Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Măiestria smerită

Măiestria smerită

Creaţia artistică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu‑ţi cere decât să fii tu însuţi, să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi desăvârşit experienţa ta…

A pătrunde sensul existenţei unui artist este, astăzi, un lucru extrem de rar, aproape necunoscut. A înţelege omul sau destinul este şi mai rar. Superstiţia cea mai primejdioasă este aceea de a ignora anumite întrebări fundamentale, sau a crede în rezolvarea lor de la sine.

Sunt în jurul nostru oameni care pricep foarte multe lucruri, dar niciodată nu s‑au întrebat: de ce trăiesc, de ce acceptă criteriile etice, morale ale întregii societăţi, de ce fug de sinceritate, de ce suportă zi de zi o existenţă care ar putea fi altfel… Sunt oameni care ştiu tot despre viaţă şi nu s‑au întrebat niciodată ce înseamnă o adevărată prietenie. Alţii se laudă cu lucruri făcute şi probleme dezlegate, în timp ce simpla lor prezenţă e o adevărată minune.

Preferăm să căutăm, irosindu‑ne timpul, decât să ţinem în braţe ceea ce am înţeles de mult că e vrednic de noi. Dacă ne întrebăm ce lipseşte omului modern ca să fie om întreg, e tocmai o intuiţie a esenţei.

Creaţia artistică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, nu‑ţi cere decât să fii tu însuţi, să surprinzi perfect şi total viziunea ta lăuntrică, să exprimi desăvârşit experienţa ta, trăirea ta. Orice încercare de voită originalitate este un act ratat. Cu cât eşti mai autentic, mai tu însuţi, cu atât eşti mai puţin afişat personal, cu atât exprimi o experienţă universală sau o cunoaştere universală.

Sublim şi absurd – iată polii între care ne exercităm profesiunea. În viaţă, noi ne naştem nu o dată, ci de două ori. Prima oară când ieşim din pântecele mamei noastre, apoi, într‑o bună zi, când ne dăm seama că nu suntem singuri. Că mai există şi ceilalţi, şi că ei ne privesc, ne observă, ne supraveghează, ne judecă. De aici încolo vei fi obligat să trăieşti: Tu şi Ceilalţi. În această clipă se produce cea de‑a doua naştere, prin care proiectăm în lume o a doua fiinţă, ce va fi personajul pe care dorim să‑l întruchipăm. Nu vom mai fi noi înşine: începem să jucăm, înfăţişând un personaj în spatele căruia ne ascundem şi cu care ne apărăm. Iată prima situaţie dramatică a lumii: Noi şi Ceilalţi. Şi iată cum omul e născut actor(Mircea Eliade).

Cum se naşte arta? Ca un remediu la cunoaştere, este de părere Nietzsche; viaţa nu este posibilă decât graţie „iluziei artei”.

El, actorul, „în trei ore el merge până la capătul acelui drum fără ieşire, pe care omul din sală îl străbate într‑o viaţă întreagă” (Albert Camus).

Realizând un proces de selecţie şi esenţializare, creaţia artistică transmite universalul prin intermediul individualului semnificativ, realizând valori cu forţă de simbol tipic. Pornind de la ceea ce este caracteristic în realitate, artistul separă esenţialul de accidental, necesarul de întâmplător, pentru a le întruchipa apoi pe cele dintâi tocmai în imagini aparent accidentale şi întâmplătoare, dar în fond profund semnificative şi grăitoare.

„Teatrul este pentru mine proiectarea pe scenă a lumii dinăuntru; eu îmi rezerv dreptul de a lua această materie teatrală din visurile mele, din anxietăţile mele, din dorinţele mele obscure, din contradicţiile mele interioare. Pentru mine, teatrul este o confesiune” (Eugene Ionesco).

Artistul reproduce un model interior structurat de imaginaţie.

Teatralitatea devine un spaţiu al lumilor ce îşi călăuzesc călătoria, care se intuiesc şi descoperă într‑o suită de simboluri şi semne, printr‑o limbă care o cuprinde pe cea vorbită, dar o depăşeşte şi o integrează, şi în care se reinterpretează tot ce este posibil, tot ce este valid şi tot ceea ce a fost acceptat, se descifrează pentru a se reformula prin măiestria harului. Teatralitatea permite cunoaşterii să fie un intermediar între om şi expresia lui în lume.

Povestea şi realitatea nu sunt complementare, însă în cazul marilor creatori ele nu se pot exclude. Artistul îmbogăţit de imaginaţie prin vocaţie, în şi prin arta lui, îşi are rădăcinile adânc înfipte într‑o spectaculozitate a normalului, a obişnuitului, a rutinei chiar. El vede astfel ceea ce trăiesc într‑un anume fel tot ceilalţi; el vede şi, imaginând smerit, dă valoare şi consistenţă, preia mişcarea pentru a o transforma în sens, atrage amănuntul pentru a‑i revela măreţia.

„Nu, Timp, nu te făli că m‑am schimbat,

Nu, eu mă leg să fiu şi în veci voi fi

Un adevăr, şi când mă vei cosi…”

Shakespeare, Sonet 123

Acesta poate fi mottoul existenţei lui Dorel Vişan.

Spre deosebire de admiratori, de publicul care ovaţionează atunci când îl vede pe artist, pe scenă, pe stradă sau pur şi simplu într‑o fotografie, eu îl cunosc de o bună bucată de viaţă, de când maestrul de acum îşi arăta originile harului şi personalitatea.

Dorel Vişan e născut dintr‑o familie de oameni puternici, curaţi, cu adâncă credinţă în Dumnezeu. Acest lucru a stat la baza formării sale. Crezul în valorilor umane, în biruinţa sufletului călăuzit de minte, a dat glas sfânt vieţii sale. Când ne‑am întâlnit în 1972, pe scena Teatrului Naţional din Cluj, i‑am cunoscut şi familia.

Dorel Vişan este creaţia Marianei Vişan, a soţiei sale care i‑a întărit neamul, născându‑i trei băieţi, şi care după aceea nu a mai avut puterea să lupte cu durerea şi a plecat sus, sus de tot, la ceruri.

Dorel Vişan a fost chemat să primească suferinţa şi odată cu ea să vadă o cale a luminii.

Actorul a trăit înăuntrul acesteia înţelegerea rostului. El a hotărât să îşi construiască existenţa în şoapte de durere şi strigăt de mânie, în timp ce destinul indiferent îi sfărâmase viaţa rânduită cu destoinică pricepere… Şi atunci, acest bărbat al tăriei L‑a dorit la el pe Dumnezeu. L‑a chemat, şi Dumnezeu i‑a spus: „Vin, sunt cu tine, dar pregăteşte‑te” şi, de atunci, Dorel Vişan e într‑o permanentă pregătire şi rostuire. Îi e frică de trecere şi se bucură de tăria sufletească dată pentru a trece cu fruntea sus pragurile.

Dorel Vişan ştie că actoria e o artă efemeră şi din această cauză caută şi găseşte în interpretare un alt mesaj şi un ecou… Şi mai ştie că actoria face parte din ceea ce se numeşte clipă, dar a învăţat că această clipa este câteodată magică şi poate cuprinde esenţa existenţei… Şi atunci şi‑a căutat partenerii şi aliaţii pentru a da vieţii – viaţă. Şi primul partener a fost gândirea, gândirea smerită. Dorel Vişan a înţeles că actoria în care înveţi texte şi reprezinţi pe scenă personaje e o artă care nu‑i dă voie decât să fie supus, şi simţind asta s‑a revoltat şi a căutat în actorie trasee de iluminare.

Avea trei băieţi, îi are şi acum, sănătoşi, la casele lor… Duhul soţiei mai pătrundea în casa în care munciseră din greu să o aibă, o casă minunată de gospodari şi, la un moment dat, Dorel a strigat „Mariana, nu mai veni, nu mai veni, nu ştiu ce să fac… m‑ai lăsat cu trei copii, şi nu ştiu ce să fac, încotro să o apuc.” Şi Mariana n‑a mai venit, dar a rămas icoană a amintirii… şi susţinut ca întotdeauna de sufletul ei plutitor, Dorel Vişan a înţeles din înăuntrul lui că are o menire, o menire care nu se referă la a găsi răspunsuri, ci la a căuta întrebările… şi de atunci este într‑o continuă căutare tainică. Ştie multe, născute din patimile lui nădăjduite… „Cât de mărunt/ şi ce meschin sunt, Doamne,/ pe lângă mine,/ firul de nisip e o Himalaya,/ iar lacrima‑i ocean fără de mal/ şi nesfârşită ploa­ie./ Ce pildă măiastră/ şi la ce umilinţă m‑ai supus,/ când l‑au urcat pe cruce pe Iisus,/ ca să mă mântuiască./ De ce mă laşi, Părinte,/ să stărui în netrebnicie,/ şi jertfa care ameninţă să şteargă răul lumii/ s‑o judec cu trufie./ Dă‑mi, Doamne, ochii înapoi,/ şi desfundă‑mi urechile,/ şi rupe urâtul ce mă desparte/ pe mine de noi,/ când stau ca lupul hulpav/ pe albele zăpezi,/ să‑i sfâşii căprioarei/ nevinovaţii iezi./ Nu‑mi întorc faţa către tine./ Numai când mă încearcă/ cel mai viclean ca mine,/ atunci îţi simt mărirea./ Şi atunci simt că Tu singur/ ajungi desăvârşirea,/ şi atuncea îmi dau seama,/ ce la îndemână‑i Taina,/ cum că Iubirii îi de ajuns Iubirea”. Ne mărturiseşte, într‑unul din Psalmii lui, Dorel Vişan.

Ştie multe, dar dincolo de ce ştie şi transmite poetul în psalmi… există în el o febră fără astâmpăr a vitalităţii.

Această incandescenţă e ţinută în aşteptare într‑o anticameră a contrariilor; umor şi tristeţe, hâtroşenie şi pasiune, încercarea de a proteja puterile singurătăţii şi frica de singurătate.

L‑am văzut în multe spectacole… Printr‑o întâmplare fericită am deschis drumul către film al acestui actor de neegalat… atunci când l‑am chemat să facă parte din distribuţia filmului meu „Înainte de tăcere”. Văzându‑i chipul şi măiestria, toată regizorimea românească l‑a dorit… Şi aşa a început cariera sa filmică memorabilă.

Dorel Vişan e o creaţie a vocaţiei destinale. Şi‑a impus să lase semn, s‑a încrâncenat cu nobleţe ca semnul acesta să treacă şi la noi ceilalţi şi, în timp ce are această deplinătate, înăuntrul lui pândeşte universul neliniştii. Nu te poţi bucura de împlinire decât dacă îi ştii preţul.

Când am simţit că Dorel Vişan poate şi vrea mai mult decât gloria şi faima, l‑am invitat, cu dragoste de frate, să facă un studiu doctoral. L‑a conceput şi realizat excelent… I‑am sugerat ca această lucrare doctorală despre Falstaff‑ul shakespearian să poată fi temă de dezbatere pentru opinii diferite, să nască dialog şi comuniune cu generaţia tânără. Maestrul ştie că un adevăr poate fi spus cu credinţă şi poate fi înţeles cu neştiinţă…

„Unul dintre aspectele lumii este pură matematică, celălalt nu e decât voinţă, plăcere şi durere” (Nietzsche).

Îl iubim pe Dorel Vişan şi prin el putem vorbi şi noi cu înţelepţii din Tibet pe care i‑a întâlnit întru desăvârşirea sa. Impresionanta virtuozitate în creaţia teatrală şi cinematografică, însoţită de opera poetică şi publicistică şi de prezenţa benefică în spaţiul culturii româneşti trimit spre un portret al artistului ales ce îşi nuanţează cu fineţe şi smerenie măiestria.

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now