Contemporanul » galeriaartistilor.ro » Nicolae Breban, Singura cale

Nicolae Breban, Singura cale

logo-GAOmul ăsta, privit mai de aproape sau, mai ştii, ca un ulei impresionist, de la o mică distanţă, totuşi, părea un adevărat tablou. O ştia şi el, deşi era lucid că nu oricine îl putea aprecia în acest fel sau, mă rog, în alte câteva ipostaze care îl avantajau, îi scoteau în relief măcar unele calităţi la care ţinea, poate de aceea îşi căuta, cum să zic? Un… bun privitor, un atent, un negrăbit contemporan, mai puţin preocupat decât alţii de propriile-⁠i vanităţi, interese de moment. Cineva care avea acea răbdare, de care vorbea el însuşi, de… a ieşi din sine chiar şi numai pentru a contempla cu o anume atenţie ce se afla în faţa nasului său: o farfurie, veche, puţin ciobită, pe care n-⁠o mai privise nicolae-breban-singura-caledin copilărie, un copil, un peisaj, un peisaj pictat, chiar şi stângaci. Sau pe cineva care se afla în faţa lui, cineva pe care nu s-⁠ar fi grăbit, cu o grosolănie care nu trăda decât mediocritate, nesiguranţă interioară, să-⁠l expedieze într-⁠o categorie, cum ar zice un filosof. Un obiect, o fiinţă, simplă în aparenţă, precum un nevârstnic, un peisaj care ţi se pare cunoscut înainte de a-⁠l privi, un om care, din nepricepere sau, mai ştii, din fină viclenie cum era cazul acestui bătrân al meu, pe nume Steiner, care se ascundea într-⁠o imagine gata contrafăcută: de bătrân încă lucid, autonom, probabil, în nevoile sale intime, ieşit din existenţă, din viaţa noastră, tumultuoasă, a celor ce foim de colo-⁠colo, ca să se ascundă de neaveniţi; care nu înţeleg aproape niciodată mare lucru, se năpustesc însă peste tine cu pretenţiile lor de doi bani, cu vanităţile lor ridicole, grosolane. A început, spre lauda mea, să mă atragă, apoi chiar să mă captiveze, într-⁠un sens, acest joc de-⁠a şoarecele şi pisica, ha, ha, am avut ambii abilitatea, instinctul de a ne schimba din când în când rolurile: pisica m-⁠am prefăcut a fi eu la primele şedinţe, iar dânsul mi-⁠a concedat, după un termen al său, acest privilegiu – era oare un privilegiu? – pe urmă s-⁠a transformat el, încet-⁠încet, glisând pe rulmenţii lui într-⁠un întrebător discret, totdeauna fals, adică nu-⁠mi punea acele întrebări pe care aş fi vrut eu să mi le pună, ci altele, secundare în mintea mea. Erau într-⁠adevăr astfel, neimportante, şi un timp l-⁠am dispreţuit uşor pe Steiner că face să ne pierdem vremea cu futilităţi. Târziu, târziu am început să-⁠l înţeleg, adică să-⁠l privesc. El voia să fie, în primul rând, nu ascultat, ci privit; nu înţeles, ci contemplat, să-⁠i fie, oarecum, acceptată existenţa, încă o dată, de cineva, în acest caz, de mine. Or, pentru aceasta, bătrânul avea dreptate, eu trebuia, înainte de toate, să fiu format. Nu în spiritul lui, o, cred că eram prea nerăbdător şi crud pentru a putea fi format pe măsura pretenţiilor sale, ci, să zicem, să fiu pus într-⁠o anume poziţie psihică, aşezat într-⁠un anume unghi al opticii gândului ca să-⁠l pot, cât de cât, observa. Aveam dreptate să-⁠l acuz de o anume aroganţă, dar în cu totul alt sens decât cel pripit, grosolan pe care îl exprimase el însuşi, Steiner, da, avea aroganţa pe care o împărtăşea cu puţini dintre cei din jurul lui, de orice vârstă sau pretenţii, de a fi! De a exista plenitudinar, cu aceleaşi drepturi ca ale noastre, ale celorlalţi. Nu accepta nu numai să fie scos din existenţă, ca orice bătrân, ca orice foarte bătrân, ci pretindea şi un loc de frunte, privilegiat, în strâmtul ecran al contemplaţiei noastre diurne. În acest sens, era cu adevărat orgolios, incomod, desigur, pentru orice ins grăbit, dezabuzat de tot felul de interese care năvăleau de-⁠a valma asupra sa, şi sunt sigur că orgoliul lui se desena şi în cazul întâlnirilor curente cu alţii: nelăsând, adică, să transpară din sine decât unele muchii sau vârfuri fără o relevanţă deosebită. Mie, faţă de mine, însă, se pare că s-⁠a străduit, din primele ceasuri, cu răbdare, viclenie fină, falsă nepăsare faţă de interesele mele, să nu rupă contactul, să nu mă alunge. Într-⁠adevăr, aş fi fost în stare, nerăbdător cum eram atunci, la acei ani, de a-⁠mi astâmpăra rapid poftele intelectuale, pe cele fizice, şi de a trage concluzii irefutabile despre ce mi se întâmplă, văd, citesc, să fug după primele întâlniri. Nu aveam răbdare cu el, deşi el m-⁠a ajutat apoi, şi am înţeles eu însumi că de fapt nu aveam destulă răbdare cu mine. Nimeni nu va putea înţelege vreodată un tânăr în furiile, spaimele sale, de şi faţă de existenţă, ca şi faţă de sine însuşi.

Vorbim de acei tineri înzestraţi, după adolescenţă, cu acel strop de paranoia care te face să-⁠ţi doreşti un destin ieşit din comun. Sau cu acel strop de schizofrenie, dacă vreţi, care te ajută să te îndoieşti de lume, de unitatea ei, a fiinţei, de existenţa unui sens al ei sau de cea a zeilor. Poate, ha, ha, sigur doar de existenţa lor, a celor numiţi altădată, de alte fiinţe, astfel, adică Zei!

♦ Fragment de roman

■ Referinţe critice:
■ „Constat că literatura mare n-au scris-o, după 1989, cei care câştigaseră puterea, în cultură, sub eticheta biruitoare de postmodernism, ci scriitorii singuratici, indiferent de generaţie, indiferent dacă unora li s-au pus stigmatul de «expiraţi». Nicolae Breban, o spun de la bun început, a dat una dintre marile cărţi ale literaturii române moderne şi transmoderne, aproape o carte-testament. (…) Singura cale este una dintre cele mai lucide cărţi care s-au scris vreodată, capodopera-sinteză a operei lui Nicolae Breban, susţinută la o tensiune narativă excepţională. (…) Singura cale este unul dintre marile romane transmoderne, în varianta cinic/kynică.” (Theodor Codreanu)
■ „Cred că un mare scriitor cum este Nicolae Breban ar merita mult mai multă atenţie de cât a avut parte în ultimii douăzeci de ani, când s-a încăpăţânat să facă ceea ce a făcut dintotdeauna, indiferent de epoca pe care a traversat-o, indiferent de situaţia socială pe care a avut-o: să scrie. Ca orice mare creator, Breban a avut mereu puterea de a institui prin scrisul său, în pofida evidenţelor, normalitatea.” (Bogdan Creţu)
■ „Nicolae Breban, născut în 1934, continuă, de la debutul său literar din 1957 şi de la publicarea primului său roman, Francisca, în 1965, să fie o prezenţă de vârf în literatura română contemporană. (…) Autorul atâtor volume a probat, de asemenea, un singular curaj civic, atunci când, la nici doi ani de la alegerea sa, exclusiv pentru merite culturale, ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (august 1969), a dezavuat, la Paris, în mod public, regimul Ceauşescu, pentru „tezele” culturale dogmatice din iulie 1971. Cu acel prilej, şi-a dat şi demisia din funcţia de redactor-şef al principalei reviste literare autohtone, România literară. El a refuzat, totuşi, exilul şi s-a întors în România, suportând cu demnitate urmările gesturilor sale de nesupunere în numele unei conştiinţe scriitoriceşti libere…” (Ion Ianoşi)
■ „Marele romancier este deopotrivă un original şi subtil eseist, poet şi dramaturg. N. Breban este mai ales unul dintre marii romancieri ai literaturii române dintotdeauna, cel mai important dintre romancierii noştri actuali, sincron, prin formele şi substanţa ficţiunii, celei mai semnificative literaturi contemporane universale.” (Marian Victor Buciu)

■ Fişă bibliografică
■ Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist român (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în nicolae-breban-foto-aura-christicadrul Episcopiei Unite (1940-⁠1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-⁠se apoi în meseria de strungar în fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-⁠1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stănescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-⁠se la Paris, în Le Monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-⁠1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-⁠29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-⁠a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-⁠lea într-⁠o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-⁠46, 3-⁠15 ianuarie, 2001).
Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-⁠a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983), Bunavestire (1985), Don Juan (1991).
Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul. Ideea Europeană, Preşedinte al Asociaţiei Contemporanul şi membru al Senatului revistei Contemporanul.
Este propus la Premiul Nobel pentru Literatură în anii 2006, 2012, 2013 şi 2014.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest