Teatru - Dramaturgie

Actorul ca spațiu al conflictelor sau un alt mod de a scrie teatru

Piesa Ultima iubire a lui Cezar de Horia Gârbea, distinsă în 2023 cu premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor, a avut norocul să ajungă la puțin timp după tipărire, șansă rară de care beneficiază astăzi dramaturgii români contemporani, la statutul de premieră absolută pe o scenă prestigioasă, aceea a Teatrului Național din Cluj. Este vorba, cu alte cuvinte, de un text scris ingenios și fantezist, cu multiple repere culturale, sesizabile uneori în numele ce‑l poartă personajele, în replicile lor, alteori în inserții livrești de fragmente în diverse momente ale acțiunii. Motiv pentru care am citit Ultima iubire a lui Cezar nu numai cu real interes, ci și cu încântare și mai ales cu nerăbdare și curiozitate de a vedea, cât mai repede, cum i se va valorifica potențialul în spectacol.

Horia Gârbea e un scriitor cu o personalitate complexă, un talent polivalent, autor de proză, poezie, critică literară, piese de teatru și traduceri. În ipostază de traducător, de pildă, se regăsește în echipa care a retradus integral opera lui Shakespeare. În calitate de dramaturg, pe de altă parte, a publicat și i s‑au jucat peste zece piese. Amintesc Pescărușul din livada cu vișini, Funcționarul destinului, Cafeaua domnului ministru, Doamna Bovary sunt ceilalți, Divorț în direct, Crimă cu pistol și bile etc. Atent la cotidian, la realitățile sociale și politice, la procesul de dezumanizare a ființei umane, el înfierează ironic, satirizând cu umor, ipocrizia, corupția și degradarea morală din societatea românească. Referințele literare și istorice incluse frecvent în structura pieselor, unele prezente în parafrază chiar și în titluri, asigură fabulei dramaturgice o bogată intertextualitate. Personajele‑model, legitime, afișându‑și transparent apartenența la opere clasice de rezonanță, trec cu subtilitate într‑o altă retorică, reformulată în conformitate cu principiile ideii de distanțare. Într‑un pertinent articol din revista Viața Românească, George Volceanov afirmă că piesa lui Gârbea, comentată acum, „se înscrie într‑o lungă serie de «rescrieri» shakespeariene (…) alături de Machbett de Ionesco sau Rosencrantz și Guildenstern sunt morți de Tom Stoppard, în seria reușitelor în materie de valorificare a moștenirii lăsate de Bard”. Reputatul anglist merge mai departe apoi și‑l „acuză” (!) îndreptățit pe autor de „bardolatrie”, fenomen firesc în cazul lui Gârbea fiindcă idolatrizarea lui Shakespeare s‑a concretizat într‑o avalanșă de cărți de varii genuri: Crime la Elsinore, Lumea poveștilor lui Shakespeare, 12 piese ale bardului repovestite pentru copii etc.

Compusă cinematografic din optsprezece secvențe, delimitate tematic și stilistic asemenea cadrelor de film, în care evoluează personaje de o dinamică interșanjabilă, reprezentând profiluri psihologice nuanțat individualizate, Ultima iubire a lui Cezar problematizează condiția inepuizabilă de autogenerare a actorului. În discurs se integrează două surse, livrescă și ficțională, care operează una în prelungirea celeilalte, completându‑se și finalizându‑se în răsturnări de situații greu de anticipat. Întâmplările relatate sunt punctate de detalii ce plac publicului cu atât mai mult cu cât aparțin unui domeniu de activitate totdeauna insolit și atractiv. Ceea ce presupune că în spatele lor se află un univers uman imprevizibil în derularea și coagularea lui. Povestea propriu‑zisă, indiferent de datele ei, nu se consumă sub luminile reflectoarelor, în strălucirea și glamourul scenei, ci este plasată în spatele cortinei, acolo unde se produce eliberarea actorului de trăirile personajului interpretat, de aspirațiile și dramele acestuia, de orgoliile și frustrările care îl definesc de obicei ca individ. Senzația e că asistăm, anecdotic, la un spectacol de gradul doi, post spectacolul inițial, în accepțiunea arhicunoscută de teatru în teatru, dar și ceva mai mult. Relevant mi se pare faptul că în piesa lui Horea Gârbea figura centrală este actorul. În sensul că el se metamorfozează, complicând convenția, și devine în același timp interpret și personaj, obiect al propriei introspecții, expunându‑se cu luciditate unei autoradiografieri. Într‑o oarecare măsură piesa și implicit spectacolul duc cu gândul la filmul Garderobierul, în regia lui Richard Eyre, realizat după piesa omonimă a lui Ronald Horwood, avându‑i în distribuție pe fabuloșii Antony Hopkins și Ian McKellen, dar și la Măscăriciul, după Cântecul de lebădă al lui Cehov, producție a Teatrului „Bulandra”, în care Horațiu Mălăele, îndeplinind atribuții de regizor și interpret, nu este deloc mai prejos de confrații săi britanici.

Revendicându‑se de la atare ipoteze, spectacolul tânărului regizor Tudor Antofie se constituie ca un spațiu de tranziție între identități diferite, ca un spațiu prin excelență conflictual, deopotrivă al conflictelor interioare și exterioare. În sinopsisul care prefațează textul, de altfel, dramaturgul precizează că ne aflăm față în față cu un dialog pe două voci, dinspre viață spre scenă și, invers, dinspre scenă (opere referențiale) spre viață, întrucât teatrul are meritul de „a semnifica”, de „a sugera”, de „a îngădui o multiplicitate de interpretări”, cum afirmă Susan Sontag. Inspirat și justificat, deci, Horea Gârbea își consideră piesa „O comedie care capătă spre final o notă de absurd și macabru” sau „O horă a iubirilor și trădărilor”. Materia dramatică, în parte demonstrativă, e organizată pe două nivele interferate între ele. Unul e al acțiunii și fuziunează cu realitatea imediată din culisele lumii teatrale, provocatoare și capabilă să seducă. Altul, edificat pe ample referiri bibliografice, dar nu mai puțin deschis disocierilor și creativității regizorale, apelează la replicile unor personaje istorice din dramele lui Shakespeare, alternează confesiunea directă cu documentul, realul cu imaginarul, incluzând în subiectul imaginat citate și comentarii chiar cu riscul subminării teatralității.

Patru personaje de profesie actori, Iuliu (Dragoș Pop), Alma (Angelica Nicoară), Andrei (Cristian Grosu) și Alex (Miron Maxim), poartă, în pauzele dintre repetiții ori după spectacol, discuții înfocate, unele cu caracter profesional, altele privat, bârfesc, demolează pe unii, pe alții, totul având ca miză afirmarea personală, obținerea unui statut artistic privilegiat. Cumva intrusă între acestea, fiind singura apariție „civilă” din piesă, dar cu soț actor, este Ana (Diana‑Ioana Licu). Evident, aici intervine, dovedind că a cântărit bine atuurile textului, regizorul, care are în vedere raportul dintre identitatea personală și cea a personajului, o temă secundă „a dublei pervertiri: a inocenței și a poeziei”. Există în spectacol, prin urmare, o energie specială, atitudine, o vizibilă amprentă eseistică, pe lângă cea a prestației actoricești, prin care Tudor Antofie își exprimă opinia că atunci când nu se mai face distincție între „identitatea proprie” și „identitatea personajului” apar „consecințe fatale”. Tocmai preocuparea de a conferi demersului scenic un puternic substrat ideatic, acordând prioritate mesajului transmis prin spectacol, e ceea ce mă surprinde la un regizor la început de carieră. Acesta impune, cu inteligență și simț al firescului, o dublă dimensiune de interpretare actorilor. De la o tentă parodică, ușor ilustrativă, chiar și caricaturală, cu gesticulație emfatică, declamând replici și tirade din scene shakespeariene, echipa actoricească balansează cu subtilitate în zonele unor realități de ultimă oră, ridiculizând fragilitatea morală, infatuarea, aranjamentele, spiritul de gașcă, fățărnicia, intrigile, histronismul supradilatat, micile meschinării. Confruntarea permanentă dintre personaje, soldată în final cu o crimă, tratată de dramaturg acid ironic, îndreaptă interogația și înspre contradicțiile inerente dintre generațiile de artiști, în ideea continuității, a relației „corpului‑obiect” cu personajul, permițând actorului „să facă din corpul său un corp de artă”, cum consideră Monique Borie. Chiar dacă spiritul creator al Adrianei Grand, cunoscut din barochismul arhitecturilor ei scenice, constrâns probabil de posibilitățile reduse oferite de o sală (Studioul Euphorion) cu dimen­siuni minimale, se concretizează într‑un decor care conține puține elemente, în esență însă funcționale și cooperante cu viziunea regizorală, fantezia sa își găsește în schimb compensație în realizarea unor costume superbe. Accesoriile vestimentare specifice unui anumit timp istoric, cum sunt toga lui Iulius Cezar ori simbolul regal cap de cobră purtat de Cleopatra, se contrapun complicitar cu cele care îmbracă o lume ce își trăiește, nu rareori, viața ca într‑un veritabil show, insolit și fascinant pentru spectatori. Actorii trec de la o stare la alta fără ostentație, aproape pe neobservate, când impetuoși, când ludici, lăsând impresia că improvizează. Tudor Antofie convertește, astfel, textul lui Horia Gârbea într‑un spectacol armonios, pigmentat cu situații amuzante, cu insinuări parodice, cu tensiune, dar și cu un fond intelectual grav, probând că se impune să fie urmărit în viitor, că e în profesie și știe să evite excesele.

Ultima iubire a lui Cezar, dacă e să mă raportez la cele patru‑cinci spectacole văzute cu piese de Horia Gârbea, rămâne unul de prim‑plan.

■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist

Dana Pocea

Total 0 Votes
0

Dana Pocea

Dana Pocea (actriță, editor, critic de teatru, autoare de eseuri și comentarii literare) s-a născut într-o familie de aromâni  în comuna dobrogeană Cogealac.

A abosolvit Liceul nr. 8 din Constanța, iar în 1998 Facultatea de Teatru a Universității Hyperion din București, secția actorie, cu examenul de licență susținut la UNTEC.

Debutează ca actriță la Teatrul Dramatic din Constanța în Penthesilea de Henrich von Kleist sub bagheta regizorală a Cătălinei Buzoianu. Tot aici joacă, în regia lui Alexa Visarion, Mașa din Pescărușul. Se stabilește, apoi, în Capitală unde evoluează în numeroase spectacole de succes. Prima apariție e în Ceasornicăria Taus de Gellu Naum, regizor Mircea Marin, după care urmează Pietonul și furia și Viitorul e în ouă, în regia lui Alexander Hausvater și respectiv Mihai Măniuțiu. Ambele  texte poartă semnătura lui  Eugen Ionescu și au făcut parte dintr-un proiect inițiat de Theatrum Mundi care își propunea să realizeze în timp o integrală a operei marelui scriitor. Deține, de asemenea, roluri importante în scrieri de dramaturgi români contemporani precum Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vișniec, Beethoven cântă din pistol de Mircea M. Ionescu, Pantofi de damă de George Astaloș, Râul de bâlci de Ioana Crăciun ș.a. În fiecare dintre spectacolele menționate are șansa ca între parteneri să se afle actori cu o experiență scenică prestigioasă: Ion Lucian, Tamara Buciuceanu, Marius Bodochi, Constantin Cojocaru, George Ivașcu, Marius Manole etc. După premiera cu Ceasornicăria Taus, un amănunt demn de reținut, e faptul că a devenit o apropiată a familiei Naum. Fabulosul poet și soția sa, doamna Ligia, de fiecare dată când îi vizita, și asta se întâmpla în ultimii lor ani de viață aproape săptămânal, îi spuneau Melanie, botezând-o cu numele personajului interpretat. Un loc aparte din punct de vedere sentimental între prestațiile actoricești ale Danei Pocea îl ocupă Zița. Spectacolul cu  O noapte furtunoasă, regizat de Toma Enache și jucat și în dialect  aromân, a beneficiat de o distribuție remarcabilă, Maria Teslaru, Claudiu Bleonț, Eugen Cristea, Alexandru Georgescu etc., și s-a bucurat de aproximativ două sute de reprezentații în țară.

A parcurs, pe de altă parte, și un itinerar internațional impresionant: Spania (Santiago de Compostela), Albania (Tirana), Ungaria (Gyula), Macedonia (Bitola și Skopje) și SUA (Charlotte și Washington). Din 2003 este consilier la Editura Palimpsest. Citește de-a lungul anilor, astfel, sute de cărți, manifestând constant exigență asupra calității manuscriselor și asupra condițiilor de tipărire. La foarte multe dintre ele  execută și coperta. În 2016 publică în Luceafărul de dimineață prima cronică teatrală și devine pentru câțiva ani titular de rubrică.  În semn de apreciere a fost distinsă cu unul dintre Premiile de debut acordate anual de revista în care și-a făcut ucenicia de critic de teatru.

Din 2020 pășește în casă nouă și opiniile sale despre fenomenul teatral sunt găzduite lunar de Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button