Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Alexa Visarion: Lumina harului

Alexa Visarion: Lumina harului

Nostalgia valorii

Arta nu e, nu a fost niciodată un confort. Este un strigăt interior, o călătorie iniţiatică spre căutarea de sine, într-⁠un fel o posibilitate ca artistul să se elibereze de spaime şi neputinţe.

Restul e tăcere.” Hamlet

Trăim pentru a povesti – spunea cândva Gabriel Garcia Marquez, deci, pentru a lăsa un semn de suflet, de viaţă aici pe pământ. Existăm, pentru a dăinui într-⁠un semn, într-⁠un rost… Înţelepciunea populară vorbeşte de rod… Trebuie să sădeşti un pom, să înalţi o casă, să zămisleşti prunci, pentru ca viaţa să fie viaţă. Să capete rost şi rod. Şi aşa poţi dărui înţelesuri unui viitor neştiut de tine; poţi aerisi sufletele celor de după tine de colbul fricii de moarte… Semne, semne vii, roditoare întru viaţă.

Întru – este un cuvânt românesc pe care Constantin Noica îl cercetează în mod special, descoperindu-⁠i sensuri şi amplitudini deosebite. Unul dintre sensuri creează o nouă spaţialitate, devine „un cuprins, un receptacol pentru zidire” – „vas către cer”, rostire inspirată ca multe altele ale filosofului, căci vas-⁠vasul are şi înţelesul de piatră sacră, altar al Graalului, element axial pe care unele interpretări îl asimilează unor tainice cărţi sfinte.

***

Sunt cuprins întru charisma emblematică a artei de iniţiere pe care o induce seducător de rafinat, de subtil şi de tulburător în fiinţa privitorului Atena Elena Simionescu, personalitate de referinţă a artelor vizuale româneşti contemporane. Numeroasele prezenţe expoziţionale în ţară şi străinătate, nenumăratele distincţii şi premii de înalt prestigiu îi conturează deplin prezenţa artistică. Universul său vizual este conceput din contraste ce conceptualizează răspântiile cucerite de mesaje reîntinerite cu semnificaţii plurale care explorează cu măestrie profesională inedite perimetre de esenţialitate vizuală.

Despre rost – cuvânt derivat din latinescul restrum, care-⁠l echivalează pe grecescul logos, dându-⁠i sensuri mai largi decât acela pe care-⁠l are simplu cuvânt, de aceea – La început a fost cuvântul – ar putea mai bine fi redat prin: „La început a fost rostirea!”, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor… Noica vorbeşte despre evoluţia rostului ca deschizătură, despre locul unde se încrucişează firele.

Unicitatea trecerii în zbor a unui şoim de fiecare dată altfel, unicitatea curgerii zilei în noapte, mereu altă zi, în mereu altă noapte, unicitatea anotimpurilor vieţii şi chemărilor unice ale necunoscutului,… au creat dorinţa pătimaşă de înţelegere a identităţii clipei şi a generat privirea gândului aşezată incitant şi fără explicaţii de susţinere – într-⁠o imagine… imaginea. Să ne amintim de Altamira, Tasili şi de alte multe locuri care ne vorbesc despre explorări de esenţializare abstractă a realităţii.

Imaginea născută din adâncimi încărcate de mister arată o realitate pe care o vedem, dar nu o putem înţelege.

Dacă Horaţiu mărturiseşte în Ars Poetica că: „poezia e ca pictura”, atunci cu certitudine putem consimţi că artele vizuale, în multitudinea exprimărilor, trăiesc prin poezia ce le întreţine rostul. În vechea persană – artă – înseamnă ordine. Ordinea pe care şi-⁠o impune artistul înseamnă o disciplină asumată care să-⁠l ferească de perturbări, de eschivele comodităţii şi, în acelaşi timp să-⁠l înrădăcineze în el însuşi. E o expansiune vegheată de toate simţurile care să excludă himericul şi care dimpotrivă să oblige creatorul să se concentreze asupra unei centralităţi esenţiale pentru a însoţi prin conştiinţă interogaţii nesfârşite. „Artistul este înrudit cu principii, întrucât duce ca şi ei, o existenţă reprezentativă” – Thomas Mann.

Atena Elena Simionescu nu îşi doreşte să fie explicită, desemnând semnificaţii digerabile contextual. Experienţa de călăuză pe care şi-⁠o asumă cu smerită dăruire este vital contemporană, jubilaţie iniţiatică a imaginarului ce fixează veşniciei locaţii cotidiene. Aici şi acum, în noi, privitorii, se rostuiesc însemnele magiei vizuale, nesupuse, violent-⁠tandre, însănătoşită de arhietipale întrebări, ce surprind o măestrie poetică ademenitoare ce itinerează devenirea formelor şi culorilor către totalitate.

În pulsaţia cromatică se conturează silueta unei tăceri existenţiale amintind de vechile noastre ctitorii moldave, fragmente de poetică vizionară pe care Atena Elena Simionescu le cultivă într-⁠o solemnitate a simplităţii tainice ce integrează duioşia şi nervozitatea ideilor într-⁠un impresionant „fapt împlinit”, într-⁠o majoră realizare de concret, materială, imaginativă ca semantică plastică, cu o ingenuitate androgină de energii lăuntrice… Dincolo de tabuuri sfidate inteligent, artista vizualizează călăuzirea spirituală, sugerând o lume a lumilor… Ansamblul, detaliul, reducerea la esenţe, nu numai de forme, ci şi de dialog interior în toate meandrele contemporaneităţii, fac din lucrările sale o ţintă destinală, revelatoare a valorificării unor perimetre de substanţialitate spirituală. Există în noianul de tentative ale zilelor noastre şi o densitate meditativă, sobră şi inventiv ceremonială, dialogând cu materia, mereu aceeaşi şi niciodată la fel; umbră şi ecou ce ne întăresc nădejdea în arta de a trăi prin artă. O nostalgie a „timpului pierdut”, undeva în tumultul unei existenţe eşuate social, în vremuri mai mult sau mai puţin ridicole, groteşti, dar sigur lacome după respiraţiile anotimpurilor înalţate în zbor din carnea timpului.

Atena Elena Simionescu ne dovedeşte prin lucrările sale din ultimii cincisprezece ani că aparţine acelei culturi de amplitudine ideatică care prin răsuflarea vizuală, meditativă susţine o reculegere a formelor materiei. Prin cordialele armonii ale cromaticii, prin imaginarul ce descinde în toţi acei care în aceste ţinuturi de hotar ale civilizaţiilor, au putut să ajungă la splendida erezie, la convingerea că, orice materie purtând o imagine, o „eikona”, poate fi venerată prin gând şi simţire. Şi astfel, înaintea ei, fiinţa umană poate să călătorească dincolo de propriile sale limite prin ceea ce înţelepţii antici numeau „ekstasis”.

Secolul de curând pornit la drum, ce îşi profetizează stihial mileniul este ataşat în esenţă, mai mult ca oricând, eshatologicului şi universalului care s-⁠a fiinţat în zbuciumul dureros al secolului douăzeci, în care, dincolo de teroare şi spaimă prin cele două războaie mondiale, prin dictaturile din Est şi Vest, a fost salvat uman doar de marii artişti şi operele lor care au reformat prin libertatea asumată a opţiunilor determinante estetic toate traseele de creativitate şi au întărit reflecţia în contururi de magie prin descătuşarea spirituală.

Am văzut şi revăzut apoi cu focalizare emoţională asupra unor lucrări, Expoziţia Mater Materia, prezenţă semnificativă de talent, de virtuozitate şi gândire plastică. Am primit în dar albumul acestui eveniment vizual şi, cucerit de plurifocalitatea mesajelor transmise, am oferit şi eu acest album unor prieteni din Statele Unite şi Australia, profesionişti în Arte Vizuale – dar din dar se face rai – nu?!

Dostoievski credea cu smerită adâncime că numai „frumuseţea va salva lumea”, şi astfel am putea să ne deschidem înţelegerea către mai mult decât realitatea împovărătoare, stresantă şi de multe ori irespirabilă, care ne înjoseşte robin-du-⁠ne unui mereu, altfel, mare Nimic, dintotdeauna gălăgios şi manipulator de iluzii deşarte.

Trebuie să avem curajul înălţării spre ideal, să intrăm în dialog cu vibraţiile naturii, cu pulsaţiile planetei, a întregului necunoscut spaţial, cu sinele nostru profund îndumnezeit de iubire. Artistul, asemeni regelui antic, Cressus, e tentat să transforme tot ce atinge… Turbulenţa forţelor creative, venind din abisalitatea noastră necunoscută se ierarhizează genuin în creaţiile purificatoare, trans-⁠emoţionale ale unei viziuni de sinteză pe care Atena Elena Simionescu o poartă în numele unei voinţe de plenitudine şi totalitate. Totalitatea este aceea a cercului şi mă gândesc la el „nu ca la o figură ce ne circumscrie împrejurărilor, care să ne limiteze, ci, dimpotrivă, ca la o emblemă a expansiunii la care visează un artist”, aşa spunea cândva Dan Hăulică. De aceea cred că lucrările cunoscute mie ale Atenei Elena Simionescu nasc un sentiment al unei confruntări pasionale, neliniştitoare, cu un zăcământ de înţelesuri, aură nevăzută decât de cei care „privesc până o vor vedea” – cum solicita Brâncuşi unui prieten derutat de taina simplităţii Măiastrei. În celebrul tratat pe care-⁠l aducea în faţa tinerilor pictori, Leonardo da Vinci îi îndemna să urmărească petele de pe ziduri, ca un exerciţiu al memoriei regăsite, a unei absenţe aflate paradoxal în profunzimea straturilor succesive… privind un zid cauţi acel loc de concentrare şi ruptură, de împlinire şi eşec, acel inadmisibil care, printr-⁠o magie, începe să ţi se dezvăluie şi să te facă a lui… Am văzut de mult, în primăvara anului 1981, la The Metropolitan Museum of Art, desenele lui Leonardo da Vinci. Îmi amintesc Potopul. Planurile, detalii, mâini împreunate, degete ce se încleştează, toate sugerând un decupaj vizual tulburător de necuprins într-⁠un singur gând… Păsările speriate şi agresive, aşezate pe creştetul capului sugerează întinderea nesfârşită de apă ce înconjoară barca şi prefigurează o imagine apocaliptică, încărcată însă de o tragică nobleţe umană. Da Vinci era un vizionar, iar visul vizionarului exprimă în fond o realitate, în unicul mod în care aceasta poate susţine un sens, un rost, un înţeles. La fel de viu atunci şi acum. Timpul nu este decât un Sancho Panza al artei, un fel de vibraţie universală pe care arta o preia şi o semnifică în trasee de expresivitate.

Arta nu e, nu a fost niciodată un confort. Este un strigăt interior, o călătorie iniţiatică spre căutarea de sine, într-⁠un fel o posibilitate ca artistul să se elibereze de spaime şi neputinţe, de a se întări, de a se salva, poate de a se mântui.

Emoţia cromatică-⁠gestuală a Atenei Elena Siomionescu înveşmântată cu sensuri energetice, ceremonialul estetic sacerdotal pe care unele dintre lucrările emblematice o testamentează prin potenţialitatea lor… o luptă fără învingător şi învins, între vizualitatea strălucitoare şi agresivă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, prin veghea din taina tăcerii, cheamă dorul de călătorie spre un „dincolo” venerat, rouă a spiritualităţii ce dă glas celest materiei… Frumuseţea dinamicii imaginilor, unduirea lor abruptă, limpezimea luminii şi oficierea ritualică a diurnului existenţial, amalgam de derizoriu şi tainic întru desăvârşirea construcţiei verticale a gândului ce armonizează înfometat de dăruire, poetici sensibile ale feminităţii solare prin care Atena Elena Simionescu se identifică, conduc spre o voinţă de ordine esenţială. Vizualitatea pură în luptă cu spiritualul în artă întăresc dubla responsabilitate pe care şi-⁠o asumă artista, creator cu voce distinctă şi amplitudine publică în toate colţurile lumii (Venezuela, China, Polonia, Franţa, Austria, Italia etc.).

Există o mărturie prin artă pe care Atena Elena Simionescu o exploră ca verticalitate a existenţei sale. Şi eu scriu – aşa cum spunea Grigore Vieru – „ca să fiu mai aproape de Dumnezeu”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest