Polemice

Logica vieţii

1 martie 1837 e ziua de naştere a lui Ion Creangă, uriaşul scriitor pe care profesorii şi părinţii progresişti vor să‑l elimine din manuale şi din conştiinţa şcolarilor din România. Cică e depăşit, irelevant, greu de înţeles. Dar Creangă este relevant în multe feluri. Iată, acum, în aceste zile chiar, Creangă este actual, pentru că el e unul din scriitorii români care ne învaţă cum trebuie să te lupţi cu dracul. Şi cum trebuie să te lupţi cu dracul, conform personajelor lui Creangă? Lucid. Fără isterie. Chitindu‑te.

Singurii isterici la Creangă sunt cei din Prostia omenească. Şi dracii. Care sunt frenetici tot timpul în textele lui.

*

De câte ori vrei să‑ţi aperi ţara, oraşul, familia, ograda, porcul, vaca sau găina, în fine, de câte ori vrei să‑ţi aperi lucrurile despre care ştii bine cum stă situaţia pentru că sunt ale tale, pentru că trăieşti cu ele, în proximitatea lor, ţi se spune că nu trebuie să fii radical, că totul e relativ, că trebuie să mergi pe sârma nuanţelor.

De câte ori e vorba despre lucruri îndepărtate, de dincolo de linia orizontului, despre care nu ştii mare lucru, ţi se spune că trebuie să fii radical, să crezi fără rest ce îţi spune cineva de aiurea, să pui pieptul şi mintea la bătaie conform unei linii a frontului trasate din cerul mediatic.

Cu alte cuvinte, trebuie să fim relativi cu ale noastre şi absoluţi cu ale altora.

Dacă asta nu e reeducare drăcească, atunci nu ştiu ce e.

*

Odată cu venirea sovieticilor, românii au fost bombardaţi mediatic cu iubire faţă de „marele popor sovietic” şi faţă de „genialul conducător”. Şi cu solidaritate nezdruncinată cu lupta „poporului coreean” împotriva „imperialismului american”. Era epoca de aur a poeziei propagandistice semnate de Maria Banuş, Nina Cassian, Eugen Frunză şi alţi dibaci versificatori comunişti. În tot acest timp, aceiaşi propagandă îi cerea poporului român să‑i urască pe „burgheji”, „năpârcile chiabureşti”, „moşierii”, ţăranii colectivizaţi. Cu alte cuvinte, pentru piaţa internă sistemul livra ură, pentru piaţa globală, iubire şi solidaritate. Sistemul cultural cominternist a propagat ura românilor faţă de români şi iubirea necondiţionată faţă de lucruri îndepărtate, faţă de cauze exotice (Coreea, Vietnam, Angola ş.a.m.d.), despre care românul de rând nu ştia mai nimic. Dar afla atunci, din ziare, de la cinematograf, mai târziu şi de la televizor. Sistemele de radioficare instalate prin sate bombardau necontenit ţăranii cu propagandă de acest fel, constând într‑o combinaţie abilă de statistici (economice, agricole, militare) cu emoţii. Statisticile se combină bine cu emoţiile necontrolate, pentru că oferă doar aparenţa obiectivităţii, sunt un decor, o scenografie abil creionată care oferă iluzia unui temei al emoţiilor.

De treizeci de ani am luptat împotriva „comunismului” până la ultimul gram de minte şi de suflet. Aşa au luptat şi comuniştii împotriva „fascismului”. De decenii bune românii nu au mai avut timp să‑şi iubească ţara şi neamul, pentru că au fost împinşi de la spate să iubească diverse structuri instituţionale, diverse abstracţiuni şi diverse catehisme de subsol moral.

*

Dar manifestarea explozivă a emoţiei – frenezia, isteria – nu poate rezolva nimic. E ca bocetul. Bocetul nu‑l ajută pe cel mort să învie, ci pe cel viu să moară puţin împreună cu iubitul, e o revărsare de emoţie care anesteziază viaţa şi, deci, durerea, care te scoate din tine însuţi. Cât suntem vii e bine să dialogăm raţional, pornind de la un set de principii comune. Nu poţi pretinde că aperi civilizaţia Occidentală sau Europa, ignorând, de fapt, logica aristotelică şi folosind constant dubla măsură justificată emoţional. Cine vrea să apere Europa, să fie un bun european, trebuie să poarte cu el principiile de bază ale logicii aristotelice (principiul identităţii; principiul noncontradicţiei; principiul terţului exclus; principiul raţiunii suficiente) şi definiţia justiţiei din dreptul roman, clădită pe aceste principii: „Justiţia este dorinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine”.

*

Justiţia selectivă nu e justiţie. Cu alte cuvinte, aplicarea selectivă, discreţionară a legii nu e aplicare a legii, ci aplicare a fărădelegii. Nu e manifestare a dreptăţii, ci a forţei. Forţa e deasupra legii/ dreptăţii, şi atunci aplicarea legii devine un pretext pentru afirmarea puterii. La noi s‑a văzut acest lucru, începând cu epoca lui Traian Băsescu‑DNA. Era plin de oameni care spuneau: „Da, dar măcar i‑a săltat pe unii”. Da, pe unii. Selectiv. Discreţionar.

Unitatea de măsură: ocaua lui Cuza. Fără ea, boierilor/ ţăranilor (după cum ne convine nouă) li se dădea mai puţin/ mai mult. Ocaua era mai mică. Sau mai mare. În acest fel, legea/ justiţia devină simplă mască a forţei. Ca atare, dialogul nu mai are loc pentru că argumentul nu mai poate exista. Rămâi cu emoţia. Rămâi cu versiunea oficială.

*

La început, în anii ‘90, ni s‑a spus că avem nişte „mituri”, de care trebuie să ne dezbărăm în numele discuţiei raţionale, al dezbaterii argumentate. Apoi, odată puse, scoase miturile pe tuşă, s‑a renunţat definitiv la argumente în favoarea instaurării unor noi naraţiuni cu pretenţie de mituri, de fapt, a unor filme, a unor înşiruiri de imagini de dubioasă coerenţă logică, dar de puternic impact emoţional.

Ni s‑au răpit emoţiile noastre pentru a fi înlocuite de emoţiile altora.

Şi nu e vorba de o simplă substituire, ci de o dislocare, de faptul că emoţiile noastre erau rodul locuirii acestei ţări, pe când emoţiile altora sunt rodul locuirii televizorului/ reţelelor de socializare. Sunt emoţii standard, produse în masă, ca hârtia igienică sau berea.

Socrate ar pune multe întrebări primitivilor sofişti de astăzi: despre justiţie, despre „comunitatea globală”, despre „normele internaţionale”, despre „democraţie”. Şi ar fi forţat din nou să bea cucută de membrii Areopagului Global. Nişte sclavi.

*

Românii, un neam de oameni care până mai ieri trebuia pedepsit crunt, pentru că nu intra în rândul popoarelor civilizate vaccinându‑se. Astăzi, un popor căruia EUropa îi mulţumeşte. Românii, iată, sunt buni! Mai mult decât atât, românii au arătat că ştiu că pot.

Aceiaşi români care de mai bine de 20 de ani trăiesc sub imperiul lui „nu se poate face nimic/ aşa e acum/ aşa sunt românii” au descoperit în ultimele săptămâni că pot face lucruri, că se pot mobiliza, că pot să influenţeze realitatea.

Nu e frumos că aceiaşi oameni care ştiu, simt şi o spun neîncetat că nu se poate face nimic, dar absolut nimic, în privinţa şcolii, de exemplu, acum au devenit atât de expansivi şi neînfrânaţi?

De exemplu, de ani şi ani de zile mulţi părinţi se plâng că sunt elevi care vin la şcoală cu celulare performante cu care perturbă orele, de pe care copie, pe care le folosesc – la clasa a III‑a – pentru a se uita la filme pe pornhub. La şcoală. Dar nu se poate face nimic. Aşa e acum. Ghinion.

Nu se poate renunţa la smartphone pentru a se da copiilor telefoane cu butoane pentru că tatăl care vrea să îşi arate BMW‑ul altor taţi nu suportă ca progenitura lui să nu facă paradă şi de un telefon „performant” în faţa altor copii. Nu poate rămâne „mai prejos”! Deci, nu se poate face nimic. Nu se poate face nimic pentru a feri copiii de pornografie în cel mai simplu mod cu putinţă.

Nu se poate face nimic nici în privinţa modului în care se circulă pe străzi, nici în privinţa tăierii pădurilor, nici în privinţa a nimic altceva. Dar, brusc, iată că românii au putut face şi ei ceva. Fără fonduri EUropene. Şi ce lăudaţi sunt.

Iată ce va să zică să fii sprijinit de propriile tale elite. Iată câte poate face poporul când elitele îi deschid culoarul logistic, mediatic şi emoţional pentru a face ceva.

Din păcate, elitele acestea deschid astfel de culoare şoriceilor din labirint doar când vor ele. Dar laudele aduse românilor zilele acestea sunt încă o dovadă că injuriile care i s‑au adus poporului român în ultimele două‑trei decenii li se cuvin elitelor noastre, care nu articulează nimic şi care inhibă, pustiesc şi vămuiesc totul fără a sprijini naţiunea.

Rolul elitelor este de a face o naţiune solidară cu ai ei, în primul rând. Elitele noastre, după cum se vede, nu au fost în stare să deschidă românilor culoarul pentru ca românii să fie solidari cu propriii lor copii, pe care să‑i ajute să nu mai meargă la şcoală prin noroaiele pornografiei online. De exemplu.

Cu cât par mai frumoşi românii, cu atât se vede cât de hidoase sunt elitele care îi lasă şi ajută să pară frumoşi doar când le prieşte lor.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Mircea Platon

Total 1 Votes
0

Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

 

Bibliografie selectivă

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

 

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button