Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Zborul înalt al amintirii – Ilie Gheorghe

Zborul înalt al amintirii – Ilie Gheorghe

Ilie Gheorghe, actor născut şi nu făcut, ştia că arta se îmbolnăveşte când ocoleşte Adevărul. Şi mai ştia să emoţioneze publicul

Doamne, cum a înseninat şi înalţat omul acesta viaţa prin închipuiri şi întrupări… Cum a născut şi înfăptuit el din cuvinte – rosturi şi din tăceri – oracole… Cum a iubit adânc bucuria sacră a scenei lui Shakespeare şi Racine, lui Eschil, Boccaccio şi Cehov, lui Caragiale, Sorescu, Mazilu şi D.R. Popescu… şi a supus-⁠o doar gândului, libertăţii şi visării… Creaţiile, marile lui creaţii interpretative au fost o luptă împotriva morţii… Petrarca spunea: „Nimic altceva decât plânsul durează pe lume”.

A ştiut, a crezut, a vrut ca energia cuvântului să audă nerostirea sufletului, să întărească altitudinea idealurilor, să amplifice tainele destinului în lumea de astăzi ce se năpusteşte din ce în ce mai voluptos în întunericul deznădejdii.

Ilie Gheorghe, în miezul Festivalului Internaţional Shakespeare, ediţia 2018, între două spectacole ale acestei ediţii, A douăsprezecea noapte şi Măsură pentru măsură, a părăsit pentru totdeauna măştile umane, lăsând ca testament ecoul unei creaţii desăvârşite. Şi Sir Toby şi Timon şi Aaron şi Iona, Agamemnon, Caliban, Caţavencu, Ubu, ducele Vicentio şi Prospero rămân partituri deschise altor interpretări… Actorul călătoreşte acum, duh în plinătate, spre scena fără cortină a cerurilor, pentru a însămânţa în neant harul său ales şi sfinţit de a fi histrion… Şi acolo, în nesfârşitul înstelat, fără vorbire, va construi din aburul sufletului întinerit pentru totdeauna imaginea astrală a singurului Rege, căruia Dumnezeu îi lasă veşnic Coroana nemurire… Lear, Regele Lear, regele lacrimilor, cel pe care Ilie Gheorghe îl aştepta cu înfrigurare, ca şi Ştefan Iordache mai înainte, să-⁠i dea întrupare, să-⁠l mărturisească tăcerii şi liniştii, fricii, greşelii şi durerii.

Silviu Purcărete a fost magul care prin marile sale spectacole a iniţiat şi desăvârşit exemplaritatea creaţiei interpretative a lui Ilie Gheorghe. Prin Silviu Purcărete, talentul – îndrăznesc să spun ne-⁠pereche al Actorului – a explorat universul de interogaţii, distinct şi distins în poetici interpretative plurale.
„Când sufletul plânge, numai Dumnezeu aude.
Când inima plânge, timpul se opreşte.”
(Shema Israel)

Dacă n-⁠ar fi arta, ne-⁠am teme cumplit de moarte, dar Dumnezeu ne-⁠a dat creativitatea pentru ca existenţa terestră să poată găsi căile şi febra lucidităţii. Trăim pentru a înţelege şi harul poeţilor ne este călăuză…

„Dar mâine şi iar mâine, tot mereu,
Cu pas mărunt se-⁠alungă zi de zi,
Spre cel din urmă semn din cartea vremii
Şi fiecare «ieri» a luminat
Nebunilor pe-⁠al morţii drum de colb.
Te stinge dar, tu, candelă de-⁠o clipă!
Că viaţa-⁠i doar o umbră călătoare,
Un biet actor, ce-⁠n ora lui pe scenă
Se zbuciumă, şi-⁠apoi nu-⁠l mai auzi.
E-⁠un basm de furii şi de nerozie
Scornit de-⁠un prost şi făr’ de nici o noimă.”

După o carieră de peste jumătate de veac, după încoronări succesive de glorii şi desfătări princiare, după respiraţia iubirii de viaţă şi râsul neliniştitor al trecerii, Ilie Gheorghe a iluminat pentru ultima oară destinul vital al artei actorului în spectacolul Noaptea bufonilor, pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Document al performanţei şi virtuozităţii magiei scenice… Nobleţe şi bun gust, măsură şi rafinament, subtilitate, umor şi tristeţe… Ultima lui mărturie publică este: „Am jucat multe roluri în cariera mea, roluri importante, în spectacole semnate de mari regizori. A fost un privilegiu pe care l-⁠am primit, ca o dată cu cei nouă ani de Faust, să pot juca într-⁠un spectacol al lui Alexa Visarion. Îl cunoşteam de la Livada de vişini, unde întâlnirea noastră a fost specială, adâncă şi histrionică, adică Firs şi Charlotta Ivanovna, în aceeaşi montare. De data asta, rolul Actorului m-⁠a cuprins de la prima lectură şi, pas cu pas, am început să construiesc imaginea imaginaţiei…” „Împreună cu Marian Râlea, am descoperit în lucrul nostru tot ceea ce teatrul are viu, dar şi ceea ce uitasem… Am notat pe textul meu spusele regizorului, însemnări care pot marca profesia de actor. În spectacol se naşte ceea ce zilnic scena ascunde. Mă bucură această întâlnire. Ne sunt atât de rare bucuriile, astăzi, încât atunci, când ne este dat să trăim asemenea stări, nu ezităm să le numim Revelaţii.” Cine poate destăinui astfel truda repetiţiilor în descântec şi alint de genuină nobleţe?!

Împreună, cei doi, bătrânul sufleor şi bătrânul Actor, cel uitat în cabina unui teatru de provincie, după o reprezentaţie – jubileu a faimei şi deşertăciunii, e cuprins de amintirea vieţii, a singurătăţii şi pustiirii sufleteşti… Acum, în tăcerea vorbitoare a scenei, repertoriul, în noaptea sură plictisită de ea însăşi a memoriei, marele repertoriu shakespearian, dă viaţă vieţii. Închipuirile sunt întotdeauna mai vii decât realităţile. Ele ne învaţă să căutăm, să riscăm, să visăm.

„Noi suntem plămada din care sunt făcute visele
Şi scurta noastră viaţă o întregeşte un somn.”

Rostea Ilie Gheorghe într-⁠un frison de exaltare al iluziilor, fulgerând în clipele de măreţie ale singurătăţii flash-⁠uri de semnificaţie cuprinse în Prospero şi Macbeth, Feste, Richard II, Richard III, Hamlet şi Lear reuniţi în această noapte de taină prin vrăjita sonoritate a sonetelor 23 şi 66.

„Scârbit de toate, tihna morţii chem.”

Am lucrat acest ultim spectacol al creaţiei strălucite a lui Ilie Gheorghe, iubind deopotrivă întâlnirea noastră, a celor trei, dăruită de Dumnezeu pentru a ne bucura de sufletul minţii, de teatrul ca existenţă şi existenţa ca teatru. În acest spectacol, un ochi de apă cu gustul proaspăt – sărat al mării, cu zâmbetul premonitoriu al melancoliei rătăcitoare prin firul de viaţă al artei scenice, Ilie Gheorghe ridica deriziunea şi sublimul la o maiestoasă energie emoţională, fragilă în înseninare şi dureroasă în tainica ei prezenţă. El, actorul şi lumile lui, mărturiseau ca semn de evlavie interpretativă o adâncime meditativă, o iluminare destinală.

Marian Râlea a scris povestea repetiţiilor noastre: „De puţine ori spectacolele de astăzi provoacă iluminări ale gândului. În spectacol, doi Bufoni ai scenei retrăiesc cuvinte şi gesturi ale marilor texte jucate şi susţinute pe scena teatrului în care sunt captivi. Umbrele bufonilor prind lumina amintirilor şi încep să respire teatru. […] Pentru mine întâlnirea în suferinţa culturală de acum, cu Ilie Gheorghe, marele histrion al anilor noştri, a venit ca o gură de oxigen. Cehov şi Shakespeare, umbra şi lumina, trecut şi prezent, sunet şi tăcere, gest şi nemişcare, acesta era organismul în care noi, cei doi Bufoni, ne jucăm frumoasa noapte. Un spectacol ca o inspiraţie în aşteptarea zilei şi a soarelui binefăcător. Ziua în care spaţiul captiv al teatrului se va deschide pentru spectator. Am avut şansa să lucrez cu mare bucurie la acest spectacol… şi am înţeles astfel că Ziua în care vin bufonii este întotdeauna noaptea – în scenă. O formă de iniţiere, unul dintre punctele de întâlnire ale tainei cu sacrul.”

„Viaţa mea s-⁠a sfârşit de parcă nici n-⁠aş fi trăit-⁠o” – mărturiseşte Actorul lui Cehov din Cântecul Lebedei – şi replica lui se unea organic în finalul spectacolului cu „A fi sau a nu fi – aceasta-⁠i întrebarea. […] Să mori, să dormi. Şi poate să visezi. […] La asta se cuvine a cugeta… […] A fi sau a nu fi” – emblema tragică a universului shakespearian.

Când zeii sunt personaje şi vorbesc pentru oameni, iar actorii vorbesc prin ei, atunci teatrul este de necuprins. Robert Wilson l-⁠a căutat cu insistenţă când a lucrat pentru prima şi ultima dată în România. Discuţia avută de cei doi artişti în holul hotelului este o mostră de seducţie emoţională, imbibată de charismă… Bob Wilson nu a putut să lucreze Rinocerii lui Ionesco pe scena naţionalului craiovean fără Ilie Gheorghe… Apoi, cuceritorul cucerit a vrut să lase semn scris asupra acestei întâlniri inedite… A oferit actorului câteva rânduri, în litere mari de tipar, ce mărturisesc pentru totdeauna: „Ilie, tu eşti actorul care a înţeles şi a desăvârşit spectacolul meu. Vocea ta naşte şi construieşte universuri sonore… Mi-⁠ai bucurat cu măiestria ta cariera…”

În cartea Lumile teatrului, Elena Saulea scrie: „Nevoit să îmbrace mereu altă mască într-⁠o societate – spectacol, homo ludens impune noi reguli de receptare şi producere a lumii spectacologice, o lume ce şterge distanţele dintre sală şi scenă, dintre spectatori şi spectacol, fiindcă arta devine tot mai mult o lume adevărată într-⁠un mediu tot mai artificial […] preţul artei reflectând astfel preţul durerii actorului pe altarul plăcerii spectatorului. […] Omul şi masca întreţin mereu imaginea dublului, dar e nevoie de textul iniţial, continuu reluat şi refăcut, aşa cum Iov îi este necesar lui Goethe pentru a-⁠l putea fiinţa din nou în Faust. […] Nu-⁠l poţi învăţa nimic pe om, îl poţi ajuta numai să găsească răspuns în el însuşi – spunea Galileo Galilei”.

Ama, et fac quod vis. Iubeşte şi fă ce vrei… Ciudate şi, la prima vedere, contradictorii cuvintele Sfântului Augustin. Dar, dacă urmărim firul logic al substanţei, adâncind rostirea aceasta, vom înţelege, spunea C. Noica, „bogăţia şi noutatea determinaţiilor pe care le poate da, sub regimul generalului nou ce l-⁠a scos din inerţia lui umană. Dă-⁠ţi orice determinaţii vrei; ele toate vor sta sub acel „ordo amoris” care investeşte libertatea ta”.

Ilie Gheorghe s-⁠a aşternut în drumul cel nou… drum fără întoarcere, zbor înalt al amintirii. A scăpat din închisoarea timpului…

„Viaţa unui om se poate sfârşi, dar viaţa artei sale nu.” (Zeami) Semnul unei creaţii, profilul unui creator este slujit întotdeauna şi de muzica tăcerii, care îmbracă clipele într-⁠o eternitate utopică. Arta jocului lui Ilie Gheorghe a fost tratată mesianic şi a cuprins într-⁠o identitate revelatoare întreaga ambiguitate a existenţei. Cei care am lucrat cu el sau am văzut pe scenă fiinţa jocului său, cu certitudine, nu ne-⁠am născut în zadar…

Ilie Gheorghe, actor născut şi nu făcut, ştia că arta se îmbolnăveşte când ocoleşte Adevărul. Şi mai ştia să emoţioneze publicul fără ca acesta să-⁠şi dea seama.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now