Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Shakespeare via Cioran

Shakespeare via Cioran

„A întrebat: Pot să mă aşez? – Eu: Cine sunteţi? Sunteţi Shakespeare? – Ştiţi foarte bine că nu sunt Shakespeare. – Nu sunteţi Shakespeare? Atunci căraţi‑vă! A plecat ofensat şi le‑a povestit tuturor că am înnebunit”

„În literatură sunt două mari genii; în poezie, Shakespeare, iar ca vizionar, Dostoievski… Pe vremea când, la Braşov, profesor fiind, scriam cartea despre sfinţi, Shakespeare era singurul scriitor pe care îl citeam masiv. Şi, deodată, am luat o hotărâre; n‑am să mai stau de vorbă decât cu el. Era absolut limpede ceva cu desăvârşire nebunesc; şi aşa s‑a petrecut. Exista în oraş o cafenea tare plăcută, amintind întru totul de atmosfera vieneză. În fiecare zi, după prânz, mă duceam acolo. Şi, după ce luasem această hotărâre năstruşnică, mă aflam la masa mea când a apărut un coleg, profesor de gimnastică. A întrebat: Pot să mă aşez? – Eu: Cine sunteţi? Sunteţi Shakespeare? – Ştiţi foarte bine că nu sunt Shakespeare. – Nu sunteţi Shakespeare? Atunci căraţi‑vă! A plecat ofensat şi le‑a povestit tuturor că am înnebunit. Eram atât de împătimit de Shakespeare, încât socoteam că nu are nici un sens să am de‑a face cu altcineva. „[…] Am, fără îndoială, dreptul să mă compar cu Macbeth şi nu‑i voi ierta niciodată că a spus ceea ce, după cum îmi închipuiam, mie mi s‑ar cuveni să spun.

Da, mă compar cu Macbeth, cu toate că nu am omorât pe nimeni, am însă aceleaşi trăiri ca şi el, ceea ce spune aş fi putut, la o adică, să spun şi eu. În accesele mele de megalomanie îl socotesc plagiator… Haideţi să nu luăm lucrurile chiar întocmai; e cazul să nuanţăm totuşi un pic. Când mă gândesc la Macbeth, mă identific cu el, însă chiar şi când nu mă gândesc la el rămâne fratele meu. Însă nu acesta e esenţialul. Ceea ce spune el e neîndoielnic legat de crimele lui, însă merge mult mai adânc şi mult mai departe. E un gânditor, aşa cum şi Hamlet este unul. Într‑o măsură mă pot compara şi cu Hamlet; îl înţeleg dinăuntru, pătimesc ce a pătimit şi el. În felul acesta îl înţeleg, fireşte, şi pe Shakespeare şi tocmai în virtutea acestor mari personaje îl venerez imens” (Emil Cioran).

Shakespeare a fost întotdeauna influenţat de cei care îl interpretează. Jan Kott spunea cândva că: „Avem de a face cu un dublu raport dialectic – timpurile schimbătoare şi imaginile schimbătoare despre Shakespeare”. Poate că cea mai bună cale de a aprecia imaginea schimbătoare a lui Shakespeare şi a personajelor sale este să amintim două binecunoscute citate din Goethe şi Brecht. Primul este din Wilhelm Meister, unde Goethe scrie despre Hamlet în felul următor: „O făptură frumoasă, pură, nobilă, cum nu se poate mai morală, fără tăria de fire ce se cere unui erou, se prăbuşeşte sub o povară pe care nu o poate duce, nici lepăda. Toate datoriile sunt sfinte pentru el, dar cea prezentă este cea împovărătoare”. Cel mai important cuvânt este prezentă.

Brecht avea o perspectivă diferită. În paginile Micului Organon, scris imediat după război, el l‑a descris pe Hamlet astfel: „Teatrul trebuie să fie tot timpul atent la nevoile timpului său. Să luăm, de exemplu, vechea piesă Hamlet. Eu cred că în perspectiva acelor timpuri sângeroase şi întunecate… (mereu timpul! Timpul! Timpul pentru a fi contemporan, timpul pentru a purta dialogul, timpul lui Shakespeare, timpul nostru)… timpurile sângeroase şi întunecate în care scriu, ţinând seama de clasele conducătoare criminale şi a deznădejdii generale, povestea piesei se poate citi aşa”. Brecht arată că este vreme de război şi că Fortinbras porneşte o nouă luptă împotriva Poloniei. Hamlet îl întâlneşte pe tânărul Fortinbras în timp ce acesta mărşăluieşte cu trupele sale războinice. Polonia ocupă un loc central şi este legată cu vremea lui Hamlet şi cu scrierile sale despre Hamlet. „Copleşit de exemplul unui războinic ca Fortinbras, Hamlet se întoarce şi, într‑un acces de instincte măcelăreşti, îi căsăpeşte pe unchiul său, pe mama sa şi pe sine însuşi, lăsând Danemarca norvegienilor.”

Lăsând Danemarca norvegienilor! Iată un straniu rezumat al intrigii din Hamlet. Pentru Hamlet prezentul este întotdeauna dificil. Interesul vieţii constă în faptul că nu există răspunsuri… Nu există certitudini… Istoria este un epos demenţial, ne spune Cioran, unde viaţa este kitsch‑ul materiei… un plagiat stăpânind plictisul abisal. Fiecare reprezentaţie shakespeariană modernă sau postmodernă reprezintă un echilibru între trecutul scenic al textului şi viitorul său existent în acel trecut. Uneori experienţe recente în arta spectacolului pot adăuga o nouă dimensiune, sau chiar un imperativ major, poveştilor originale. „Istoria este ironia în mers, precizează Emil Cioran, iar esenţialul, zice acesta, nu vine niciodată din afară”…

În analiza ştiinţifică modernă trebuie să te fereşti de pericolul de a confunda categoriile… Prin urmare, opera finită poartă însemnele felului personal în care autorul vede viaţa. Aşa cum spunea Peter Brook: „E un clişeu de critică foarte des întâlnit în lumea lui, lumea acestui autor. Dacă iei cele 37 de piese şi detectezi toate diferitele puncte de vedere ale diferitelor personaje, obţii o incredibilă densitate şi complexitate; şi mergând un pas mai departe, îţi dai seama că ceea ce s‑a întâmplat a trecut prin acest om numit Shakespeare, şi a prins viaţă pe hârtie, este ceva cu totul diferit de opera oricărui alt autor. Nu e viziunea lui Shakespeare asupra lumii, e ceva ce de fapt seamănă cu realitatea. O dovadă: fiecare cuvânt, replică sau personaj, sau întâmplare cunoaşte nu un număr mare de interpretări, ci un număr nelimitat – o caracteristică a realităţii… Ceea ce el a scris nu e interpretare: e lucru în sine. Shakespeare este nu numai de calitate diferită, dar şi de natură diferită”.

În această privinţă, opera shakespeariană este făcută din acelaşi material real ca şi visul, în care ordinea şi haosul stau sub dominaţia unui anumit caracter vizual‑intuitiv, organizat în totalitate de magia ascunsă a realităţii. Shakespeare are un sens multiplu, litera şi înţelesul sunt strâns legate, caracterul senzorial al cuvintelor nu se poate traduce decât prin joc actoricesc. Abundenţa metaforelor potenţează tensiunea şi energia rostirii. Acţiunea se întâmplă când Shakespeare scrie, dar el scrie înainte şi înapoi în cuvântul ce se naşte din starea minţii, a gândului şi a sufletului, devenind astfel centrul vital al operei.

Este cu neputinţă să re‑creezi opera lui Shakespeare fără a aduce la nivelul conştiinţei fapte care au acţionat în cursul procesului zămislirii acestei opere, rămânând însă, pe de o parte, în interiorul operei, aşa cum se reflectă ea în noi şi, pe de altă parte, privind‑o din afară, aşa cum trăieşte ea în timp. Această străluminare prin re‑creare a textului shakespearian nu poate însă rămâne nici în afara dimensiunii conştiente, nici a dimensiunii inconştiente. Pentru cine nu depăşeşte această treaptă justă, o astfel de examinare a lui Shakespeare i se va părea o profanare, ba mai mult încă, uciderea a ceea ce este viu. Restabilirea simplităţii, vitalităţii şi a puterii primei impresii, îmbogăţită însă de sensuri nebănuite la nivelul raţiunii, permit deschiderea textului spre şi înspre o interpretare în care noutatea nu deturnează în nici un fel nucleul unicităţii shakespeariene. Nu oricine îl poate înţelege cu adevărat pe Shakespeare în acest mod existenţial şi autentic ce‑şi are rădăcinile elective prin asimilarea vieţii trăite în viaţă‑imagine. Shakespeare redus la viaţă, fără imaginea ascunsă eliberată de text, nu acceptă o posesie plenară, ci doar pătrunderi frivole sau segmentate ce sărăcesc imaginea globală prin alterarea centrului ei vital.

Adevăratele lacrimi nu pot fi plânse, iar cele care se plâng se scurg toate fără nici un rost. De‑a lungul timpului, au fost interpretate şi reinterpretate marile texte shakespeariene, ele rămânând totuşi mereu neatinse şi intacte. „Există prin urmare întotdeauna ceva mai mult decât o interpretare finală care încearcă să spună ultimul cuvânt în legătură cu ceva despre care ultimul cuvânt nu poate fi spus” – Peter Brook.

Într‑un interviu al lui Orson Welles despre autorul lui Lear, apărea o frază în care umorul şi tristeţea respirau falstaffian: „Noi toţi îl trădăm pe Shakespeare”. Shakespeare este un scriitor elastic. El poate fi întins în multe direcţii înainte de a se rupe. Uneori, punând accentul pe un anume aspect al unei piese decât pe altul, se poate obţine o nouă perspectivă asupra piesei în întregul ei, şi adesea aceste variante se produc din întâmplare, când există un actor virtuos şi puternic în ceea ce pare a fi un rol secundar, sau unul slab, inexpresiv, într‑un rol major. Nici nu poate fi evitată interpretarea. Alte epoci l‑au înţeles şi interpretat pe Shakespeare, simplificându‑l şi exaltând în el propriile lor erezii. Încercarea de a dovedi că Shakespeare este contemporanul nostru, de la Jan Kott încoace a devenit însă modul nostru contemporan de a simplifica, deşi există acum destule semne că dispoziţia obligatorie a contemporaneităţii s‑a schimbat.

„Universalitatea” sa, dacă se poate numi aşa, a constat exclusiv în felul în care el ilustrează o etapă din cursul evoluţiei omenirii. Alţii au susţinut că Shakespeare este captivant tocmai pentru că nu este contemporanul nostru, tocmai din cauză că termenii săi de referinţă sunt cei ai unui prim elisabetan şi nu a unuia secund, din cauză că a scris într‑o englezească ce este în mod semnificativ diferită nu numai de alte limbi, ci şi de engleza modernă şi, de asemenea, din cauză că ne uimeşte prin ciudăţenia ei, nu prin actualitatea ei.

O concepţie regizorală este o imagine care există încă dinainte de prima zi de lucru, pe când un „simţ al direcţiei” se cristalizează într‑o imagine abia la sfârşitul întregului proces. Brook notează că „regizorul are nevoie de o singură concepţie – pe aceea i‑o oferă viaţa, nu arta – care se formează din întrebările pe care şi le pune sieşi despre ce rol are actul teatral în lume, de ce există, de ce trebuie să existe.”

În cazul lui Shakespeare, spectacolul tainic al lumii se înscenează din contrarii într‑o reprezentaţie a cărei desfăşurare este între privirea hamletiană şi cea falstaffiană.

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now