Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Identitatea Artaudiană în teatru

Identitatea Artaudiană în teatru

Cealaltă scenă

Ca să rămână reprezentare a originii ca origine de fiecare zi a omului viu, şi nu un carnaval al simulacrelor vieţii cultural banalizate, teatrul trebuie să fie mereu înainte de el însuşi şi nu dincolo de sine

„Toate Marile Mituri ale
Trecutului ascund forţe pure.”
Antonin Artaud

Teatrul lui Antonin Artaud este modul de existenţă al Fiinţei în fiinţe, modalitatea prin care fiinţele se joacă între ele de‑a fiinţa şi, jucându‑se astfel, fiinţează, nasc jocul Fiinţei. Trecând pragul teatrului, omul lumii descoperă lumea omului. El păşeşte din teatrul vieţii întru moarte în teatrul morţii întru viaţă.

Sub presiunea viului uman, Logosul deschide carnavalul omului întrupat. Formele culturale ale omului, omul numelui, „omul de cuvinte” (Claude Hagège) au deformat omul ca forma formarum, ca chip al întruchipărilor. Astfel că, omul‑formă, ajuns om „de formă”, de dragul formei cu chip de om, este masca unui original fără Masca. Îndărătul omului‑esenţă este ocultat omul‑fenomen, fenomenalul din om. Teatrul este şansa naturală a omului de a păşi din muzeul formelor pe scena esenţelor.

„Există o misterioasă identitate de esenţă între principiul teatrului şi cel al alchimiei. […] Căci alchimia, ca şi teatrul sunt arte, ca să spunem aşa, virtuale, ce nu‑şi poartă nici finalitatea, nici realitatea în ele înseşi. […] Există strigăte intelectuale, strigăte care izvorăsc din fineţea centrilor nervoşi. Asta numesc eu Carne. Nu despart gândirea de viaţa‑mi. La fiecare dintre vibraţiile limbii mele, refac toate drumurile gândului meu în carnea mea.”

Omul este duh în trup şi trup în duh. Duhul Fiinţei este nepieritor. El coboară în fiinţele pieritoare în trup, îngăduindu‑le acestora să se înalţe în cerul fiinţelor nepieritoare în duh:
„Pentru mine, cine zice Carne zice, înainte de toate, aprehensiune, păr zburlit, carnea dezgolită cu toată aprofundarea intelectuală a acestui spectacol al cărnii şi cu toate consecinţele ei în simţuri, adică în sentiment. Şi cine zice sentiment, zice presentiment, adică directa cunoaştere, comunicarea restituită şi care se lămureşte din interior. Există un spirit în carne, însă un spirit precipitat, precum fulgerul. Şi cu toate acestea, zdruncinarea cărnii ţine de înalta substanţă a spiritului.”

Viaţa teatrului şi teatrul vieţii sunt totuna: „Între viaţă şi teatru nu va mai fi un hiat evident, o soluţie de continuitate”, ne previne Artaud. Însă viaţa nu este viaţă odată pentru totdeauna, ea este dar consimţit de fiecare dată din darul Vieţii, joacă a Jocului cosmic, ispitire a Morţii, preţ al Învierii – mărturiseşte Toader Saulea într‑un substanţial studiu dedicat esteticii teatrale artaudiene.
Dacă omul personal este un adevăr mascat, omul mascat este „o minciună ce spune mereu adevărul” (Jean Cocleau). Măştile mitice eroizează viaţa, măştile mundane civilizează moartea.

Fiinţa lumii se naşte din revolta metafizică a omului muritor. Acesta fiinţează întru moarte, dăruindu‑şi moartea întru fiinţarea lumii. Acest teatru al fiinţei şi fiinţării este o poieză, o conaştere a omului şi a lumii pe „cealaltă scenă”, o scenă simbolică, unde a face şi a fi e totuna, unde totul trăieşte murind şi moare trăind, unde te naşti murind şi mori născându‑te: „Însă pe calea pietrelor moarte trebuie să înaintezi agale, mai ales dacă ai pierdut cunoaşterea cuvintelor. Este o ştiinţă imprescriptibilă, care explodează prin creşteri lente. Iar cel care o deţine nu o cunoaşte. Însă nici îngerii nu o cunosc, pentru că orice cunoaştere adevărată este obscură. Spiritul limpede aparţine materiei.”

Prin jocul teatral autentic, omul părăseşte teatrul social denaturat şi dezumanizat, care face din el un zeu, un erou sau un monstru într‑o lume desacralizată, pentru a accede la „autogândirea” guvernată de „miraculos” – „La baza spiritului se află Miraculosul” – la scandalul ontologic, dar cosmic sublim, pe care îl reprezintă asocierea complice a cerului la nebunia omului: „Am pus mâna pe o dihanie nouă. Cerurile răspund atitudinii noastre de absurditate nesocotită” .

Analog jocului cosmic, ludismului cosmogonic, „jocului de table al cerului”, jocul teatral artaudian pare a‑şi afla legitimitatea în textele sacre privind originea teatrului, cum este, de pildă, Bharata: „Trebuie să se ştie că Teatrul reprezintă acţiunile complete ale Zeilor şi ale Titanilor, ale regilor şi ale poporului, şi ale Profeţilor cuvântului sacru. Toate naturile individuale ale lumii, cu propriile lor amestecuri de fericire şi nefericire, prezentate prin mimica corporală şi celelalte mijloace de expresie: iată ce se numeşte Teatru”.

În viziunea lui Artaud, omul european în speţă „omul provizoriu şi material, aş spune chiar omul‑stârv – este un sărac în duh într‑o lume ontologic săracă.

Sărăcia sa ţine atât de o „criza a spiritului” constatând că civilizaţiile europene sunt „muritoare”, cât şi de o stare de „disconfort în civilizaţie” (Freud) sau de un sentiment al „amurgului apusean” (Oswald Spengler), pe fondul primului măcel mondial şi al unei vieţi rutiniere, îmburghezite, pe care teatrul vremii, „pe cât de omenesc, pe atât de antipoetic”, o transpune în piese ce „put a decadenţă şi a puroi amestecat cu sânge”.

Geniul unei civilizaţii este atemporal, aidoma revoluţiei astrale, „fenomenul uman” înscriindu‑se în universalitatea fenomenelor cosmice. În economia lumii, ordinea şi dezordinea, puterea şi slăbiciunea, pacea şi războiul revitalizează scena vieţii. Ideile potenţează conflictele inerente naturii umane. Moralul alimentează şi valorizează spectacularul.

Spiritul omului participă genuin la spiritul lumii, suflul omului este totuna cu suflul cosmic. El animă şi magnetizează, armonizează şi orchestrează teatrul existenţei, „universul ca spectacol” (Rosario Assunto).

Omul este fiinţă speculară, ontologic teatrală, viaţă în lumina lumii. El fiinţează teatral, la hotarul dintre vizibil şi invizibil, între scenă şi culise, între cui mundan şi cui personal. Pe scenă se vede trăind, în culise se simte murind. Privirile spectatorilor îmbracă omul, aplauzele lor dezbracă actorul. Captat de priviri vrăjite, ucis de priviri plictisite.

Transcendent sieşi în artă, imanent sieşi în viaţă. Ontologic în scenă prin destin şi public pe scenă prin vocaţie omul‑actor se alia într‑o poieză fără sfârşit, într‑o continuă (de)pasionare de sine în jocul teatral al pasiunilor.

Astfel că transcenderea trăirilor, propagarea simpatetică a stazelor afective între actor şi spectator induce şi sentimentul reciproc al unei transmutaţii lăuntrice. Actorul şi spectatorul sunt fraţi consangvini în jocul consangvin al vieţii şi al teatrului.

Gestul ritual de conjurare a invizibilului prin vizibil, de resorbţie a privirilor de către cel privit, este echivalent, în plan mitic, cu săvârşirea unui sacrificiu, cu sacralizarea privirii profane pe altarul actorului sacrificator. Omul actor, sacrificator sacrificat, este fiinţa care întreţine viaţa cu sângele artei, artistul care revitalizează arta cu sângele vieţii – ne spune Toader Saulea.

Intrarea spectatorului în sală şi intrarea actorului în scenă sunt echivalente nu numai din punctul de vedere al situaţiei teatrale – ieşire din corpul individual „invizibil” şi intrare în corpul colectiv teatral – ci şi al afectului euforic‑disforic ce intră în joc: dorinţa euforică a actorului de a nu dezamăgi, teama disforică a spectatorului de a nu fi dezamăgit. Afectaţi în aceeaşi măsură de imponderabilul actului agonic, care poate fi reuşit sau ratat, actorul şi spectatorul trăiesc o scenă de dragoste convulsivă.

Rigoarea mizanscenei şi efectul ei estetic ţin de echilibrul fragil dintre puritatea gândului neexprimat, fără formă, şi impuritatea gândului exprimat, trecut într‑o formă, adică „deformat”, mutilat prin căderea lui din virtual în concret. Îndărătul limbajului subiectiv, antropocentric, trebuie regăsit prelimbajul natural, necultural, ritualic, recuperabil prin gestualism şi bruitism.
Artaud se întreabă ce „eficacitate intelectuală” poate avea această mizanscenă de grad zero. În măsura în care ea mai degrabă dezarticulează decât articulează modelul organic tradiţional, ar putea constitui o „metodă”, un itinerar trasat având ca terminus ,,obiectul interior”?

Ea şi‑ar afla legitimitatea, consideră Artaud, nu în transpunerea pe scenă a unei gândiri preexistente, nu în iconizarea unor gânduri deja gândite, ci în punerea în stare de gândire a gândirii, în somarea gândirii de a aduce negânditul în spaţiul scenei pentru a‑l tulbura pe spectator, a‑l „face să gândească” la ceea ce nici cu gândul n‑a gândit.

Ca să rămână reprezentare a originii ca origine de fiecare zi a omului viu, şi nu un carnaval al simulacrelor vieţii cultural banalizate, teatrul trebuie să fie mereu înainte de el însuşi, şi nu dincolo de sine, unde riscă să se sufoce în evenimenţialul cotidian, psihologic şi moral.

De aceea, Artaud îşi propune să însceneze nu forme stereotipe, estetic închise în epistema epocii, deci „moarte” pentru spiritul euristic, fie ele şi capodopere, ci forme „combustibile”, care să trăiască o singură dată, prin „adevărul” lor, arzând la flacăra acestuia, pe altarul „Devenirii”.

Numai astfel, ca geneză a umanului logodit cu cosmosul, ca antropogeneză repetând cosmogeneza, teatrul poate redeveni un teatrul al originilor sacre, al „întoarcerii tragicului” (J.‑M. Domenach), dar nu în omul societal, „umanist” devenit imun la holocaustul umanităţii, ci în omul „sinistrat” de apocalipticul vieţii, în omul „ciumat” din naştere fără să ştie, în condiţiile în care tragicul violenţei sacre, care a menţinut fiinţa umană în orizontul cutremurător şi fascinant al transcendentului, se resoarbe în violenţa fără sacru a omului postmodern: „S‑ar putea ca otrava teatrului, aruncată în corpul social, să‑l descompună, după cm spune Sfântul Augustin, dar o face nu mai ca o ciumă, ca un flagel răzbunător, ca o epidemie salvatoare in care epocile credule au vrut să vadă degetul Domnului şi care nu este altceva decât aplicarea unei legi naturale, în care orice gest este compensat prin alt gest şi orice acţiune prin reacţia ei.”

Teatrul trebuie să fie la înălţimea vieţii, pentru a nu‑şi sărăci iluminarea existenţială.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now