Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Woyzeck, tragicomedia durerii

Woyzeck, tragicomedia durerii

Woyzeck nu este un martir în sensul clasic al cuvântului, după cum nu este nici un erou, întrucât calităţile sale sunt obişnuite, fără a fi spectaculoase…

Am avut şansa, prin spectacolul lui Radu Penciulescu, Woyzeck, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, să am un prim contact cu această dimensiune teatrală stranie. Apoi a venit filmul lui Werner Herzog, cu Klaus Kinski şi Eva Mattes…

Am lucrat patru versiuni scenice ale acestui text la Bucureşti (1981), la Malmö (1991), la Arad (1994) şi la Sibiu (2017). Am văzut, invitat de Liviu Ciulei la New York (1986), spectacolul trupei Bread and Puppets a lui Peter Schumann. Universul büchnerian a devenit parte importantă a obsesiilor şi căutărilor mele. Încerc acum, la rubrica pe care mi‑a oferit‑o Contemporanul, să mărturisesc câteva înţelesuri ale acestei capodopere fără sfârşit…

În Woyzeck, tot ceea ce ţine de realitatea existenţială, de adevărul uman palpabil se dimensionează arhetipal, trecerea de la basm, de la legendă, de la cod biblic spre profan şi reformularea lor prin stilizare expresivă în registru estetic este o formă de cuprindere în totalitate a celor două categorii ale artei spectacolului în general şi a teatrului în special, cea a ceremonialului, a celebrării şi cea a derizoriului, a sordidului vieţii lipsită de rosturi spirituale.

Bazat pe un caz real, textul piesei Woyzeck descrie cele câteva momente de viaţă ale unui om obişnuit care, dezamăgit de existenţa sa care îl trăieşte cu intensitate şi vacarm sufletesc, îşi ucide partenera necredincioasă. Întrucât autorul moare în 1837, înainte de a da o formă definitivă piesei sale, cele patru manuscrise codificate H1, H2, H3, H4 au putut fi utilizate preferenţial, prin soluţii contradictorii, incitante, privind sinuciderea eroului, şi mediul în care se comentează tragedia. Prin Woyzeck, Büchner aduce pentru prima în istoria teatrului ca erou tragic nu un om cu rang nobiliar, regal, ci o fiinţă roasă de propriile nelinişti, supusă banalităţii opresive.

Această structură deschisă a finalului, dar mai ales fragmentarea întregului text, compus din crâmpeie de viaţă mozaicate, ca unităţi independente, oferă un sens existenţial grav, pornind de la dimensiunea esenţializată, mitică, cea a poveştii vieţii unui om, şi pe care bunica o psalmodiază sub privirile vrăjite ale copilului.

Încadrat între măştile din carnavalul vieţii, asumate de Căpitan, Tambur‑Major, Medic, ce construiesc canavaua existenţei sociale în care evoluează, Woyzeck capătă statutul de caricatură a caricaturilor, sau, mai clar spus, de dublă oglindire a vieţii în cele două tipuri de expresie, cea a umanului şi cea a inumanului în toată inautenticitatea lor. Femeia sa, Marie, e departe de a fi la curent cu ceea ce i se întâmplă, de unde şi înstrăinarea unuia de celălalt. Senzaţia neparticipării la aceeaşi lume se acutizează, fiindcă spaima căutării sensului îl macină doar pe El, purtătorul tragic şi implicit al spiritului, pentru că, în rest, aparenţele jocului sunt suficiente, fie în ordinea lor rigidă cazonă, în cea a tentaţiei plăcerii carnale, ori în cea a absurdităţii ştiinţei ca model de vocaţie experimentală.

Şi aici, precum în orice întâlnire dintre mască şi figură umană, dintre aparenţă şi esenţă, cele două lumi intră în contact existenţial şi contradicţia este grotesc‑tragică, dar nu principiile sunt cele care înving sau sunt învinse, căci moartea resemnifică întreaga lume. Crima lui Woyzeck, moartea Mariei sunt doar acţiuni, nu pedepse purificatoare. Victoria va fi de partea nebuloasei, a nebuniei carnavaleşti, a haosului şi a agresivităţii în care lumea din Woyzeck face bine prin rău sau fără a avea conştiinţa clară a faptelor. Lumea se învârte şi se roade înceţoşată în vitalitatea ei. Ea se cuprinde într‑o degringoladă ascunsă, un fel de tunel lăuntric prin care se poate mistui agonic în sarabanda trăirii.

Degradarea spirituală imputabilă societăţii mutilante este ideea adânc ilustrată în existenţa sinuoasă a lui Woyzeck; instinctele dau frâu liber animalităţii pure, dar perversitatea, viclenia unei lumi, nebunia umanului ieşit din matcă, nebulozitatea acţiunilor deformatoare, agresive fac din Woyzeck un experiment al identităţii iremediabil fisurate, ce apare ca o mostră terifiantă pentru spectatorii (studenţi sau pasionaţi de circ în construcţia acţiunii dramatice) părtaşi la desconsiderarea semenului, la dezintegrarea personalităţii umane pe fondul răului ontologic manifestat în carne şi oase.

Faţă de Woyzeck toţi par să acţioneze cu o insolenţă firească, de parcă această hăituială a fiinţei sale ar ţine de ordinea firească a lucrurilor. El este umilit de Căpitan şi Doctor, înşelat de Marie, care, insensibilă la structura sa interioară, preferă o sexualitate violent‑carnală, pe care i‑o oferă Tambur-Major, personaj trivial ce contrastează puternic cu introvertitul Woyzeck, pentru care „omul e ca o prăpastie, ameţeşti când te uiţi în adâncul lui”.

Solicitarea zonei de contact a senzualităţii manifeste cu cea a unei simţiri superioare a contactului carnal, stilizarea senzorială a împătimirii afectelor, cu corolarul ei, care este adoraţia „fără minte”, iată datele conflictuale din care se alimentează această dramaturgie a cărnii. Căci originea acestei dramatice întâmplări este întâlnirea sălbatică ce face să se reverse în Woyzeck tensiunile morbide ale lumii sexului: cocoşul şi căţeaua fierbinte acompaniază în intimitate acea frustrare erotizantă pe care personajul o transformă în act de justiţie curmând disperat „răsuflarea fierbinte de târfă”, care i‑a ucis încrederea. De aici până la loviturile de cuţit nu este decât o respiraţie.

Starea de spirit a personajului, reflectată de ambianţă, de clădirile, străzile, cârciuma ce‑i strivesc sufletul, îi manipulează destinul şi‑l trimit spre haos, este în dialog cu spaţiul exterior în care câmpul, întinderea, bezna fac posibilă halucinaţia, mirajul idealului. În finalul acestei dezlănţuiri pătimaşe, tragicomice, tot aşa, tot aşa… locul crimei va sugera o simbolistică glacială, frigul, întunericul, pustietatea fiind încifrate în codul spiritual al devastării, al regresiunii fiinţei spre nefiinţă.

Precum Hamlet‑ul shakespearian ce‑şi alungă iubita spre mânăstire şi în cele din urmă spre moarte, personajul lui Büchner este prins în mascarada existenţei trucate ca un cobai ce nu are nicio scăpare şi, mai puţin capabil de a face ordine în lumea haotică a instinctelor bestializante, el va acţiona nu mai puţin instinctual, dar pe o unică coardă a sensibilităţii maltratate, cea a sentimentului sacru al iubirii neîntinate. Femeia, mama şi iubita fac astfel din nebunul Woyzeck un halucinat al unicei taine la care are acces şi el, cea a iubirii ferită de sacrilegiul la care invită lumea ticăloşiei din jurul său.

Piesa lui Büchner poate fi simplificată, atingând în acest caz o fibră sufletească intimă, acea demnitate lăuntrică ce nu face parte dintr‑un arsenal al civilizaţiei moralizante, al disputei etice, ci ţine de structura specifică umanului, cea a interiorităţii fiinţei sale inefabile. Căci la un prag mai elaborat al reflecţiei, criza umanului degradat de un social trivializat, care se exprimă prin manifestări gregare, strivindu‑l pe cel sensibil la valori spirituale sau pe cel autentic în exigenţele sale etice, răspunde unui comandament meditativ determinat să extragă fiinţa umană din orizontul îngust al unei existenţe preponderent biologice.

Ca tragedie a condiţiei omului în situaţie de criză spirituală, piesa este şi o interogare acută a formelor victimizării în care se complace fiinţa socială, o parodie a fericirii şi iluziei atingerii unui ideal, oricât de modest ar fi el în raport cu demiurgia firii, o parabolă a jertfei necesare pentru păstrarea plăpândei fibre sufleteşti a umanului, continuu agresată, violentată de hienele cu chip angelic.

Woyzeck nu este un martir în sensul clasic al cuvântului, după cum nu este nici un erou, întrucât calităţile sale sunt obişnuite, fără a fi spectaculoase, sensibilitatea şi devoţiunea sa, supunerea în faţa ierarhiei, aşa brutal‑stranie cum este, sunt datele unei fiinţe fără însuşiri ieşite din obişnuit, dar prin ceea ce personajul speră, gândeşte, trăieşte, ele fac să dăinuie o scânteie de viaţă unică şi o mare de nefericire personală. Căci efemera clipă în care se topeşte viaţa eroului însumează fecund datele condiţiei umane intemporale, ritmul alert şi sacadat al nefericirii de a fi, surprinsă cutremurător de tragicii greci, precum şi acea forţă stihinică prin care necunoscutul ţâşneşte ca un memento al crimei, al nebuniei şi al morţii.

În acel ritm al firii de dincolo de fire, exprimat simbolic de obsedantul refren ce acompaniază intim personajul în toate manifestările sale, vibrează tonalităţi stranii ale reflecţiei metafizice, dar cu valenţe estetice teatral semnificative, prin care Büchner oferă un posibil mesaj de conciliere umană, cel al unui dialog necesar cu semenii noştri, al unei comuniuni superioare, ce poate reprezenta mesajul teatrului prin excelenţă.

Criza umanului devine acută atunci când acest dialog al sufletelor pătimaşe este înăbuşit de carnavalescul stupid, ce mimează existenţa ocultându‑i astfel tragedia, fiindcă ritmul interior ce comandă şi ordonează destinele nu poate fi neutralizat, în el rezidând deopotrivă fibra carnală şi cosmică a omului. Vocaţia lui Woyzeck este aceea de a solicita tăcerea înspăimântătoare din noi, de a‑l soma pe celălalt să‑i audă urletul mocnit.

Trebuie este cuvântul de osândă cu care a fost botezat omul… Trebuie…

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now