cine şi de ce a ales aşa. Mai ales de ce. Fără nici o intonaţie, fără punctuaţie de această dată. Probabil nici nu ar trebui să mă întreb de ce se întâmplă aceste lucruri, de ce unii autori traduşi şi publicaţi în străinătate sunt vizibili, în timp ce alţii nu. Ar fi normal, poate, ca toţi cei traduşi în limba franceză să fie reprezentaţi la standul României. Aşa ar arăta o lume normală, aşa s-⁠ar defini ea. Spaţiu este, desigur, cu voinţa se pare că stăm un pic mai prost.

Pe marginea din stânga, într-⁠un contrast care mă întristează, operele în franceză ale românilor traduşi aici, în ţara aceasta. Aşezate prea puţin vizibil, aşezate în fugă şi ca să se fugă pe lângă ele, îmi trece prin minte. Acolo sunt Norman Manea, Nichita Stănescu, Tristan Tzara, alţii şi alţii de care ne dezicem, îi ascundem, îi punem deoparte într-⁠o lume strâmbă şi complet ireală. Ei sunt invizibilii, e timpul pentru o lume nouă.

Au fost scriitorii mari ai momentului, Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Mcontep37atei Vişniec, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag etc. Au fost câteva prezenţe din critică şi traducere. A fost şi ceva muzică, acolo numărul de participanţi din public a crescut brusc, la 50 de oameni (e o cifră bună, nu râdeţi, vă rog să nu râdeţi). Dar eu, din public, m-⁠am uitat după tineri şi nu i-⁠am găsit şi am fost trist, mult trist. Pentru că, zic eu – ca lector, nicidecum vreo voce avizată, cum bine formula cineva în spaţiul virtual – tinerii nu vor primi ştafeta, trebuie să o ia singuri de pe unde va cădea. Nu există lauri pentru amatori, pentru aspiranţi, pentru cei ce, inevitabil, vor să vină în Cetate. Peste ei aşternem tăcerea, îi aşezăm în focul stins şi în cortul strâns cântate de un poet turc cândva, acolo e locul lor privilegiat. Lor le dăm pustiul şi pulberea plecării, undeva la marginea unui vacarm care nu are nimic de-⁠a face cu cuvântul evoluţie. Suntem împotriva transformării, acesta e un lucru rău care, să ne temem, va atinge miezul lucrurilor şi va pune la îndoială minunata structură existentă.

Scriu acestea toate, aici, pentru că sunt român. Înainte de poliglosie, înainte de activitatea mea de traducător şi editor, înainte chiar de a scrie, sunt român şi cumva, fără să explic de ce, îmi place ideea de a fi român. Şi mi-⁠aş dori, atunci când merg să vizitez un loc unde România e reprezentată, să văd lucruri care îmi plac mie, strict subiectiv vorbind. Nu îi critic pe organizatori, aş vrea să subliniez încă o dată asta, ci îmi spun o părere strict personală, de spectator, lector, privitor la toate cele.

În ziua de sâmbătă mi-⁠am prezentat şi eu cartea, la standul Vinea. O sesiune strictă de dedicaţii, 10 minute. Nici nu mi-⁠am dorit vreodată mai mult, prezenţa volumului în acel loc (geografic vorbind, căci numai asta s-⁠a întâmplat) mi-⁠a fost suficientă.

Dar să revin: ar fi putut exista un compromis, s-⁠ar fi putut face toate mai bine şi mai cu folos, stricto sensu, pentru fenomenul cultural în sine. Că orice alegere conţine în sine un nivel arbitrar, impus poate de situaţie, e cert. Dar unele alegeri ar trebui făcute altfel, uneori. Cultura românească ar trebui să arate, cu o vorbă frumoasă a lui Noica, drumul spre cum e cu putinţă ceva nou. Ar trebui să ieşim din repetiţie (a numelui, a faptei, a cuvântului) şi să ne deschidem către o comunicare cu rost, o comunicare închegată între ceea ce e deja stabilit şi ceea ce vine să se stabilizeze, ceea ce abia acum se formează şi se aşează în matca timpului, prezentul a ceea ce se face. Tinerii, revin. Aceşti tineri care fac cultură, care învaţă tocmai de la (deja) vechile nume, care se străduiesc. Dar a căror strădanie, iată, se izbeşte ca de un zid de oţel de fantasma instituţională, de necesităţi care nu îi cuprind şi de imperative care îi expulzează din ceea ce este reprezentat, scos la iveală, expus. Dacă nu vom stârni în public această magmă creatoare, dacă nu vom da voie cuvântului nou să fiinţeze, să se arate în lumină, cum zicea filosoful german, vom ajunge în situaţia tristă şi absurdă a lipsei de continuitate, o lipsă de continuitate care nu a caracterizat niciodată vreun fenomen cultural, din câte ştiu eu.

Am părăsit Parisul în linişte, a fost o vizită bună în esenţa ei. Am învăţat lucruri şi am învăţat, subtil, cum e cu putinţă ceva nou. Voi mai învăţa, dacă mi se va permite să fac asta.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest