Contemporanul » Teatru » Alexa Visarion: Cugetări spectaculare

Alexa Visarion: Cugetări spectaculare

Nostalgia valorilor

Egoismul eului este răsturnat; lumea nu este părăsită în „mistica imanenţei”, fiind înscrise în ea atât „căderea”, melancolică, tristă, cât şi inevitabilul vector al iluziei creatoare. Sub trăsăturile „omului fără domiciliu”, cum îl numeşte Ernst Bloch, subiectul ghiceşte că poate asocia (iluzoriu, artistic, creator) „îmbrăcămintea cu propria-⁠i piele”, atunci când Dumnezeu devine idee.

Artistul e interpretul tainelor sufletului şi ale timpului său fără să vrea, ca orice profet adevărat, uneori inconştient, asemeni unui somnambul.
Îşi închipuie că vorbeşte din străfundurile lui însuşi, dar prin gura lui vorbeşte spiritul timpului, iar ceea ce spune el există, fiindcă exercită o acţiune…
C. G. Jung, Problemele sufletului modern

Shakespearianizând în noaptea unui miez de vară, am putea spune că lumea devine pe zi ce trece o scenă mondială, un text global în cinci continente… Elena Saulea, pornind de la Antonin Artaud, „în orice fiinţă omenească există trei principii cunoscute de vechii alchimişti: corpul, sufletul şi spiritul ce trebuie atins.” ne spune în „Lumile teatrului”, că revelaţiile gândirii se frâng, pierd din înălţimea lor firească, eterică, se estompează în orizontalitatea profană a efectelor spectaculare, a emoţiei imediate „la firul ierbii”.

Conştiinţa pierde din prestanţa camilpetresciană care a făcut epocă în mentalul artistic românesc, intenţionalitatea personală este acum imperativul lumii impus în fiecare vibraţie umană, iar conştiinţa-⁠lume este un Spectacol al reflecţiilor satisfăcute în afara lumii conştiinţelor.

Viziunea teatrală asupra trăirii se impune odată cu valorizarea conceptului de existenţă ca principală dimensiune umană. Vitalitatea, preeminenţa vieţii, jocul, riscul şi asumarea lui se arată a fi forme de revoltă faţă de convenţii, de rigidităţi, faţă de necunoscutele tainelor sacralităţii. Etica singurătăţii cere intensitate, viaţa trebuie să se manifeste în sensul plenitudinii sale şi, prin efort, existenţa biologică poate fi depăşită.

Conform viziunii tragic-⁠vitaliste a lui Nietzsche, traiul trecerii nu trebuie să pună oprelişti, iar omul e obligat să le depăşească, să nu se plece în faţa capcanelor, să găsească soluţii, fără ezitări şi morală, fără spaimă.

Ispită şi tandreţe, autodistrugere şi sălbăticie, iată un program pe care personajul eliberat de identitate îl face viu… între extaz şi cruzime.

Dacă a exista însemnă a cunoaşte experimentând viaţa, teatralul ce se asociază acum oricărei situaţii dinamice este evaluat prin forţa de a decide şi a crea alte perspective asupra naturii umane.
Această natură umană, departe de a mai fi văzută ca „esenţă”, e recuperată prin dimensiunea ei complementară de „existenţă”.

Principalele revoluţii estetice ale secolului trecut, au dimensionat esenţial perspectiva prin explorarea zonei non-⁠raţionalităţii ce corespunde, medical vorbind, inconştientului: da, omul este şi limpede-⁠raţional dar şi iraţional-⁠misterios; visul, obsesivul, coşmarescul îi călăuzesc trecerea de-⁠o clipă prin viaţă…

Literatura, filosofia, arta în general vor fi dominate de o supratemă generică: condiţia umană. Concepte precum libertate, demnitate, alegere, conştiinţă sunt subsumate unor sensuri noi acordate prezenţei omului în eveniment şi în lume. Astfel, „omul-⁠contingenţă”, concept teoretizat de Sartre, este, în principal, asociat cu ideea de întâmplare, aleatoriu, accident. Totul devine surpriză, iar fiinţa, individul nu mai are în faţă un ecran care să-⁠l liniştească (fie ideologic, fie lingvistic, fie cultural), el este agresat, violent debusolat de propria sa înţelegere.

Teza antiplatoniciană, potrivit căreia existenţa precede esenţa, aduce o noutate faţă de viziunea identitară mai veche – acel „a fi egal cu tine însuţi”, „a te manifesta coerent”. Esenţa este acum legată de ceea ce rezultă după ce „tragi linia”, după ce ajungi la capătul experienţelor.

Astfel se justifică relaţia dintre viaţa trăită pornind de la individ, actor al propriei fiinţări, şi existenţa în care el este călătorul înstrăinat de destin.

Umanul nu există în afara libertăţii, iar existenţa este valorizată prin actul liber de a face sau nu ceva, tragicul intervine când se pune o problemă.

Dimensiunea ludică, teatrală a existenţei se explică prin absenţa transcendenţei care funcţiona în alte momente ale civilizaţiei. Jocul este astfel absolut, teatrul nu mai este întâmplare într-⁠o lume în care Dumnezeu şi ordinea nu mai pot face să funcţioneze adevărul, dreptatea, idealul.

Omul, actorul propriei vieţi, este condamnat la libertate, viziune a unei lumi-⁠spectacol în care el se pierde în jocul fără sens, destinal, ademenit de mirajul existenţei… Să ne amintim de relaţia heideggeriană dintre fiinţă şi fiinţare.

Conceptul de „existenţă” şi „existent” vor pune în discuţie şi problema conştiinţei, fiindcă, spune filosoful german, numai omul este „existent”, pentru că are are conştiinţa morţii.

Expresie a iraţionalităţii, existenţa nu poate fi explicată, dar, ca exprimare a iraţionalităţii, se pune întrebarea, dacă este un fenomen creator, ce poate aduce deplinătate întrebărilor?

Teatrul contemporan se redefineşte accesând, fie prin seducţie tematică, fie prin manifestare concret scenică, evenimente-⁠existenţă.

Sintagma este fluidă şi se explică prin contexte complementare, de la înscenarea evenimentului-⁠limită la cea a existenţei-⁠spectacol.

Alegerea unor spaţii incitante, opozabile în imaginarul urban modern, spaţializarea evenimentului, face posibilă călătoria spre psihismul citadin, tot mai poros şi maleabil faţă de ineditul emoţional al preambulului spectacular.

Simbolurile existenţiale se ţes între real şi virtual, între constructul potenţial perfectibil şi finitul ameninţător. Spaţiul teatral acoperă astfel un interior ce se deschide inedit în viaţă, sfidând în mod paradoxal îngrădirile şi rigiditatea pulsiunii thanatice. Mobil şi creativ, spaţiul de joc este locul terapeutic al experienţelor ludice, al exerciţiului spectacular, al inovaţiei revoltate şi sfidătoare şi al purificărilor mentalităţilor arhaice.

Imaginarul simbolic este pentru orice creator un construct mental al fiecărei piese discutate. Textul pe care-⁠l oferă scenic devine o sinteză, lume – interior – exterior / trecut – prezent / eu – tu/, ideea de compact afectiv şi intertextualitate scenică, mizanscena ca rescriere, ca orientare a sensibilului interpretativ spre erotismul textual sunt elemente recurente ale noilor scriituri scenice.
Interesantă şi actuală este şi această posibilă reaşezare a valorilor din pespectiva unui ochi de suprafaţă sensibil în susţinerea unei ordini de tip diacronic, propusă de fiecare dată în evaluarea unei temporalităţi ce marchează arta fie şi prin cumul de influenţe şi navigări spre o mereu altă atitudine socio-⁠estetică.

Redescoperind în concret potenţialul abstract şi urmărind acest motiv al forţei creaţiei prin producerea unor forme-⁠unicat, se ajunge la explorarea unui traseu al cunoaşterii ce duce spre găsirea stării de graţie, a acelui spiritus loci ascuns în edificiului emblematic care este Scena.

Raportând inteligibilul la sensibil, ne înscriem într-⁠o relaţie de alteritate. Scopul nu mai este cunoaşterea tranzitivă, ci tensiunea reflexivă a gândirii.

Gândirea întemeiază opoziţii, multiplicităţi, ceea ce semnifică, după cum consideră Levinas, „imposibilitatea limbajului de a se menţine în dimensiunile cogito-⁠ului”.

Prin acel eu care spune tu, etica este direcţionată spre un statut „artistic”, incert căci axiologicul o vectorizează, pentru că suferinţa şi fericirea dublului, precum şi unitatea prin oglindire reciprocă şi gradată, propun o lume dincolo de vizibil, o derivare a conceptului de transcendenţă înspre principiul spectacolului, al scenei şi al existenţei în lume.

Suficienţa de sine înseamnă închidere în sine (autarhie) şi presupune restrângerea la unidirecţionalitate a schimbului spirit-⁠lume, în principiul captării, nu şi al dăruirii. Dialogul are atributele induse de spirit: formulează realităţi şi semnificaţii misterioase, exaltarea dialogală este imbold al evenimentului captat într-⁠un spaţiu scenic minimal.

A fi cu celălalt este o conotaţie prin care dialogul îşi exprimă rostul, împlinirea umanului prin identitatea-⁠umbră a prezenţei.

Cugetările scenice trimit nuanţat spiritul spre logos, iar noua construcţie capătă statutul de spiritualitate absolută în mişcare, capabilă de a propune sensuri din infinitul necunoscut, dar intens ascuns în om, restabilind tainic ambianţa etică a dăruirii.

Regatul terestru, cel al experienţei, are prin spirit acces la oglindire, iar aceasta face din sensibilitate o suspendare a suferinţei într-⁠o transcendenţă a semnelor simbolice. Comediantul „mimează efemerul”, iar Creaţia face posibilă marea neantizare, atingerea pragului invizibil… Creaţia absurdă, transcendenţa în imanenţă face posibilă mirarea, mimarea, eliberarea şi exaltarea a ceea ce efemerul condiţiei umane numeşte damnare.

Între eliberarea de sine şi responsabilitate se încheagă relaţia unul pentru altul, acest altul fiind celălalt raport de transcendenţă în traducerea metafizică a reprezentării ideii. Substituire sau ruptură, dar şi contopire, contaminare a unuia cu celălalt, acest lucru nu elimină subiectivitatea, ci o întregeşte, după cum focalizarea întăreşte deopotrivă şi explicaţia, şi asimilarea.

Egoismul eului este răsturnat; lumea nu este părăsită în „mistica imanenţei”, fiind înscrise în ea atât „căderea”, melancolică, tristă, cât şi inevitabilul vector al iluziei creatoare. Sub trăsăturile „omului fără domiciliu”, cum îl numeşte Ernst Bloch, subiectul ghiceşte că poate asocia (iluzoriu, artistic, creator) „îmbrăcămintea cu propria-⁠i piele”, atunci când Dumnezeu devine idee.

În acest palier de semnificaţie, condiţia umană face din lume spectacolul în care subiectivitatea îşi hegemonizează rolul.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest