Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Alexa Visarion: Teatrul imaginând trecutul, interpretând viitorul

Alexa Visarion: Teatrul imaginând trecutul, interpretând viitorul

O poveste medievală ne spune despre un tânăr alchimist căruia i s-⁠a promis că poate preface plumbul în argint dacă ar incanta o anumită formulă. Singura condiţie era ca în timpul acesta să nu se gândească în nici un chip la un elefant alb

E nevoie de doi ca să spui adevărul:
unul să spună şi celălalt să asculte.
Henry David Thoreau, 1849

O poveste medievală ne spune despre un tânăr alchimist căruia i s-⁠a promis că poate preface plumbul în argint dacă ar incanta o anumită formulă. Singura condiţie era ca în timpul acesta să nu se gândească în nici un chip la un elefant alb. Din nefericire, această acţiune nu s-⁠a bucurat de succesul scontat pentru că tot timpul tânărul încerca să nu se gândească la un elefant alb.
Problema noastră seamănă cumva cu cea a tânărului alchimist. Arta teatrului trăieşte intens din veşnica iluzie a cunoaşterii…

Alessandro Manzoni începe romanul Logodnicul cu unul dintre acele neiertătoare verdicte ale existenţei: „Istoria poate fi cu adevărat definită ca un mare război împotriva timpului”.
Poetul englez John Keats scria despre ima­ginaţie ca facultate sacră: „Nu sunt sigur de nimic în afară de sfinţenia sentimentelor inimii şi de adevărul imaginaţiei – ceea ce imaginaţia cuprinde ca frumuseţe, trebuie să fie adevăr, fie că a existat înainte, fie că nu”.

Artistul, aşadar, este şi un Profet întors către însemnătatea trecutului. Hegel avea dreptate: „Învăţăm din istorie că nu ştim să învăţăm nimic din ea”.

Pentru noi – ca să alegem un exemplu — „arhitectura clasică” înseamnă sobra eleganţă a marmurii învechite de vreme a Parthenonului. Dar, de fapt, când acesta a fost construit, în marea epocă ateniană, era o policromie ţipătoare semănând mai mult extravaganţei secolului XX decât clişeului nostru de eleganţă greacă. Se pare că ştim mai multe despre viaţa zilnică a Babilonului de acum 3000 de ani decât despre evenimente petrecute acum o sută de ani.

De cele mai multe ori, vorbele pe care le folosim sunt de altă esenţă decât lumea pe care îşi propun să o reprezinte. Transpunem lumea potrivit unui cod, recompunând-⁠o în altă dimensiune. Cuvintele sunt prea puţine şi prea abstracte faţă de inepuizabila bogăţie a universului. Ordonând, simplificând şi abstractizând gândurile călătoare, dăm lumii, fireşte, mai mult înţeles, dar aceasta nu mai este lumea adevărată, ci o imagine a ei.

Complexităţii realului şi condiţiei particulare a limbajului li se mai adaugă o complicaţie: aceea a unghiului de privire. Aprecierea oricărei probleme, chiar identificarea ei ca atare, depind de punctul de observaţie care este mai mereu altul – de la fondul cultural şi ideologic al unei epoci sau civilizaţii până la traiectoria personală a fiecărui interpret.

Se pare că ştim tot mai multe despre ce s-⁠a întâmplat, dar şi aproape deloc de ce s-⁠a întâmplat (sau dacă ştim mai mult este pentru că avem în faţă tot mai multe scenarii divergente). Slăbiciunea nu constă în incapacitatea de a formula interpretări, dimpotrivă, în abundenţa lor, în lipsa oricărui criteriu obiectiv de ierarhizare şi peste toate, în imposibilitatea verificării supoziţiilor.

Dacă pe termen lung suntem făuritorii propriului nostru destin, pe termen scurt suntem prizonierii ideilor create de noi.

Între noi şi trecut, între noi şi lume, între noi şi noi înşine se interpune subtila ţesătură a imaginarului. Imaginarul înseamnă mai întâi de toate, o sumă de structuri mentale stabile. Maşinăria umană, cu întreaga sa încărcătură spirituală, pare programată să funcţioneze într-⁠un anume registru. Nu putem gândi şi simţi decât omeneşte. Imaginarul desfide materialismul naiv al celor care-⁠şi închipuie că reprezentările mentale îşi trag neapărat seva din lumea concretă.

Omul poate fi definit ca fiinţă fabulatoare. Nimic mai specific uman decât fabulaţia – acest joc prelungit adesea până la ieşirea în afara oricărei realităţi tangibile sau demonstrabile. Doar de dragul argumentului: grecii antici au combinat câteva scheme ale globului terestru care nu porneau şi nu aveau cum să pornească decât din ima­ginar. Cea mai durabilă dintre aceste scheme înfăţişa o masă continentală – una singură – în emisfera nordică şi alta, similară, dispusă simetric, în emisfera sudică. Harta aceasta a folosit-⁠o Columb, navigând spre Extremul Orient. Cum bine se ştie a descoperit America, pe care a combătut-⁠o însă cu înverşunare până la moarte, fiindcă geografia lui imaginară nu-⁠i permitea să o accepte. Cuba şi Haiti erau pentru el părţi ale Chinei; printre colibele indienilor navigatorul genovez căuta palatul împăratului.

„Noi toţi îl trădăm pe Shakespeare”. (Orson Welles) „A interpreta un text nu înseamnă a-⁠i da un sens (mai mult sau mai puţin determinat, mai mult sau mai puţin liber); înseamnă dimpotrivă a aprecia din câte pluralităţi e făurit.” (Roland Barthes)

O concepţie regizorală este o imagine care există încă dinainte de prima zi de lucru, pe când un „simţ al direcţiei” se cristalizează într-⁠o ima­gine abia la sfârşitul întregului proces. Brook notează că „regizorul are nevoie de o singură concepţie – pe aceea i-⁠o oferă viaţa, nu arta – care se formează din întrebările pe care şi le pune sieşi despre ce rol are actul teatral în lume, de ce există, de ce trebuie să existe.” Evident, asta nu se poate naşte ca urmare a unui proiect intelectual; prea mult teatrul de idei s-⁠a năclăit în vârtejul teoriilor stereotipe. Se poate ca regizorul să-⁠şi caute răspunsul o viaţă întreagă, munca lui hrănindu-⁠i viaţa, iar viaţa hrănindu-⁠i această muncă. Dar adevărul peste care nu se poate trece este că a juca e un act, că acest act conţine acţiune, că locul acestei acţiuni este spectacolul, că spectacolul există în lume, şi că toţi cei prezenţi se află sub influenţa lui.

În cazul lui Shakespeare, spectacolul ascuns lumii se înscenează din contrarii într-⁠o reprezentaţie a cărei desfăşurare este între privirea hamletiană şi cea falstaffiană.

Shakespeare a fost întotdeauna influenţat de cei care îl interpretează. Jan Kott spunea cândva că: „Avem de a face cu un dublu raport dialectic – timpurile schimbătoare şi imaginile schimbătoare despre Shakespeare”. Teatrul, ca şi viaţa, este făcut din eternul conflict între impresii şi judecăţi – iluzia şi deziluzia sunt inseparabile şi se află într-⁠o continuă luptă. Pentru a nu cădea răpuşi de intensitatea acestei dispute, Shakespeare ne salvează prin histrionismul profund ce alimentează substanţa dramaturgică oferindu-⁠i acesteia şansa spectacolului mărturisit prin ascunsul său.
Brecht spunea că autorii clasici au valoare numai ca sursă de materie primă. Unul dintre atributele esenţiale ale lui Shakespeare este tocmai acesta că oferă un punct de vedere plurifocal. Poţi privi piesa aşa cum a fost scrisă. O poţi trata ca pe un document istoric. Poţi considera înţelesul ei ca o expresie a unor stări şi emoţii umane ce se continuă sau o poţi privi totodată ca pe un mit care trăieşte prin capacitatea lui de a fi modificat.

Interpretarea trebuie să dea o nouă semnificaţie fără să schimbe substanţa textului. Jan Kott spunea: „Trebuie să-⁠i violăm pe clasici fără respect, dar cu dragoste şi pasiune.” Aş spune că trebuie să forţăm textele clasice, să ne ofere răspunsuri noi. Dar pentru a obţine aceste răspunsuri trebuie să le bombardăm cu întrebări noi.

Orice teorie a interpretării presupune implicit o teorie a esenţei operei de artă… Orice interpretare presupune înainte de toate că opera de artă de care se ocupă este un întreg.
Că operele shakespeariene sunt totalităţi este un fapt dintotdeauna recunoscut, atât pe plan teoretic, cât şi în perimetrul practicii teatrale. Mai mult încă, piesele lui Shakespeare au fost folosite în alte domenii ca paradigme pentru ceea ce este un întreg autentic, o structură complexă, organizată. Înţelegerea acestui fapt este decisivă tocmai pentru translarea prin interpretare a operei lui Shakespeare într-⁠un regim de autenticitate, virtuozitate şi valoare.

În măsura în care opera lui Shakespeare este mai întâi înţeleasă ca totalitate, ea stă pentru cunoaştere pe aceeaşi treaptă cu alte totalităţi, problemele ce se pun fiind, tipic vorbind, aceleaşi în toate cazurile.

Întregul în cazul Shakespeare nu este o unitate nediferenţiată, ci o structură articulată lăuntric prin contrarii ce creează unicitatea acestui univers teatral.

Părţile, straturile şi trăsăturile specifice ce pot fi distinse în opera lui Shakespeare se află nu numai într-⁠un raport de întrepătrundere reciprocă, ci şi, dincolo de acesta, într-⁠un anumit context de unicitate. Prin context structural unic trebuie înţeles caracterul diferit ca factură dramatică şi spectacologică care uneşte versul în acţiune, iar acţiunea în metaforă sau parabolă, prin elemente misterioase de existenţă vizibilă şi concretă. Din această înţelegere rezultă un concept de explorare care poate folosi coduri diferite în depistarea unor structuri teatrale ascunse cu desă­vârşire în virtuozitatea spectaculară.

În această privinţă, opera shakespeariană este făcută din acelaşi material real ca şi visul, în care ordinea şi haosul stau sub dominaţia unui anumit caracter vizual-⁠intuitiv, organizat în totalitate de magia ascunsă a realităţii. Shakespeare are un sens multiplu, litera şi înţelesul sunt strâns legate, caracterul senzorial al cuvintelor nu se poate traduce decât prin joc actoricesc. Abundenţa metaforelor potenţează tensiunea şi energia rostirii.

Inteligenţa, emoţiile, imaginaţia, toate sunt stimulate şi forează în substanţa vie, tăinuită a operei. Pentru ca o piesă shakespeariană să aibă aparenţa vieţii, în ea trebuie să existe o neîncetată mişcare înainte şi înapoi între perspectiva socială şi cea personală, între intim şi general.

Inteligenţa, emoţiile, imaginaţia, toate sunt stimulate şi forează în substanţa vie, tăinuită a operei. Întreaga problemă a teatrului de azi este tocmai aceasta: „Cum să facem piese dense în experienţă?” (P.Brook) „Dar mă ucide gândul că nu-⁠s gând”. (Sonetul XLIV, W. Shakespeare)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest