Ca singur popor latin de credinţă ortodoxă – militant, de la o vreme, pentru sincronizare cu Occidentul – am devenit o punte de legătură între cei doi plămâni ai continentului (cum a spus metaforic papa Ioan Paul al II‑lea)…
Suntem adesea confruntaţi în viaţa aceasta frământată cu multe provocări, fapt pentru care, loviţi uneori crunt de soartă, de instituţii, de erorile noastre etc., avem tendinţa să ne nimicnicim ca indivizi („nu este nimeni mai nenorocit ca mine!”), să veştejim epoca noastră („trăim cele mai nenorocite vremuri din istorie!”), să dăm în alţii („numai străinii sunt de vină!”), să catalogăm drastic poporul nostru, comunitatea etnică de care ţinem („nu există popor mai înapoiat, mai dezbinat şi mai prost pe lumea aceasta!”). Toate acestea sunt, până la urmă, judecăţi subiective sau prejudecăţi.
În legătură cu cea din urmă prejudecată, analiştii subtili şi inteligenţi nu au mai susţinut constant şi direct, de exemplu, „puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc”, ci au statuat că românii şi România sunt „altfel” decât alte popoare şi ţări. Ca simplă formulare, nici nu este greşit să credem asta, pentru că toate popoarele şi ţările sunt deosebite unele de altele. Latura gravă a
constatării acesteia nu este forma sa, ci fondul: românii şi România sunt „altfel” numai în rău, numai în sens negativ.
Să vedem în ce fel. Adepţii acestei singularităţi malefice susţin, între altele, că românii nu ştiu cine sunt şi de unde vin prin istorie: ba sunt daci, ba sunt romani, ba sunt slavi, ba cumani, ba o populaţie balcanică, amestecată şi difuză, fără origine precisă. Unii spun azi, din nou, că dacii erau un popor primordial şi aproape universal, supercivilizat, de la care romanii au învăţat ce este civilizaţia şi de la care au deprins limba latină. Altă aserţiune este că românii nu ştiu unde s‑au format ca popor, fapt pentru care unii spun că procesul a avut loc la sud de Dunăre, pe lângă albanezi, alţii că românii nu au avut o patrie, fiind nomazi cu turmele lor prin Balcani şi apoi şi prin Carpaţi. De aici, după expresia mirată a unui mare istoric francez (Ferdinand Lot), românii ar fi apărut aproape din neant, din moment ce ei nu sunt pomeniţi în toată perioada migraţiilor, care durează un mileniu. Există, astfel, aparent, o mie de ani de tăcere a izvoarelor despre români. În continuare, se mai încearcă şi alte constatări: românii nu au fost capabili de acte pozitive în istorie şi, mai ales, nu au fost „apărătorii catedralelor din Occident” când au luptat contra turcilor; nu au putut apăra civilizaţia occidentală, fiindcă au fost mereu învinşi; în plus, când românii luptau cu turcii (după secolul al XIV‑lea), catedralele vestite ale Occidentului erau deja construite (între secolele al XI‑lea – al XIII‑lea). Se mai vehiculează ideea că românii nu au avut state la vreme (voievodatele româneşti s‑ar fi format foarte târziu), ca vecinii lor şi nici state independente în Evul Mediu, fiindcă turcii le‑au cucerit repede, iar dacă nu le‑au cucerit pe de‑a‑ntregul, lucrul nu s‑a făcut datorită rezistenţei armate a românilor. Motivele ar fi fost lipsa de interes a Imperiului Otoman de a cuceri Ţările Române, eficienţa exploatării indirecte a acestora, orientarea strategică a puterii turceşti spre centrul Europei etc. Între aceste motive ale păstrării fiinţei noastre statale nu s‑ar afla opoziţia românilor, opoziţie care nu ar fi existat şi nici rezistenţa lor, care ar fi fost lamentabilă. Se continuă apoi pe acelaşi ton: Mihai Viteazul a fost un aventurier, un condotier, fără conştiinţă de român, pus pentru bani în serviciile celor puternici; românii nu ar fi ştiut că sunt români până în secolul al XIX‑lea, când i‑au influenţat intelectualii patrioţi naţionalişti care au inventat naţiunea; naţiunile ar fi fost o pacoste venită peste omenire. Se mai spune că ortodoxia şi slavonismul sunt de vină pentru înapoierea noastră, că dacă am fi fost catolici eram acum departe, că ortodoxia ne‑a ţinut pe loc şi ne‑a orientat mereu spre răsărit. Politologul american conservator Samuel Huntington teoretiza ideea că linia precisă care separă popoarele catolice şi protestante de cele ortodoxe ne desparte şi pe noi, pentru vecie, de civilizaţia avansată. Mai insidioasă este ideea că unii dintre români ar fi avut şansa să trăiască în pace şi armonie (fără discriminare) în lumea occidentală sau de influenţă occidentală (în Ungaria şi Austro‑Ungaria), dar ar fi fost prostiţi să se unească la 1918 cu România, fapt care i‑ar fi împins la marginile Europei. Românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de civilizaţia înaltă a ungurilor şi austriecilor şi nu ar fi dorit unirea cu România. Mai mult: nici românii din Regat nu doreau alianţa cu ţările Antantei, ci cu Germania, pentru că aveam dinastie germană şi nu agream cotropitoarea Rusie. În dreaptă consecinţă, românii interbelici ar fi avut ocazia să fie altfel decât nevolnici şi răi, dar ar fi dat cu piciorul acestei posibilităţi, nu ar fi apreciat darul făcut lor de marile puteri prin Pacea de la Paris (1919‑1920), preferând regimurile totalitare şi dictaturile şi continuând cu vechiul lor nărav de a fi naţionalişti şi xenofobi. Concluzia unor asemenea „analişti” nu este greu de imaginat: românii sunt mai înapoiaţi decât toate popoarele din jurul lor, se situează la coada civilizaţiei, fiind incapabili de a produce modele superioare; românii nu vieţuiesc, ci doar supravieţuiesc.
Ce poate să spună un intelectual onest (care nu are pregătire de specialitate) în faţa acestei avalanşe de invective, de uri, de dispreţ şi desconsiderare? Unii nu pot să spună nimic şi cred aceste aserţiuni sau o mare parte dintre ele. Mai ales cei dezamăgiţi de viaţa din România sau cei sceptici şi hipercritici – şi sunt mulţi din aceştia! – cred că aşa este, sunt convinşi că aşa este şi se dau de ceasul morţii să‑şi înjure neamul şi ţara. Pentru această categorie, românii sunt, prin esenţa lor, un popor inferior, incapabil de nimic constructiv şi singuri vinovaţi pentru toate nenorocirile ţării.
Alţii se revoltă în adâncul lor şi nu cred toate aceste enormităţi, dar, neavând mijloacele potrivite de a ajunge la adevăr, cad în extrema cealaltă: pentru ei, tot trecutul românesc şi soarta românilor în lume sunt albe, imaculate, glorioase; românii sunt mari, buni şi drepţi, viteji şi demni, dar au avut parte numai de denigratori, de străini rapace, care le‑au luat totul. Pentru aceştia, cauza răului nu sunt românii, ci alţii, care ne‑au purtat mereu sâmbetele, ne‑au furat, ne‑au asuprit, ne‑au defăimat.
Romanii spuneau despre calea de mijloc că este de aur (aurea mediocritas), dar şi foarte greu de găsit şi de ţinut. Dacă am fi fost aşa de nemernici, am fi dispărut de mult din istorie, robiţi de alţii, şterşi de pe hartă, topiţi în alte popoare. Dimpotrivă, dacă am fi fost eroii planetei, am da astăzi tonul în Europa, continentul a cărui civilizaţie s‑a expandat – mai ales după marile descoperiri geografice – în întreaga lume. Dar noi nu suntem nici una şi nici alta, ci un popor între alte popoare, mult mai puţin performaţi decât am vrea şi, poate, mai prezenţi decât ne‑ar vrea duşmanii.
Ştim – atât cât se poate – cine suntem şi de unde venim. Suntem urmaşii dacilor şi romanilor (cu prevalarea moştenirii romane), dar şi ai vechilor slavi şi ai altora cu care ne‑am amestecat şi continuăm să o facem. Nu există pe lumea asta popoare pure. Daco‑geţii nu au fost, însă, un popor primordial şi nici făuritori de civilizaţie avansată, care să fi devenit model în Europa. Între popoarele „barbare” (adică din afara lumii clasice greco‑romane), dacii se pot compara cu galii (celţii), cuceriţi şi ei de romani. Locul de formare a poporului român a fost un motiv major de controverse istorice, dar numai începând cu secolul al XVIII‑lea, când şi‑au pus şi românii (ca mulţi alţii) chestiunea formării unui stat al lor naţional, mai exact chestiunea drepturilor lor politice naţionale. Atunci au apărut contestările legate de prezenţa timpurie a românilor la nord de Dunăre şi, mai ales, în Transilvania. Altminteri, toată lumea de bună credinţă ştia, mai ales în Occident, că românii, cel mai numeros popor din sud‑estul Europei, erau moştenitorii romanilor în Răsărit şi că se formaseră pe locul vechilor provincii romane Moesia, Dacia şi Pannonia, deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre. Este de domeniul evidenţei că românii nu aveau cum să fie menţionaţi în izvoare înainte de a exista, iar momentul intrării lor în istorie ca români este finalul etnogenezei – prin secolele al IX‑lea şi al X‑lea –, când sunt menţionate pentru prima oară şi celelalte popoare romanice. Între secolele al IV‑lea şi al VIII‑lea, izvoarele (rare şi puţine, cum sunt ele în toate zonele din afara Imperiului Roman de Răsărit) îi menţionează, direct sau indirect, pe strămoşii românilor. „Tăcerea de o mie de ani a izvoarelor” este o legendă, bună să incite imaginaţia unora. Ceea ce este cert este că, în mileniul numit impropriu „întunecat”, teritoriul de la nordul Dunării de Jos era intens locuit de strămoşii românilor, de românii timpurii (protoromâni), apoi de românii înşişi, de slavi, de protobulgari, de unguri, de pecenegi, de cumani, adică de multele neamuri care au trecut ori s‑au aşezat statornic pe la noi şi printre noi. Dintre toţi aceştia, românii au fost purtătorii unei civilizaţii adecvate, au fost destul de numeroşi şi i‑au asimilat pe mulţi dintre conlocuitori. Românii au luptat pentru pământurile şi rosturile lor, nu pentru gloria şi liniştea Occidentului. Dar, luptând pentru supravieţuirea şi viaţa lor – alături de alţi vecini, precum grecii, bulgarii, albanezii, sârbii, lituanienii, polonii, ungurii, saşii, secuii etc. – românii au apărat indirect şi Occidentul, care a avut liniştea necesară (câtă va fi fost) să edifice, să construiască, să producă. E drept că, atunci când românii au luptat cu turcii, multe dintre catedralele (bisericile) romanice şi gotice erau deja ridicate, dar înainte de turci, tot românii (şi alţii) i‑au oprit pe tătari, înainte de tătari pe cumani, înainte de aceştia pe pecenegi şi pe alţii, încât, „împiedicându‑se” de noi şi de alţii, unii migratori nu au mai ajuns în vestul Europei ca să‑l tulbure. Este drept că românii au avut state puternice mai târziu decât alţii, dar, dacă vorbim de micile alcătuiri politice (pe care Nicolae Iorga le‑a numit „Romanii populare”), de cnezatele de pe văile râurilor, de voievodate, de „ocoale” şi „păduri”, de micile ţări (termenul românesc de ţară vine de la latinescul terra), atunci nu stăm mai rău decât vecinii noştri. Statele medievale mici s‑au închegat mai greu, în umbra imperiilor şi regatelor. Iar independenţa este un termen foarte relativ şi chiar nepotrivit în Evul Mediu. Relaţiile dintre oameni şi dintre state se ţeseau atunci într‑un păienjeniş de raporturi numite convenţional de vasalitate, prin care un nobil (sau stat) mai mic se punea sub protecţia (nu subordonarea) unuia mai puternic. Se crea astfel o ierarhie ori o piramidă, în fruntea căreia era împăratul pământesc şi cel ceresc (Dumnezeu), după el urmând ceilalţi, care erau şi supuşi şi stăpâni în acelaşi timp. Ţările Române au fost vasale unor suverani puternici, ca să poată trăi în lumea de atunci, dar principii noştri s‑au intitulat aproape constant domni „din mila lui
Dumnezeu”, păstrând mereu multe dintre atributele suveranităţii. Turcii – cel mai puternic inamic al nostru în Evul Mediu – au rupt mult din trupul ţărilor noastre, dar nu au putut să ne integreze complet în Imperiul Otoman. Motivele sunt mai multe, dar unul este nu „lupta necurmată pentru independenţă a poporului român” – cum se spunea odată –, ci îmbinarea judicioasă între politica de rezistenţă (luptă) şi cea de conciliere (cedare). Dacă domnii români nu strângeau niciodată oştile ca să lupte (cu succes sau fără succes) sau dacă, dimpotrivă, nu acceptau niciodată să negocieze (mai onorabil sau mai ruşinos), am fi fost, probabil, şterşi de faţa pământului. Mihai Viteazul – ca şi Mircea sau Ştefan sau alţii – a fost unul dintre exponenţii acestei lupte pentru Ţară şi pentru Creştinătate. El nu a voit atunci, la 1600, să construiască România, dar a unit, pentru o clipă, trei ţări care aveau să formeze România în viitor. Prin aceasta, el a fost perceput de urmaşi ca erou naţional, lucru analog cu altele, petrecute în istoria tuturor popoarelor. Toate neamurile au eroi naţionali şi „părinţi ai patriei”. Sunt, însă, izvoare care arată că românii din Evul Mediu nu numai că ştiau că erau români, dar că şi acţionau câteodată în numele etniei lor, cum au făcut unii dintre românii ardeleni după intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania. De când este lumea, grupurile de oameni, observând în chip natural că sunt deosebite de alte grupuri, au o conştiinţă – reală sau imaginară – de grup, adică ştiu (cred că ştiu) ceea ce sunt. În istorie, ca formă obiectivă de cunoaştere a vieţii, este complet neproductiv să ne întrebăm ce ar fi fost dacă nu ar fi fost cutare eveniment sau cutare împrejurare. Noi trebuie să vedem cum a fost aşa cum a fost şi chiar şi aceasta este foarte greu. Ortodoxia şi forma de exprimare scrisă a ei în limba slavonă au fost realităţi mai generale sud‑est‑ şi est‑europene. Nu le‑am inventat noi, dar ni le‑am apropriat, am trăit cu ele – mai bine sau mai rău – secole la rând. Ce câştigăm dacă ne răzvrătim azi împotriva lor şi dacă pretindem că ne‑ar fi fost mult mai bine altfel? Dacă oamenii fac – în parte – istoria, geografia nu o fac ei, ci o face Dumnezeu. Toată Europa noastră a fost de credinţă creştină răsăriteană, bizantină, cu limbile liturgice greaca şi slavona. Nu aveam noi cum să fim altminteri. În alt sens, ca singur popor latin de credinţă ortodoxă – militant, de la o vreme, pentru sincronizare cu Occidentul – am devenit o punte de legătură între cei doi plămâni ai continentului (cum a spus metaforic papa Ioan Paul al II‑lea). Românii nu au fost situaţi de partea orientală a unei linii de demarcaţie imaginate de unii, ci au fost în zona de interferenţă, care nu este o linie ca un hotar, ci o fâşie lată, mergătoare de la Marea Baltică până la Marea Neagră, la Marea Adriatică şi la Marea Egee. Aici, în această fâşie, civilizaţiile nu s‑au separat, ci s‑au amestecat, s‑au unit, au interferat. Ideea statului naţional nu a fost o invenţie românească, ci una occidentală, pentru că în Occident s‑au format primele naţiuni moderne. Era perfect normal ca şi românii, alături de alţii (greci, bulgari, sârbi polonezi, cehi, slovaci, croaţi, lituanieni etc.) să dorească state naţionale. Românii ardeleni – cu puţine excepţii din cadrul elitei lor parţial aservite intereselor Imperiului Austro‑Ungar – doreau sincer unirea cu România, pentru că doreau demnitate întru limba, credinţa, tradiţiile şi obiceiurile lor. La fel visau toate popoarele. România Întregită nu a fost un stat ideal, dar a fost o mare împlinire istorică. Nu s‑au simţit bine toţi locuitorii acelei Românii, fiindcă statul nu a fost mamă bună şi iubitoare pentru toţi, dar ţara a fost percepută de majoritatea contemporanilor şi de urmaşi (mai ales după deceniile comuniste) ca una „mănoasă şi în fericire”. Repet, fericirea nu a fost pentru toţi românii şi nici pentru multe dintre minorităţi, dar a fost.
Românii nu au avut o istorie ideală, albă, imaculată şi plină de victorii, dar nici una exclusiv josnică, bicisnică şi demnă de dispreţ. Am trăit şi trăim în această lume nu ca să ne autoflagelăm constant şi nici ca să ne ridicăm mereu în slăvi, clamându‑ne unicitatea benefică sau malefică. Toate popoarele au asemenea angoase şi, de multe ori, trec foarte greu peste ele, dar trec până la urmă. Am trăit şi trăim ca oameni între oameni şi ca popor între popoare, cu bunele şi cu relele noastre, nici ca îngeri şi nici ca demoni. Înţelegem numai câte ceva din această lume şi păşim de multe ori nesigur pe şoseaua cea mare şi fără de sfârşit a vieţii. Dar am trăit şi încă trăim.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
