Deontologie? Responsabilitate? Haida-de, astea-s poveşti de adormit Miţura când era mică şi Curtea Constituţională când a ajuns mai mare decât ea însăşi şi decât o încape roba…
Nici șpaga nu mai e ce-a fost odată…
Ţară mică, dar veselă, binecuvântată de destin cu atâta noroc încât se poate dispensa de politicieni (apud P. Carp), Români
a 2007 a intrat de-a berbeleacul în UE deşi nu prea îndeplinea condiţiile necesare şi suficiente pentru integrarea în clubul de elită vest-continental.
Ţară tristă, plină de humor (G. Bacovia), celebră-n Orient şi-n ariile geo-politice limitrofe pentru tot felul de chestii cutumiar-paremiologice, şapte ani mai târziu România 2013-2014 nu intră în Shengen deşi îndeplineşte toate condiţiile necesare integrării şi alte câteva pe deasupra.
Paradoxurile istoriei, puteţi spune uzând de dreptul constituţional la liberă exprimare, dar asta nu înseamnă neapărat că aveţi dreptate. Şi chiar dac-aţi avea, nu v-ar folosi la mare lucru fiindcă se ştie: dreptatea nu se confundă întotdeauna cu adevărul şi nici viceversa, după cum postulează un scriitor, William Faulkner, cam american de felul lui, însă altfel, băiat bun şi fără lipsuri majore. Iar adevărul în povestea asta cu dus şi-ntors, cu M.C.V.-uri manipulate în underground-ul politic şi cu interese economice la vedere este sintetizat alegoric într-un catren uşor licenţios, care circula într-o veselie pe vremea studenţiei mele greu încercate şi care suna cam aşa:
Câteodată-n viaţă, printr-o întâmplare
Peştele cel mic îl bate pe cel mare.
Dar întotdeauna – chiar pentru nimic –
Peştele cel mare-l bate pe cel mic.
(Mă rog, în original, nu tocmai „bate” era verbul utilizat de poet, însă asta contează mai puţin…)
Pentru decriptarea şaradei lirico-paradoxalo-istorice de mai sus, vă sugerez să observaţi cu ochiul liber de prejudecăţi câteva exuberante jocuri de gleznă pe care onorabila UE le exersează în relaţiile cu diverşi parteneri, situaţi au pe dinlăuntrul au pe dinafara graniţelor sale cu geometrie variabilă. Priviţi doară, boieri dumneavoastră, cum sunt tratate România şi Bulgaria – ambele membre cu drepturi depline, care va să zică, ale distinsei uniuni statale cu sediul la Bruxelles: monitorizări peste monitorizări, directive ţâfnoase cu target unic, liste imperative de obligaţii ce nu rezultă din nici un document statutar, răsteli comunicate pe canale mai mult sau mai puţin diplomatice, admonestări, avertismente, cartonaşe galbene, chemări la ordine, ba chiar suave imixtiuni în treburi ce ţin mai degrabă de suveranitatea naţională, transferarea unor probleme global-europene (cum ar fi aceea a ţiganilor peripatetici) în responsabilitate internă a looser-ilor UE sau strâmbăturile ofuscate ale unor lideri occidentali vizavi de accesul românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii din ţările lor cu democraţie consolidată. Başca injurii, insulte, jigniri şi alte drăgălăşenii proferate prin cele mai libere mass-media de pe mapamondul informaţional.
Uitaţi-vă, pe de altă parte, cum a reacţionat aceeaşi UE la afrontul greu de digerat pe care i l-a administrat Ucraina când cu (ne)semnarea acordului de aderare de la Vilnius. Ţară mare, cea mai mare ca suprafaţă, din Europa 
(exceptând Rusia), cu o populaţie mai numeroasă decât a Marii Britanii (fără Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor) şi aproape cât a Spaniei, vecina noastră de la nord-est şi-a negociat în termenii clasici ai economiei de piaţă parafarea aderării la UE, condiţionând-o de obţinerea în schimb a câtorva miliarde de euro aşa, ca aldămaş politic. Nu i-a căpătat şi-atunci Kievul a virat-o scurt spre Moscova, lăsându-i pe oficialii Uniunii cu buza oarecum umflată cu numai o zi înaintea ceremoniei programate la Vilnius. Urât gest, desigur, şi cam ostentativ, între noi fie vorba. Dar… surpriză: tratat de la obraz cu refuz, Bruxelles-ul nu s-a-nfuriat, cum era de aşteptat, nu şi-a încordat muşchii şi nu i-a eliminat pe ucrainienii neparolişti din ecuaţia extinderii UE până în coasta de la vest a Rusiei. Dimpotrivă, cu glas mieros i-a asigurat pe ingraţi şi ofensatori că o, da, porţile Uniunii le rămân larg deschise, că el, Bruxelles-ul, are nu puţintică, ci nesfârşită răbdare, plus tutunul aferent, cu compatrioţii lui Şevcenko (Taras şi Andrei) şi că, în general vorbind, pocinogul de la Vilnius nu e un capăt de ţară sau de Europă şi nici vreun casus belli diplomatic. Şi cu asta, basta: mucles, ciocul mic şi pasul elastic.
La aşa mostre de realism politic nu rămâne decât să procedaţi cum îndemna clientela o veche reclamă: comparaţi şi cumpăraţi, dacă vă dă mâna.
Morala: flexibilitate, numele tău este interes! Restul e tăcere sau, dimpotrivă, un incontinent şuvoi de vorbe, vorbe, vorbe…
Calomniază, calomniază…
Lansarea în spaţiul public a temei modificării unor prevederi ale Codului penal s-a soldat, după moda post-decembristă şi obiceiul pământului, cu o veritabilă hemoragie productivă a singurei ramuri economice performante din România zilelor noastre: industria datului cu părerea de pereţii tuturor problemelor de pe agenda zilei. Trei chestiuni au devenit calul de bătaie hermeneutic al comentatorilor de ambele sexe: graţierea şi amnistia unor pedepse, supra-imunitatea parlamentarilor şi în fine, dar nu în ultimul rând, reincriminarea calomniei şi a insultei, scoase de sub incidenţa legii penale pe vremea ministeriatului la Justiţie al Monicăi Macovei. Totul, fireşte, aşezat sub noul slogan lansat pe piaţa ideilor în delir de Traian Băsescu: în 2014, justiţia trebuie să câştige bătălia cu politicul. Păi, s-o câştige – chiar la scor de forfait dacă se poate – fiindcă nimeni altcineva decât politicienii i-au pus în mâini cucoanei legate la ochi toate armele necesare, plus muniţia cuvenită pentru a face cam tot ce vor muşchii săi prin ţara lui foaie verde. Iar după ce va mătura pe jos (poate cumva şi pe sus…) cu politicul, justiţia va putea trece la nivelul următor – next level, ca să mă exprim pe înţelesul tuturor: substituirea politicului, pur şi simplu, conform legii învingătorului care ia totul.
…Ori, poate – horribile dictu! – lucrurile astea deja se întâmplă în adâncuri, iar noi ne pierdem vremea războindu-ne cu fantome inocent-alunecătoare pe partea vizibilă, dar insignifiantă a aisbergului realităţii. Evident, în numele libertăţii de exprimare a opiniei şi în prenumele dreptului de a face pe oricine albie de porci fără a risca decât cel mult o amendă civilă. Indignarea şi aplombul cu care câteva ONG-uri cu obiect de activitate nebulos plus majoritatea calificată a mass-media naţionale au tratat intenţia puterii de a reintroduce calomnia şi insulta în Codul penal sunt niţeluş curioase, dacă nu categoric suspecte. Cele două infracţiuni aduc atingere dreptului la demnitate şi dreptului la imagine al oricărui om, fie el persoană publică sau privată. Pentru că aşa defineşte art. 206 calomnia: afirmarea sau imputarea unor fapte care, dacă ar fi adevărate, ar atrage sancţiuni administrative, civile sau dispreţul public, condiţia ca astfel de gesturi să devină sancţionabile fiind aceea ca ele să fie comise în public. De aici începe însă circoteca, inefabilul şi poezia de proastă calitate care, în dezbaterea publică de la noi, ţine loc de argumente. Pentru că dacă eu îl fac hoţ, profitor, corupt şi şpăgar pe X la cârciumă sau într-o staţie RATB de faţă cu 7-8 inşi fără să pot dovedi cu probe nici una dintre acuzaţii se cheamă că l-am calomniat şi sunt pasibil de sancţiune penală. Dacă însă pe acelaşi X eu îl fac hoţ, profitor, corupt şi şpăgar în pagina unui ziar sau pe un ecran TV asta se cheamă libertatea presei şi eu nu risc nimic penal. Nu contează că prejudiciul de imagine adus lui X este incomparabil mai mare în al doilea caz decât în primul (câteva mii sau sute de mii de cititori sau auditori faţă de câţiva inşi). Nu contează nici faptul că una e să arunci nişte vorbe într-o împrejurare oarecare, ştiut fiind că verba volant şi alta ca acele vorbe să fie tipărite în tiraje de masă sau difuzate la ore de maximă audienţă, rămânând ca documente incriminatoare inclusiv peste două-trei generaţii. Fapta ziaristului nu este, nu trebuie să fie considerată calomnie pentru că, vezi Doamne, ea ţine de exercitarea libertăţii sale profesionale de a face cu ou de Crevedia şi oţet de la Bunica pe oricine fără teama că ar putea s-o încurce.
Deontologie? Responsabilitate? Haida-de, astea-s poveşti de adormit Miţura când era mică şi Curtea Constituţională când a ajuns mai mare decât ea însăşi şi decât o încape roba…
Felurimi
(titlu împrumutat de la dl I.L. Caragiale)
• A stârnit oarecare rumoare în ultimele zile ale anului 2013 ridicarea imunităţii parlamentare a unui deputat ales pe listele PPDD undeva în Buzău, dacă am reţinut bine. Insul era acuzat de corupţie, s-a vorbit şi de un flagrant delict despre care nu m-am prea lămurit dacă a fost sau doar urma să fie – o poveste încâlcită cu dare sau luare de mită, în orice caz. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost suma oferită ca şpagă pentru nu ştiu ce aranjamente de anvergură judeţeană: nişte amărâţi de 30 de milioane lei vechi. Bani de ţigări pentru o lună de zile.
Să ne întristăm in corpore, doamnelor şi domnilor: în România, nici şpaga nu mai e ce era odată…
• Creşte îngrijorător pe an ce trece numărul femeilor-comisar care prestează cu vehemenţă crispată şi sfântă mânie proletară prin fel de fel de studiouri TV, beştelindu-şi invitaţii, răstindu-se la cei cu care intră în legătură prin telefon, gata în orice moment să se ia la harţă cu oricare interlocutor care are naivitatea să-şi imagineze că a fost chemat în platou ca să-şi spună părerea, nicidecum ca s-o afle pe-a moderatoarelor de tip Grecu, Stănciulescu, Creţulescu, Vijulie şi aşa mai departe.
Pe lângă agresivitatea lor ţăţească şi penibilă, monologul nocturn al lui Mircea Badea pare decupat din aulice discursuri academice…
