Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Strigătul măştilor

Strigătul măştilor

„Nimeni nu este mai înclinat de a confunda ţara cu sine însuşi decât un partid.”
Mihai Eminescu

 

Caţavencu nu e demagog… Caţavencu e patriot…

Caţavencu nu minte?! El spune doar adevărul?! Adevărul lui e electoral!

Cetăţenii sunt întotdeauna cei care decid prin vot soarta ţării şi iată‑i cum sunt… „Acest Cetăţean Turmentat, spune Caragiale, se ridică sus şi ia proporţiile unui tip abstract: simbolul unui popor întreg…Uite‑l! În schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufrag, el este aici îmbrăţişat, aici îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit; rând pe rând aplaudat, huiduit, ridicat în braţe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat, arareori parcă şi‑ar înţelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc buimăcit de câte ori i se‑ntâmplă; mâhnit, dar tot glumeţ; beat, dar cu minte, viţios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce pricepând tulbure, simte limpede că se face cu dânsul, apoi recăzând de bunăvoie în amăgire ca într‑o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate suprema lui mângâiere – sâmburele mistificării, rădăcina soartei lui; caută mereu şi fără preget să afle de la măcar cine, până nu se‑nchide urna, el!… pentru cine votează? El!… Şi‑n sfârşit lumea noastră nu‑i atât de rea pe cât se spune!

– I se dă mângâierea; află […] pentru cine votează şi, triumfător, aleargă să‑şi exercite suveranul! Dreptul de a stăpâni liber prin liber sufrag.

Adevărul utilitar nu e decât mascaradă… Sârbă patriotică… Victorie deplină în galeria măştilor!

Bravos naţiune, halal să‑ţi fie!

Cuvintele sunt sensuri ale imaginaţiei explozive ce evadează necontenit spre înşelătoare şi tainice înţelesuri. Toth, zeul scrierii, este cel care ucide, şi trimite în lume vinovaţi şi învinuiţi, ce aparţin unui alt spaţiu decât cel mundan – spaţiului estetic al creaţiei.

Omul se conturează atitudinal ca personaj al unei farse groteşti‑tragice, ce îi solicită ieşirea din firescul anterior printr‑un aşa‑zis incident semnificativ.

Jocul nu mai este al întâmplării, ci al schimbării de entităţi afective, relaţie esenţial dramatică, ce apare într‑o stranie configuraţie în cuplurile caragialiene.

Dacă, în comedii, grupul uman şi social capătă pregnanţă prin adăugarea a ceva suplimentar individualului Trahanache, nu are identitate fără Tipătescu şi nici nu e mai mult sau mai puţin pus în prim‑plan decât acesta, Pampon îşi pierde uzul raţiunii fără Crăcănel, iar Rică Venturiano e lipsit de rol fără furia onorabilului gardist Jupân Dumitrache.

Să numim această relaţie relaţia dublului, în care providenţa nu e doar o înlănţuire aleatorie, ci, dimpotrivă, are legătură directă cu socialul.

Viziunea caragialiană orchestrează în jurul fiinţei nucleul tematic pe care existenţialismul îl transformă în „condiţie umană asumată”. Pe linia de care vorbeşte Kierkegaard se înscrie atenţia acordată naturii umane – persoana‑mască a unei apariţii în istorie, a unui Eu în variantele sale esenţiale de manifestare, printre care cele mai hotărâtoare îşi propun un pact demonic prin însingurare şi victimizare.

Păcălitul şi sacrificatul farsei carnavaleşti, Mitică, bucureştean par excelance, ordonează şi el prin glasul ce pluteşte în cugetele somnambule ale celor vii, împătimiţi de gânduri înceţoşate, laitmotivul „de ce trag clopotele, Mitică?..; De frânghie, mon cher!”, ideea spectacolului ce include în el statutul de victimă. Personajul apare drept instanţă eternă, dublu al creatorului în carnavalul existenţei.

Roata norocului şi caruselul unei lumi pe dos reprezintă enterteinmentul, dar şi participantul la reprezentaţia celorlalţi.

Transportând tragicul în comic, spectacolul desăvârşit al boborului în frenezie delirantă continuă, Caragiale elaborează o elegantă mişcare de la haosul existenţei la sâmburele ei de mister.

Teatralitatea şi spaţiul devenit imagine oferă dualitatea necesară acestei viziuni. Deşi, prin vitalitatea balcanică binecunoscută, este expresia unui pitoresc agresiv, ce nu se depărtează de infernal, subsol al vieţii abulice (urmărirea cu iz criminal a lui Crăcănel prin sala de bal în care se scandează logoreic, şi se înregimentează măşti umane în deliruri erotice şi politice într‑un carnaval electrizant), ce e redusă la dublete ce nu permit angelizări, ci doar localizări diverse ale omului în spectacolul deriziunii sau în afara lui.

Violentă, tema culpabilizării celuilalt, a vinovăţiei pe care partenerul o poartă ca stigmat al răului, este tradusă prin râvna la fericirea egoistă şi stearpă, reprezentată obsesional de delirul stărilor. Caragiale atenţiona: Mi‑e frică de proştii răi. „Artiştii de seamă sunt cei care pun mare preţ pe îndemânarea meşteşugărească”. Stăpânirea adevărului, meşteşugul şi arta desemnând astfel o îngemănare pe care grecii au evidenţiat‑o pentru prima dată. Această apreciere a lui Heidegger privind opera de artă este anticipată de orice gândire creatoare ce transformă creaţia în pasiunea alcătuirii unei lumi. Iată de ce şi Caragiale capătă această luciditate în formularea artei drept meşteşug, apreciind cu modestie înţeleaptă cusătura meşteşugărească. Pentru creatorul ce există prin cuvânt, această cusătură poate fi tradusă prin „rostirea necesară”, ce permite surprinderea esenţialului din creaţie, omul şi condiţia sa constituind cea mai generoasă temă a artei caragialiene, permanent deschisă spre fiinţare.

Caragiale foloseşte magia exprimării şi varietatea infinită a vorbirii, de la bâlbâială, incoerenţă, la caricaturizările din elipticul telegrafic, într‑un spectacol al limbajului ce învăluie fiinţa prin dezvăluirea unei exprimări mistuite în cuvânt.

Constatând importanţa rostirii pentru exprimarea Dasein‑ului cotidian, Heidegger desemnează, prin cuvântul „vorbărie”, nu o conotaţie peiorativă, ci o formă de existenţă cotidiană, „fiinţa‑în‑comuniune” manifestându‑se prin coparticipare la rostire şi prin repetarea acesteia. Vorbăria este, în cele din urmă, apreciată drept un act de disimulare, ea împiedicând sau întârziind orice interogaţie sau dezbatere; o lume aflată sub travestiuri, unde mecanismul destinului dereglează existenţele, este o lume disperată, nu o lume logoreică.

Desigur, trăncăneala şi pălăvrăgeala, incoerenţa verbală semnifică acţiuni umane degradate, dar textul caragialian nu pare a excela în ideea unei dezordini a raţiunii prin vorbărie, ci, mai curând, în prezentarea unei strategii prin care „masca”, fie ea şi a cuvântului, propune permanente raporturi între fiinţă şi aparenţa ei.

Simbolul măştii, ce poate rezolva această stare conflictuală, este deja propus de filosofia lui Schopenhauer, din care îl preia Nietzsche, raportându‑l la concepte precum iluzie, poveste, ficţiune.

Plăcerea de a trăi sub o mască răspunde unei nevoi de eliberare, căreia viaţa practică nu‑i oferă niciodată satisfacţia dorită […] sugerându‑ne astfel sentimentul unei libertăţi frenetice.

Epopeea comică a banalului şi repetitivului dezvăluie cu măiestrie şi abilitate trasee subterane ale cuvântului ce viază în imagine.

Această „structură de burete” permite întrebări fără răspuns şi traiectorii ce nu epuizează sensurile. Jocul derutant prin simplitate este masca, iar întrebarea pe care o propune Caragiale ca răspuns în finalul evenimentelor din Inspecţiune, „de ce, nene Anghelache, de ce?”, motto al operei sale, are aceeaşi posibilă decodare, şi anume provocarea adresată cititorului, ce susţine diferite scenarii de lectură. Tehnica este explicată în finalul nuvelei Două loturi, unde naratorul invită direct cititorul – spectator la decizii „de gust”, după atât de teatrala formulă a improvizaţiei sau a ambiguizării: „cum vă place”… Tehnica nu e aici doar de structură şi de compoziţie, ci şi de viziune metafizică, ea sugerând o manieră de participare la alcătuirea unei partituri, prin acumulări latente la nivelul interpretării.

Sesizarea vieţii în straniul, absurdul ei, este concept şi conştiinţă artistică.

Motivul „marelui nimic”, în sensul unei pervertiri a reperelor existenţei, conceptul de «mecanism» ce striveşte omul, transformându‑l în jucărie mecanică, descifrează disimulările hilare prin care condiţia umană devine joc absurd. Comedia vieţii este abil decupată prin zonele în care esenţele nu mai apar, viaţa fiind tautologică prin disimulare. Pentru Caragiale spaţiul tragic este în tandem coroziv cu nimicnicia, iar prezenţa unor personaje care fac trecerea de la comic spre tragic, precum Lefter Popescu, exprimă declinul tragicului pur, ca ratare a şansei, pentru a se ajunge apoi la „lumea oamenilor suciţi”, în care adevărul trăieşte prin ridicol şi anomalie. Şi astfel, se pătrunde în nucleele de iradiere ale măştii tragice.

Structura spirituală a unui creator de teatru, propunând aventuri ceremoniale, printr‑un ritual repetitiv, prin eliminarea psihologicului, reprezintă de fapt transformarea invizibilului în vizibil emblematic printr‑un act magic sau procedeu alchimic care stă sub pecetea misterului artei teatrale ce naşte întrebări fără răspunsuri, măşti ce învăluie şi dezvăluie esenţe şi capătă, în cele din urmă, caracter iniţiatic.

Arta teatrului revelează amplitudinea şi altitudinea vieţii noastre interioare, dar şi a vieţii în general. Ea exprimă o conştientizare a faptelor şi destinelor umane, a măreţiei deriziunii şi mizeriei, viaţa cu ale sale intensităţi necunoscute fiind adusă la prezenţa clară a conştiinţei, prin iluminarea noastră.

Operele devin expresive şi simbolice, prin reprezentare, marii scriitori tragici şi comici – Sofocle, Aristofan, Shakespeare, Molière, Gogol, Cehov, Dostoievski şi Caragiale nu se distrează şi nici nu se îngrozesc cu scene detaşate din spectacolul vieţii, ci oferă o transfigurare asupra acesteia, asupra măreţiei, slăbiciunilor sau absurdităţii ei…, iar această interpretare a infinitului mare prin infinitul mic nu înseamnă numai exacerbarea emoţiilor, ci şi contaminarea cu un înalt semn de sens al artei deoarece imaginea existenţei este diferită de existenţa în sine… Ea cheamă unicitatea la viaţă.

Dacă regenerarea morală se poate realiza prin forme ale ascezei, contemplării, misticii sau sacrificiului, prezente ca motive în creaţia teatrală, în planul artei revoltate, salvarea, regăsirea înseamnă resurecţie, spectacol de măşti şi idealuri… desăvârşit prin delir, după cum ne indică şi tabla de materii din Moşii lui Caragiale:

„Tricoloruri – panorame – [… ] cerşetori – ciubere – cimpoaie – miniştri – pungaşi de buzunare – [… ] fotografii la minut – comedii – tombole – Deşteaptă‑te, Române […] cruci – dumnezei – fluiere‑alune prăjite – […] poeţi – prozatori – critici – […] praf – noroi – murdărie – infecţie – lume, lume, lume… criză teribilă, monşer!

■ Regizor, scenarist de teatru şi film, profesor

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest