Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Carnavalul existenţei

Carnavalul existenţei

Carnavalul nostru, versiune scenică după opera lui I.L. Caragiale cu distribuţia de şoc a trupei Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” trebuie să ne cuprindă pe toţi cu dăruire, măiestrie şi virtuozitate într-⁠un delir fascinant fără oprire, fără poticnire, fără stăpânire, fără împotrivire, fără sfârşit.

Ştim cu toţii, sau ar trebui să ştim acum mai mult ca oricând că I.L. Caragiale are geniu…, iar opera sa dramatică condamnă pe fiecare dintre noi la libertatea de a crea, de a se defini în raport cu acest univers plurivalent. Dramaturgia sa nu mai poate fi ilustrată, nu mai suportă doar pitorescul ca dimensiune esenţială şi, poate mai mult ca oricând, astăzi, ea menţine vie revolta împotriva stihiei degradării şi mistificării… Opera lui Caragiale ascunde infinite versiuni scenice capabile să vorbească prezentului despre trecutul şi viitorul său. Alături de marii satirici ai lumii spirite caustice, incisive în explorarea nimicniciei umane, autorul „cel mai fluierat” – cum îi plăcea să se numească – este viu, actual şi din păcate etern în multitudinea de sensuri pe care le tăinuieşte opera sa.

Hulit şi aplaudat, contestat şi aclamat, neînţeles decât în parte, întotdeauna sursa unor polemici aprinse, acest titan al literaturii române şi-⁠a încifrat întreaga operă într-⁠o complexă ambiguitate de valenţe. Dincolo de întâmplări şi fapte, dincolo de cuvinte şi situaţii, Caragiale naşte cea mai burlesc-⁠violentă-⁠tragic-⁠absurdă dintre comediile româneşti. În spatele atâtor „uşi închise”, trucate cu efecte de vodevil şi farsă, sălăşluieşte enigma acestui univers sarcastic. Câteva dintre lucrările sale pot înlesni, cred, descifrarea acestui inedit tratat histrionico-⁠filosofic de abulie existenţială. Monologul „1 Aprilie” „Moşii (tablă de materii)”, „Inspecţiune” şi „Grand-⁠Hôtel Victoria Română”, sunt codurile de descifrare şi înţelegere a acestui complex şi misterios delir caragialian. De aici putem începe o nouă „lectură” a dramaturgiei lui I.L. Caragiale. Gândind şi realizând pentru scena mare a Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău un spectacol inspirat de lumea mascaradei fără sfârşit, a carnavalului-coşmar cu identităţi luate de la garderobă am fost chemaţi să găsim puncte de sprijin în integralitatea operei. Piesele lui Caragiale sunt vertebrele unui corp spiritual, „marcă înregistrată” care deschide semnificaţii profunde spre universalitate, taine proprii existenţei şi structurii umane.

Autorul menţionează că societatea este asemenea unui teatru unde: „Piesa nu se mai ştie de mult şi de loc, o cârcăleală ca vai de capul ei şi al nostru al privitorilor; tragedia, te face să râzi; comedia, să plângi? Dar cum poate merge un aşa teatru? Cu décor, cu mult décor, cu strălucit décor şi cu tobă mare. Orbeşti ochii, asurzeşti urechile, ca să nu mai încapă pretenţii de înţeles”.

Prestigiul real al clasicilor nu s-⁠a datorat niciodată exclusiv consimţământului unanim retransmis din generaţie în generaţie, ci şanselor pe care ei le-⁠au oferit uneia sau alteia dintre epoci de a se exprima prin intermediul lor. Viaţa valorilor se întemeiază, de altfel, pe această operă de liberă şi neîncetată perfecţionare a receptivităţii noastre.

În structura unei creaţii de înalt rang spiritual se găsesc nenumărate sensuri, cărora timpul şi împrejurările le dau un accent deosebit şi, dacă la un moment dat un anumit plan al operei se impune celorlalte, aceasta nu înseamnă excluderea lor, ci întrunirea într-⁠o nouă unitate.

Este adevărat că prezenţa incisivă a timpului forţează uneori o operă să mărturisească taine pe care intenţia creatorului nu le afirma. Atâta vreme însă cât ele există ca „virtualităţi latente”, iar textul ne oferă „acoperire”, putem deschide toate porţile spre lume chiar într-⁠o singură direcţie, dacă ea este cea mai acută astăzi.

Dramaturg, critic, director şi regizor, scriitorul a fost şi este un vizionar prins „de patimile care mişcă lumea şi vremea lor”.

Arta teatrului simbolizează în plenitudinea expresiei sale vasta întindere a condiţiei umane, „o revelaţie de lucruri invizibile percepute de privirea interioară” (Gordon Craig).
Întrebat despre specificul teatrului său, Eugène Ionesco mărturiseşte că nu a intenţionat să facă, cum au considerat criticii, un „antiteatru ci un teatru”, iar teatru înseamnă, de fapt, „scheme mentale permanente”.

După cum se ştie, Caragiale a gândit continuu asupra condiţiei artei: „felul particular al atâtor suflete şi minţi asemănătoare, în general, cu ale noastre” reprezintă obiectivul epicii, al artei povestirii, precum şi al genului dramatic, genuri „obiective” care înfăţişează omul şi societatea sub dublul aspect: particularul şi generalul, scriitorul mărturisind cu modestie: „De, dragii mei, eu sunt cârpaci bătrân; eu cos de dragul pingelii, nu de al cusăturii”.

Arta integrează forma unei gândiri, dar din orice punct s-⁠ar porni, se ajunge în cele din urmă la misteriosul destin uman, ce stă în fond sub o singură mare reprezentaţie, cea a risipirii. Se sfâşie aparenţa, se distruge construcţia, iar în teatrul lumii rămâne Logosul perpetuat de fiinţa ce-⁠l locuieşte temporar.

Relaţionarea lume-⁠om, infinitul mare-infinitul mic are reprezentare inversă, lumea fiind ideală, deşi palpabilă, iar sufletul, singurul real, deşi impalpabil (ideal înseamnă pentru Caragiale reprezentant, lumea fiind aşadar reprezentarea mea), concepţie de esenţă schopenhaueriană, ce traduce şi formularea prin care lumea este desem­nată ca expresie a voinţei: „De câte ori considerăm bine fenomenul ce-⁠l numim viaţă, rămânem pătrunşi de un adânc sentiment de uimire. Cea mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a unei incomensurabile şi eterne voinţe”, afirmă autorul în Câteva păreri.

Admiţând adevăruri parţiale, subiective, şi refuzând o părere statornică pentru „a nu se înjuga la părerea altuia”, scriitorul adaugă: „Orice idee […] sau sistemă, pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut indiferentă. Nu o pot nici preţui nici dispreţui, nici primi, nici respinge, nici aplauda, nici şuiera”. Aprecierea acestei opinii drept „demne de sofistica mare a antichităţii” (Marta Petreu) ne permite să considerăm monadologia gnoseologică caragialiană drept o anticipare a gândirii lui Eugène Ionesco, şi să o asociem cu metafizica sofistă a acestuia din celebrul eseu Nu, formulată tot sub pretextul unor discuţii critico-⁠estetice. Filosofia este, de fapt, manifestare prin discuţie, prin dialog a marilor adevăruri, căci „este ştiut că din discuţie răsare scânteia adevărului”, notează Caragiale.

Nimicul e derizoriu şi comic şi, cu un amestec de gravitate şi însufleţire, el va duce către melancolie; nimicul e sublim şi tragic, nimicul e vremelnic şi insignifiant. El va opera în raportul dintre Fiinţă şi Nefiinţă, iar asupra acestui raport se mai exercită şi umorul care se află ascuns în reflecţie: „umorul melancolic” se realizează permanent într-⁠un individ, şi având drept cauză conştiinţa limitelor facultăţilor umane, imperfecţiunile societăţii şi mizeria vitală a vieţii.

Friedrich Schlegel ajunge chiar să scrie că ar trebui să numim umor „melancolia pe care o inspiră spectacolul lumii şi studiul omului, oricare ar fi forma sub care ni se prezintă”. Presupunând de fapt o profundă nefericire a conştiinţei, umorul e sublimul conştient că nimic nu e pur pe lume, e forma de dezgust şi saţietate de această lume. T.H. Vischer şi, mai târziu, T. Lipps identifică un umor lipsit de conştiinţa conflictului Eu-⁠Lume, considerându-⁠l unealta umorului naiv, sau nefărâmiţat. A doua treaptă e a destrămării, a fărâmiţării, rămâne nimicul, conflictul nu e rezolvat, dar Eul se întoarce asupra sa râzând.

„Nu depăşim ironia după ce ne vom fi ridicat mai presus de orice şi privind totul de sus, sfârşim prin a ne ridica deasupra noastră înşine, şi a vedea în propria noastră operă neantul acestei înălţimi ameţitoare, găsindu-⁠ne astfel adevărata altitudine”, consemnează Kierkegaard în jurnalul său. Ironist el însuşi, fascinat de măştile existenţei, de teatru şi de viaţa actorului, filosoful danez transformă existenţa într-⁠o invitaţie la depăşire de sine. El descoperă în opera romanticului Hoffmann această capacitate a depăşirii ironice ce nu-⁠l lasă pe artist să se complacă în formele inferioare, neautentice ale patosului poetic. Această devenire de sine este un fel de a deveni artist, termenul propus fiind „perfecţiunea estetică”. Spiritul caragialian se manifestă şi el prin această metamorfoză, în care conştiinţa ironică, dublată de trăirea melancolică a existenţei, se concretizează în actul de creaţie, şi nu mai puţin într-⁠o conştiinţă estetică. Pentru sensibilitatea caragialiană, infernul, substanţa destinală, patimile şi păcatele omului, reprezintă forma prin care se deteriorează conştiinţa umană.

Privită în totalitatea ei, această atitudine artistică scindată într-⁠o manieră modernă a fost sesizată de întreaga exegeză, Vito Pandolfi menţionând, în Istoria teatrului universal, capitolul „Caragiale şi teatrul românesc”, că „viziunea lui Caragiale despre lume este făcută dintr-⁠un amestec de dispreţ şi compătimire, îmbinate cu o doză de duioşie, dublate de o nevoie intransigentă de judecată morală.”

Omul devenit personaj se proiectează în-tr-⁠un destin artistic, şi capătă rolul de mediator între viaţă şi artă, între idee şi formă. „Simt enorm şi văd monstruos” traduce impulsul de creaţie provocat de jocul impresiilor fixate pe retină… Paul Zarifopol spunea că: „Aceste cuvinte nu sunt o formulă ocazională, ci rezumă un temperament şi lămuresc o metodă artistică. Sensibilitatea „enormă” şi viziunea monstruoasă au imprimat artei sale caracterul excentric: în comic stil caricatural, deci, stilizare; în tragic, forme de groază şi de tortură extreme. În general, acest om simţea enorm; aparatul său psihic era oricând gata să interpreteze excesiv. Toată producţia lui mărturiseşte această pornire. În grav ori în ridicul, construcţiile lui poartă semn de fundamentală violenţă. Orice caracter al lui este un exces, orice situaţie, o culminaţie.”

Aceşti „vânători de adevăruri pe cont propriu”, cum îi numeşte Şestov în Sensul creaţiei, artiştii gânditori ce refuză încadrarea într-⁠un sistem, aceste spirite subtile, sălbatice, arbitrar libere, peregrinează prin suflete, nu prin doctrine.
Abisalul, agonia, ţipătul capătă oglindiri stranii uneori, în degradare şi deriziune, „fiinţa şi neantul dialogând până la sfârşitul lumii”.

„Sufletul omului este o infimă oglindă sferică cu conştiinţa absurdului adâncimii proprii, – în afara-⁠i şi-⁠nainte-⁠i, ori încotro, infinitul mare şi, înăuntru şi d-⁠a-⁠ndăratelea infinitul mic.” (I.L. Caragiale). Lumea de dinăuntru se schimbă după lumea din afară. Infinitul uman este impalpabil, iar mişcările lumii au corespondente în sufletul nostru.

Sentimentul de angoasă, de disperare, datorat sentimentului de izolare al omului în univers, nu poate fi evitat, iar reflecţia lui Pascal în acest sens este cutremurătoare prin evidenţa sa: „Le silence éternel de ces espaces infinis m’effraie”.

Caragiale propune oglinda deformatoare a lumii oamenilor drept partener al lumii fiinţei ca dimensiune a abisalului. Cu o pasiune statornică şi pătimaşă, el mânuieşte aparenţe scandaloase sau hilare, voci ale esenţei ce permit dezvăluiri la care accesul este de multe ori dificil: „Sunt o fiinţă foarte complexă! Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aci primitivă, aci ultra-⁠rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt grav faţă de cine ştie ce nimicuri”.

Nu sunt puţine imaginile despre un Caragiale „nervos şi sensibil”, până la pierderea siguranţei de sine, la care „veselia… coboară până într-⁠un fond al reflecţiei şi până într-⁠un strat al melancoliei” (Tudor Vianu).

„Râsul caragialian atacă nu numai pe adversari ci şi capacitatea morală a emitentului sau, şi poate în aceasta constă cinismul unui scriitor, atât de agreat şi atât de promiţător pentru noua critică românească. Să-⁠şi fi dat oare seama Caragiale, cu inteligenţa lui vizionară, de sensul trădător al comediei sale când a profetizat: râsul şi gluma, nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată, cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească, copiii noştri vor avea poate de ce să plângă, noi am plâns destul” .

Această perspectivă sesizată de I. Negoiţescu ca o dimensiune modernă permite analiza operei „comice şi tragice” sub semnul unei alte participări a spiritului creatorului, cea a tentaţiei neantului, a hilarului, a tragicului bufonic, ca o manieră de a se expune atitudinal, prin participare la existenţă, şi o transformare a existenţei în stil, în existenţă ca artă.

Celebra ironie caragialiană implică pudoarea (atât pudoarea, cât şi ironia conţin un principiu al timpului, după cum remarcă Vladimir Jankelevitch în Ironia), iar pudoarea înseamnă „a mânui cu delicateţe abstractul implacabil”, putem spune că acel ezoterism al ironiei este, în analiza spiritului caragialian, o profunzime unică, un principiu al înţelegerii şi comunicării spirituale, acel dublu contrapunct, cum îl numeşte Schopenhauer. Ironia, în schimb, ascultă de o anume transcendenţă ce exprimă mai mult decât adevărul şi mai mult decât bunătatea, prin distrugerea învelişului exterior, prin dezvăluire, distilare, simplificare, ţelul suprem fiind purificarea, „un absolut niciodată atins”.

Cuvântul reuşeşte să devină principiu ordonator, pluralitate şi mobilitate, iar natura sa socratică, dionisiacă, ce are ceva „din firea şarlatanului şi din cea a scamatorului”, uimeşte permanent, pentru a oferi supleţe spiritului şi acuitate conştiinţei.

Caragiale practică rând pe rând măşti prin care îşi exprimă dorinţa „de a scandaliza şi mustra în chipul acesta societatea”, dar el este în primul rând cel care, aidoma năzdrăvanului din anecdota sa alegorică, aduce la lumină, cu augustă inspiraţie şi haz, celebrul „nas” al mentorului ce înfricoşează, pentru a-⁠i permite agorei delectarea, iar sufletului încântarea.

Poate ar fi bine… să ne gândim la o viziune a integralităţii caragialiene. Revenirea la supleţea nuanţelor, sfidarea exegezelor abundente şi apăsat interpretative care au conjugat de multe ori nefast ştiinţa teatrului cu orgoliul interpretului… Să ne împrospătăm percepţia în contact cu relevanţa extraordinară a unei înţelegeri în densitate… Mărturisirile lui Caragiale, cuprind chipurile imaginaţiei. Să le citim, să le pătrundem şi să le lăsăm să vină spre noi din dramaturgie şi nuvele, din momente, schiţe, publicistică şi corespondenţă, şi… din gândirea teatrală.

Teatrul „este o artă constructivă a cărui material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor.”

Teatrul nu este un gen de artă, „ci o artă de sine stătătoare, tot aşa deosebită de literatură în genere şi în special de poezie, ca oricare altă artă – de exemplu arhitectura.”

Şi, iată, concepţia caragialiană de poetică interpretativă: Actorul, actorii când ies pe scenă, trebuie să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracu-⁠n ei, prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoată pe dracul acela şi să-⁠l arunce asupra publicului. O clipă să nu-⁠l ierte pe public a-⁠şi veni în fire şi a-⁠şi da seama ce vor cu el; să-⁠l ia repede, să-⁠l zguduie, să-⁠l ameţească, să-⁠l farmece, să-⁠l aiurească, să-⁠l smintească – mai ştiu eu ce să zic”.

Carnavalul nostru, versiune scenică după opera lui I.L. Caragiale cu distribuţia de şoc a trupei Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” trebuie să ne cuprindă pe toţi cu dăruire, măiestrie şi virtuozitate într-⁠un delir fascinant fără oprire, fără poticnire, fără stăpânire, fără împotrivire, fără sfârşit… desăvârşit în tainele teatrului.

„Râsu-⁠Plânsu şi Nimicu’
E tripticu’-⁠şiretlicu’
Vieţii triste de paiaţă..
Rezistăm ⁠sau facem faţă?!…”

Chişinău, Septembrie 2018
Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now