Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Eveniment teatral la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Chişinău Opinii după premieră Carnavalul de I.L.Caragiale

Eveniment teatral la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Chişinău Opinii după premieră Carnavalul de I.L.Caragiale

Faptul că Alexa Visarion, unul dintre titanii scenei şi cinematografiei române, a ridicat un Caragiale pe scena Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, este fără îndoială un eveniment cultural de excepţie în viaţa artistică de la est de Prut. Cred că această întâlnire a unui mare arhitect al artei spectacolului cu oamenii de teatru de la noi s-⁠a produs prin forţa unui joc al destinului.
N-⁠a fost deloc întâmplător faptul că în anul 1982, mă aflam împreună cu colegii mei de la Şcoala de teatru „B. Şciukin”, în sala de repetiţii a Teatrului MHAT de la Moscova şi îl ascultam fascinaţi pe tânărul regizor român cum lucra cu actorii la montarea spectacolului O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale. Anume atunci s-⁠a declanşat şi în mine furtuna, cred că atunci s-⁠a aprins în mine focul pasiunii pentru lumea lui Caragiale cu ritmurile sale, cu nebunia, cu pasiunile şi cu patimile sale, o lume care avea să mă obsedeze tot restul vieţii cu măştile şi mesajele ei încifrate.

Primul meu Caragiale a venit nu din carte, căci lipsea din biblioteci, a venit direct prin personajele din Momente şi schiţe, interpretate de mari actori români în cadrul Albumului duminical difuzat de TVR, pe care îl recepţionam semiclandestin. Erau vesele şi irezistibil de atractive în verva emoţiilor declanşate cu dezinvoltură. Apoi a venit cartea, descoperită la magazinele „Drujba” de la Moscova, apoi a venit regizorul Alexa Visarion care, fără să ştie, lucrând cu actori ruşi de prim rang, ne-⁠a lăsat şi nouă o cheie. În spatele uşii pe care am deschis-⁠o atunci se întindea o lume complexă, cu multiple alte uşi, depindea de fiecare dintre noi dacă avem curajul şi curiozitatea să mergem mai departe, să descoperim noi măşti şi să sondăm necunoscutul acumulând noi sensuri.
Distribuirea în rolul lui Crăcănel a fost neaşteptată, la fel ca cea a lui Anatol Durbală în rolul lui Nae Girimea. Această propunere regizorală ne-⁠a amintit de unul dintre principiile vahtangoviene de a miza pe contrarii şi de a explora paradoxul. A fost o provocare pentru noi, care ne-⁠a obligat să ieşim din starea noastră de confort profesional şi să ne remodelăm, să reactivăm unele instrumente actoriceşti pe care le neglijasem anterior. Astfel, procesul de lucru asupra acestui spectacol, orchestrat de maestrul Alexa Visarion, a fost o perioadă frumoasă şi încordată de muncă şi de căutări, de momente de bucurie creatoare, dar şi de nelinişte şi îndârjire pentru secvenţele în care piatra personajului nu se lăsa sculptată. Noi, actorii, trăim deja în lumea Carnavalului creată de Alexa Visarion, sperăm că efortul nostru nu a fost zadarnic şi că reuşim să captivăm şi să incităm spectatorul.

Petru Hadârcă, Actor, Director General al TNME

 

„Carnavalul” e o revelaţie, o bijuterie artistică lucrată de giuvaergiul scenei româneşti, Alexa Visarion. Spectacolul montat pe scena Teatrului Naţional „M. Eminescu”, reflectă starea de spirit a unei epoci, care nu prea s-⁠a schimbat de la Caragiale încoace. Mofturile sunt aceleaşi, năravurile s-⁠au cam îngroşat chiar, lumea îşi trăieşte traiul, învârtindu-⁠se în aceeaşi găoace. Doar valorile uneori se mai revoltă. Genialul I.L. Caragiale s-⁠a gândit şi la noi, cei de azi, când şi-⁠a scris textele dramatice şi nuvelele. Ne-⁠a plasat exact în epicentrul acţiunilor şi ne-⁠a dat de gândit. Ceea ce face regizorul Alexa Visarion în „Carnavalul” e să ne arate nouă până unde am evoluat, cât am evoluat şi spre ce mergem. Starea de carnaval e starea noastră de „petreceri” fără sfârşit, e gălăgia lumii coagulată într-⁠un spectacol de teatru ce şi-⁠a meritat aplauzele la premieră.

Ludmila Alexei, jurnalistă, Radio Moldova

La început-⁠aşteptare, curiozitate, nerăbdare. Mai apoi –⁠ un amalgam de emoţii, întrebări, multe întrebări şi răspunsuri, care se mai lasă căutate, constatări. Am râs, am oftat, am înghiţit noduri, am repetat în gând fraze şi replici şi le mulţumeam în gând lui Alexa Visarion şi actorilor, pe care i-⁠am redescoperit şi admirat.

Spectacolul Carnavalul, regizat şi jucat altfel, original, proaspăt, te motivează nu doar sa-⁠l citeşti şi reciteşti pe Caragiale, ci şi să te apropii de El, să-⁠i devii prieten pentru a-⁠ţi păstra mintea lucidă, sufletul curat şi curajul de a trăi intr-⁠o lume în care totul se învârte ca un carusel, totul e ameţitor ca la Carnaval.

Svetlana Sârbu, jurnalist, Radio Moldova.

 

Am impresia că regizorul a vazut un Caragiale venit astazi la Chisinau ori pornit astazi de la Chisinau… Atât mi-⁠a fost de aproape spectacolul. Nu mai e vorba în spectacol de moravurile dintr-⁠un alt secol, suntem protagoniştii lui Caragiale, pe scena Teatrului National „Mihai Eminescu”. E un Caragiale actualizat pentru acest Început de mileniu, când regizorul a simţit şi a pus în scenă un „Carnaval” aşa cum „ne-⁠ar vedea Caragiale” moravurile noastre de azi. Dar poate şi de mâine, pentru că din moment ce a dispărut decorul, acţiunile din scenă şi sală sunt atemporale.
O altă impresie este că maestrul Alexa Visarion ne cunoaşte bine actorii, a creat un ansamblu panoramic al personajelor lui Caragiale, spărgând stereotipurile şi punând în valoare atuurile fiecărui actor.
Spectacolul merită şi trebuie vizionat pentru a-⁠l savura şi descifra (!) pentru că e mult Caragiale în el. Mult şi valoros…

Alexandru Dorogan, jurnalist, Preşedintele Asociaţiei Presei Electronice

Războiul măştilor
Ideea de mască se conturează cu dureroasă limpezime în „Carnavalul” montat de Alexa Visarion la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”. Toate personajele au nevoie de măşti pentru a se proteja, pentru a-⁠i manipula pe semeni şi a obţine de la ei un ban, un post, un vot sau doar pentru a-⁠şi salva pielea. Nu despre „traduceri” e acest spectacol, ci despre felul cum se pândesc oamenii unii pe alţi, cum se urmăresc, se hăituiesc, se persecută, se mint, se păcălesc, cum îşi schimbă în permanenţă costumele de carnaval, cum îşi pun tot felul de măşti, ca să nu fie recunoscuţi, să nu se afle cine sunt şi ce vor cu adevărat unii de la alţii. Cea mai vehementă şi mai hotărâtă de a doborî toate paiaţele din calea sa, de a-⁠şi croi drum prin mascaradă, cu orice preţ, e Miţa Baston – aşa o vedem în interpretarea năucitoare a Anei Tkacenko.

Ansamblul actoricesc funcţionează la turaţii maxime, ne fascinează viteza cu care ne prezintă situaţiile „încurcate” din piesă, dar mai ales precizia jocului, naturaleţea gesturilor (exersată îndelung), capacitatea de a aborda, cu emoţii proaspete, realitatea caragialiană. Se râde mult, cu poftă la noul spectacol al Naţionalului, dar mai puternică, pentru mine, e senzaţia de captivitate, intuiţia că nu ne putem elibera de minciună, de măşti, carnavalul nu se mai termină, el va dura la infinit, altfel spus, nu există portiţă de scăpare din Carnaval.

Irina Nechit, dramaturg, poet

Alexa Visarion zicea la repetiţii că frica de eşec şi de moarte l-⁠a întreţinut şi încăpăţânat să reziste în mediul artistic. Pe toată durata montării spectacolului „Carnavalul” am avut frica de ratare; momente de criză şi dorinţa de a renunţa au fost de mai multe ori, dar de fiecare dată mă salva un orgoliu benefic, fiindcă eu nu aveam dreptul să trădez echipa de creaţie şi ştiam că trebuie să mă simt onorată că am ocazia să lucrez alături de un regizor impunător cum e domnia sa. Şi pe urmă, şansele ce ni le oferă viaţa nu sunt întâmplătoare şi trebuie valorificate şi trăite cu maximă intensitate. Iar această întâlnire cu opera lui Caragiale nu putea fi mai reuşită şi mai productivă decât în acest proces creativ alături de Alexa Visarion.

N-⁠am să scriu aici despre viziunea scenografică a spectacolului… ştiu doar că datorită lui Alexa Visarion am învăţat că orice obiect pus în scenă capătă valoare artistică de sine stătătoare prin vechimea şi uzura sa, dar şi prin corelaţia cu actorul care îi dă viaţă îmbogăţindu-⁠i funcţionalitatea prin joc. Am învăţat că cele mai importante sunt detaliile, care susţin adevărul artistic, îl nuanţează şi concretizează; că măiestria unui scenograf e să creeze spaţii de joc care să provoace actorii, să-⁠i pună în acţiune ca să ia ei în posesie scena şi să cuprindă publicul, împreună formând un spaţiu comun datorită faptului că sunt conectaţi la aceeaşi energie a actului artistic. Din acea energie mai apoi, recăpătăm forţe de a continua lupta cu noi înşine, cu lumea, cu universul…

Irina Gurin, scenograf

Alexa Visarion a decis să revină la Caragiale, autor pe care îl cunoaşte şi la care se raportează într-⁠un mod foarte personal. L-⁠a frecventat în multiple modalităţi: filmic, teatral, în scriitură, în conferinţe sau în dialoguri non-⁠formale, transformându-⁠l, treptat, în unul dintre reperele propriei deveniri profesionale. S-⁠a oprit acum asupra Carnavalului, titlu sintetic derivat prioritar din D’ale carnavalului, dar şi din alte câteva texte care i s-⁠au părut esenţiale regizorului pentru o nouă lectură – Moşii, Inspecţiune, 1 aprilie, Grand Hotel Victoria Română. Mai mult decât un titlu, Carnavalul este un concept, un cod de revizitare a unui opere deschise.

În spectacolul de la Chişinău, există un Caragiale diurn şi unul nocturn. Cel diurn, tratat demonstrativ în prima parte, e la îndemâna tuturor. E un Caragiale public, la vedere, ştiut pe dinafară de coafeze şi vânzători de supermarket, un bun comun pe care l-⁠am tot exploatat golindu-⁠l de conţinut. Fenomenul este, de altfel, valabil şi în cazul lui Eminescu, mai nou făcându-⁠se mari „progrese” pe această direcţie şi în cazul lui Nichita Stănescu. Ironic şi inteligent, Alexa ne indică această suprafaţă căreia îi contrapunctează un „celălalt” Caragiale, unul nocturn ce ne ia prin surprindere în partea a doua a montării de la Chişinău. O poezie stranie diluează vulgarităţile cu care ne-⁠am obişnuit să fie împănate spectacolele pe D’ale carnavalului. Un fundal grav, mobil, însoţeşte nevăzut textul, arătându-⁠ne sensuri surprinzătoare şi contopind comicul cu tragicul. Cât de familiare şi, totuşi, străine ne apar replicile Miţei Baston pe muzică de vioară, cu inflexiuni camerale! Cât de altfel şi, totuşi, acelaşi, ne apare carnavalul valsat, şi cât de shakespearean devine textul atunci când personajele sunt integrate sonor Corului robilor. Cu mână de mare regizor, Alexa Visarion fixează traseele către celălalt Caragiale, lăsându-⁠ne să decidem dacă îl urmăm sau rămânem în tradiţia interpretărilor româneşti. Ce vrem, în definitiv, de la Caragiale? Îl vrem local, un nenea Iancu al micilor noastre potlogării devoalate, sau, din contra, îl vrem universalizat, deschis, altitudine de sir, nu de nene? Facem din el un dramaturg-prezervativ, utilizabil doar la nevoie, sau, din contra, conştientizând tragicul şi drama, îl nelimităm? Montarea lui Alexa devine, astfel, polemică şi provocatoare.

Există un personaj concept în distribuţia lui Alexa Visarion care defineşte, în mod sugestiv, însăşi esenţa spectacolului: Râsu-⁠Plânsu, acea simbioză de stări care dă conturul lecturilor regizorului pe Caragiale. Sunt Didina şi Miţa Baston personaje tragice? Bineînţeles că nu, însă tragică este situaţia în care se află, din perspectiva moralităţii. Tragicul nu mai este al personajului, ci al contextului. Cred că această temă şi acest personaj (interpretat de Ecaterina Mardare) m-⁠au făcut să trăiesc, pe întreg parcursul părţii a doua, déjà-⁠vu-⁠uri shakespeareane, cu acele tragi-⁠comedii pe care, într-⁠o altă formă, avea să le exerseze mai târziu şi Cehov (nedumerit de ce lumea nu înţelege că el scrie comedii!). Li se adaugă replica lait motiv „Simt enorm şi văd monstruos”…

Unul dintre finalurile multiple ale Carnavalului deschide râsul spre moarte. În fundal, în lumină de dimineaţă şi în foşnet de frunze uscate, atârnă trupul lui nenea Anghelache. Imagine puternică, râs îngheţat, nod în gât… Lumea lui Râsu-⁠Plânsu…

Spectacolul acesta al lui Alexa Visarion intră pe „lista scurtă” a spectacolelor despre care voi vorbi mulţi ani de acum încolo. Mi-⁠aş dori să-⁠l revăd în România pentru că, în funcţie de reacţiile publicului, aş putea înţelege mai multe despre ce mai înseamnă azi, cu adevărat, Caragiale pentru noi. E genul de spectacol-⁠barometru, apt să genereze deopotrivă dezbateri, polemici, critici şi elogii, dar şi analize socio-⁠literare cât se poate de interesante.

Călin Ciobotari, Critic de teatru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now