Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Pe muzica lui Mozart, Don Juan este fascinant şi trist…

Pe muzica lui Mozart, Don Juan este fascinant şi trist…

Această magie captează ceva din lume, care eliberează ceva din viaţă, o energie vitală, încât inspiraţia este văzută ca suflu ce aparţine fiinţei spirituale a creatorului…

Arta, „marele mim”, este asceză ce pretinde artistului implicare, cerându‑i forţă, măsură şi vizionară luciditate. Dacă absurdul propune mitul sisific, mitul încastrării este propus de parabola coborârii, pe care Iona o celebrează sub forma întrebării fără răspuns, într‑o locaţie fără ieşire, închisă ironică‑tragică… În cele din urmă, el, miticul personaj, „plonjează” într‑un alt spaţiu decât cel al balenei, spre o altă dimensiune, spre înalt, fiind „înghiţit” de pânza albă şi trufaşă a deşertăciunii.

Artistul îşi sfârşeşte viaţa în solitudine, întrebându‑se dacă solidaritatea este o formă de a răspunde neantului.

Arta poate depune mărturie asupra actului creator, mai mult ca oricând, prin întrebările ispitite de gândire ale operei. Privire senină prin înnourările reflecţiei.

Este grila de lectură şi interpretare pe care marii creatori o permit în contemporaneitate, deoarece aceste întrebări ating permanent sensibilitatea şi interogativitatea noastră. Poate fi considerat artistul drept un mărturisitor al tragicului destin uman? Cert este doar un răspuns răspântie.

O exigenţă contemporană se impune: aceea a unei spovedanii, pe care inima nu îndrăzneşte să o facă decât în clipe de graţie, ce ne învăluie fragilitatea pradă tainei.

Celebrarea conştiinţei, ce exprimă demnitatea umană, a iubirii şi nostalgiei ce domoleşte angoasa, este percepţia unei estetici ce a fost mult prea tranşantă cu ceea ce numim absurdul şi revolta. Confesarea unui adevăr al inimii, prin opţiunea pentru iubire în locul justiţiei.

Arta, ca luptă a omului cu destinul, ca şcoală a vieţii, dar şi ca stil şi expresie, nu exclude trăirea, căci între sensul cuvântului şi reprezentarea lui se naşte sacrificiul artistului. Valorile reale sunt legate de acea statornicie sufletească, în care regula de viaţă şi efortul lucid ascund cu eleganţă omenescul jertfelnic.

Creaţia ca exces – justificare a reprezentării lumii imaginate prin operă, oferă mimesisului o valoare aparte: realul ca proiect depăşit, mortal.

Fiecare perioadă istorică poate fi considerată generatoare de progres social, dar „prin ceea ce un creator oferă lumii, se înscrie în cursul vieţii o mărturie personală, afectivă despre neliniştea sa şi despre neliniştea altora ori, ceea ce se întâmplă rar, despre fericirea lui, afirmă Eugen Ionescu, considerând opera incompatibilă cu o doctrină care este oricum inferioară ideologic dacă ar fi susţinută voit prin artă. Spaţiul realităţii, al socialului, este viu şi vast, dar el nu poate fi decât recreat, de ceea ce înseamnă conştiinţa artistului.”

Mai mult chiar, constată dramaturgul: „dacă mă pot exprima paradoxal, aş zice că societatea veritabilă, comunitatea umană autentică este extrasocială, este o societate mai vastă şi mai profundă, cea care se dezvăluie prin nişte nelinişti comune, dorinţe, nostalgii secrete, ce‑i priveşte pe toţi (…) nici o societate n‑a putut desfiinţa tristeţea omenească, nici un sistem politic nu ne poate elibera de durerea de a trăi, de teama de a muri, de setea noastră de absolut. Condiţia umană e cea care generează condiţia socială, nu invers” .

Sub semnul acestei interferenţe între operă şi societate, între spiritul artistului şi cel al epocii, se realizează orice densitate spre analiză. Trebuie să admitem observaţia că o reală schimbare, în sensul progresului spiritual, trebuie să pornească de la principii, de la relaţia om‑adevăr‑lume, de la formele concrete de stăpânire a acestuia – vincit omnia veritas.

Lumea există prin artist, dar ea există în sine… Actele omeneşti sunt dublate agresiv de o viziune conceptuală ce amplifică existenţa umană, într‑o estetică „a tensiunii”.

Adevărul îşi dizolvă esenţele prin oglindire.

Creaţia, prin marea lecţie pe care o dăruieşte, drept argument al valorii sale, oferă invenţie, dar şi clarificare, căci arta salvează, observa Nietzsche, în faţa ucigătorului adevăr. Trăitul – ca reprezentare – şi gândirea ca sens al descifrării realului antrenează o neutralitate obţinută printr‑o vitalitate deposedată de materie, de culpabilitate şi de hazard: opera se legitimează ca însemn al simbolicului.

Sentimentul unităţii realului, în care sinele este prezent, face obiectul pasiunii de a fi, joc al seducţiei, ce poate construi lumi autarhice ce renasc destinele universale reîntregite de acea autonomie a inimii afirmată de Pascal.

Şi fiecare dintre lucrurile de aici devine evocarea vie a acestei patrii însingurate a artistului.

Relaţia artistului cu lumea, prezenţa sa în istoria culturală şi politică, este, pe de o parte, datorată operei sale, ce oferă principii abstracte, pe de altă parte, existenţei lui publice, participative, ce se pune în serviciul comunităţii. Nu pot fi confundate valorile operei cu cele ale eticii de creator; el nu face morală „celuilalt”, nici nu este cert faptul că ceea ce spune în operă este o afirmaţie personală, directă, dar mai ales nu se poate crede faptul că opera este o exigenţă intenţionată a comunităţii ca intenţionalitate.

„Textul şi abisarea imaginii textuale permit unirea spiritului cu sensibilitatea senzorială, acea „fantasia” prin care lumea mimată capătă independenţă surclasând realul. Fiind un corp al spiritului, arta epitelizează imaginarul, îl potenţează; arta „vede” lumea şi „este văzută” de lume. Lumea este concretul, dar ea îşi defineşte personalitatea ca un dublu în libertatea sa absolută, o forţă magică, purtătoare de lumi misterioase, ce dublează vizibilului vieţii. Ochiul, ca expresie a percepţiei şi mesager al spiritului, îşi proiectează fantasmele în fantasmele artei care corectează şi vitalizează realul”. (Elena Saulea, Spectacolul şi tăcerea).

Prin viziune, arta devine logos, mesaj al necunoscutului, şi intră în posesia lumii, martirizându‑se prin dăruirea către lume, păstrând distanţa necesară, în plan absolut, pentru exprimarea sublimului; oglindind universul, arta păstrează puritatea sa de întrebare la care nu se aşteaptă răspuns.

Această magie captează ceva din lume, care eliberează ceva din viaţă, o energie vitală, încât inspiraţia este văzută ca suflu ce aparţine fiinţei spirituale a creatorului.

Materialitatea transfigurată a artei oferă, paradoxal, un chip şi o invizibilitate, acea „fantomă din oglindă” care face posibilă viziunea invizibilului din vizibil, după cum omul este oglindă pentru om: „oglinda este instrumentul magic, ce schimbă lumea în spectacol, spectacolele în lucruri, pe mine în altul şi pe altul în mine”.

Arta, ca univers oniric şi mesager mut al carnalului, este unificatoare, căci prin gândire şi formă, prin imagini şi cuvinte, ochii minţii ating acea imago anima.

Devenită esenţă, viziunea indică un drum invers, de la idee spre corporalitate, acea transcendenţă a imanentului, o „întrupare a unui absolut ce aduce cu el o intensitate ce aparţine deopotrivă lumii vizibile şi celei invizibile” (A. Camus).

În cele din urmă, contingentul în viu sau carnal este cel ce propune scenarii gândirii creatoare; opera oferă, la rândul său, carnavalului vieţii sensul, pentru ca receptarea să deschidă, prin fiecare nouă interpretare, alte perspective ale semnificaţiilor.

Viaţa‑spectacol, cea a animaţiei interioare, este ochiul spiritual ce regăseşte frumuseţea şi glas al inimii ce vorbeşte ascetismului gândirii.

„Pentru a‑ţi nemuri numele trebuie să‑l dăltuieşti dintr‑o piatră grea, şi să‑l ascunzi în fundul mării: hăurile sunt mai trainice decât înălţimile” (H. Melville).

O exigenţă contemporană se impune: aceea a unei mărturisiri, pe care inima nu îndrăzneşte să o facă decât în clipe de graţie, pe care cuvântul scris le poate sugera în plurifocalitatea sa.

Receptarea artistică este în fond o selecţie sentimentală exprimată cu inteligenţă.

Doar arta poate depăşi soarta dificilă prin forma pe care o poate da vieţii, ea fiind o „matematică a destinului, un fel de a ne elibera de febra acestuia” şi de aceea emoţia, inevitabilă pentru un creator, va fi patronată de rigoare, chiar cea vitală artei. În drumul spre eşafod, exerciţiul inteligenţei reprezintă o formă de virilitate ce dezarmează arbitrariul.

Trăind într‑o lume a concretului, omul percepe, iar artistul semnifică… Valoarea creaţiei sale devine cu atât mai cuprinzătoare, cu cât ea adună diversitate umană, nu de puţine ori haotică, antitetică sau incoerentă, în coerenţa de adâncime a structurii operei.

Lipsită de personalitate, lumea contemporană trăieşte sărăcită de simbol şi, în acest fel, de recunoaştere şi călăuzire. Secolul XX şi începutul secolului XXI fiind unele ale abstracţionismului, oferă o tensiune permanentă între sensibilitate şi spirit, între emoţie, conştiinţă, voinţă şi inconştientul fiinţei noastre.

Unitatea dintre spectatori şi actori capătă astăzi o nouă semnificaţie şi o nouă reprezentare, deoarece individul, lumea nu‑şi mai au perfecta oglindire a identităţii în „înălţimea morală”, ci în unitatea de destin, în acel spirit comun, ca forţă esenţială a spectacolului lumii, ce include în el esenţele religiei într‑o comunicare empatică.

Dacă tragicul nu mai mimează realitatea, ce nu mai are capacitatea de a revela schema tragică cunoscută, el mimează, în schimb, sensul realităţii, focalizându‑l prin simboluri şi imagini.

„Mizeria şi măreţia acestei lumi: ea nu oferă adevăruri, ci iubire. Absurditatea domneşte şi iubirea ne salvează de ea” (Camus, Caiete).

Eterna suferinţă umană, dorinţa omului de a exista, de a nu se supune orbeşte destinului, nu polemizează cu eternitatea, ci cu fericirea. Norocul şi nenorocul, hazardul în forma unui iraţional, pe care omul nu‑l poate stăpâni, devin doctrine ezoterice în care nu eroul este tragic, ci existenţa estetizată, care vorbeşte despre lungul drum al tragediei ca destin esenţial al artei.

Credeţi‑mă, pus pe muzica lui Mozart, Don Juan e fascinant şi trist… Şi atunci toate porţile ferecate se deschid.

Pătrundem sau evadăm?

Cine poate şti?

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now