Trei momente de bucurie
Cum vă spuneam, am predat româna la Școala profesională comercială din Brașov. Era la poalele Tâmpei. Din clase, vedeam panorama orașului. Puneam elevii să joace teatru după schița lui Brătescu‑Voinești Călătorului îi șade bine cu drumul. Explicau strategia comercială a hangiului și ce aveau de învățat de la el. Improvizau scenete cu situații din restaurant și jucau roluri create de ei. Lecția despre Miorița o țineam sus pe Tâmpa, în iarbă. Duminica îi învățam să facă alpinism și ne cățăram pe stânci. Îi învățam jiu‑jitsu defensiv. Le dădeam sfaturi de urmat în viață.
Unii făceau practică la ARO între orele 18 şi 22. Primeau bacșișuri. Lângă internat, aveau de urcat în noapte o pantă pe o potecă printre copaci cu marcaje turistice. Erau atacați de o gașcă de huligani, care spărgeau cu pietre becurile din stâlpi. Huliganii aveau intenția să‑i jefuiască de bani și să violeze fetele. Elevele și elevii noștri abia scăpau cu hainele sfâșiate. Directorul Școlii comerciale a telefonat la directorul Școlii profesionale CFR. Acela a zis că nu erau elevii lui. Cică îi închidea seara în dormitoare. Telefon la Miliție.
– Aduceți huliganii la Miliție și avem noi ac de cojocul lor!
Părinții fetelor au venit să‑și retragă odraslele de la școală. Directorul nu a aprobat. Elevele au refuzat să se mai ducă la practică. I‑am spus directorului:
– Rezolv eu situația.
– Cum?
– Pe căi neconvenționale.
– Bine! Dar dacă iese rău, eu nu am cunoștință despre asta!
I‑am chemat pe cei mai vajnici vlăjgani vânjoși din internat. I‑am spus lui Chirimbuță Traian, din Sinaia, poreclit Godzila:
– Te pun comandant de grup comando! Ascultați de el ca de mine!
El i‑a dat brânci unuia, ca să se izbească de ceilalți, și i‑a zis:
– Ia aminte, Găulea!
I‑am instruit:
– Așteptați ascunși după copaci, în tăcere! Fără cuțite, fără ciomege, fără piatră în mână! Îi loviți doar cu pumnii și cu picioarele! Fără vărsări de sânge și fără capete sparte sau coaste rupte! Dacă iese ceva rău, eu nu știu nimic despre asta. Dacă mă pârâți că eu v‑am pus, o să zic că nu e adevărat. Directorul o să mă creadă pe mine, nu pe voi!
Erau entuziasmați să primească o misiune secretă, așa cum văzuseră prin filme, la televizor.
A doua zi, Godzila și ai lui mă așteptau în curtea școlii.
– Raportăm misiunea îndeplinită!
I‑am felicitat. Am dat mâna cu fiecare.
– Haideți la cancelarie!
– Cum așa?
– Veți da raportul în cancelarie!
Au venit după mine și am intrat cu ei în cancelarie. I‑am zis lui Godzila:
– Cântă!
– I‑am cotonogit temeinic. I‑am tămăduit. S‑au lecuit. N‑or să mai treacă de Biserica Neagră.
– Nici măcar de Piața Sfatului.
– Le‑am ciocnit căpățânile. I‑am trântit la pământ unii peste alții. Am aruncat apă pe ei. N‑o să ne uite cât or trăi. Adio huligani!
Directorul și profesorii i‑au aplaudat.
Directorul de la Școala CFR a telefonat, indignat:
– Elevii tăi au urinat pe elevii mei!
– Vai, dar cum a fost posibil așa ceva, când tu îți închizi elevii seara în dormitoare? Du‑te și reclamă la Miliție!
*
La Autotractor, într‑o dimineață, tocmai își scoseseră toți dosarele din dulapurile metalice. A dat năvală șeful personalului și a răcnit:
– Toți bărbații la trageri! Executarea!
S‑au ridicat alene toți bărbații. Eu am rămas neclintit și cu ziarul în mână.
– Dom’ profesor! La trageri!
– Știți prea bine că eu sunt clasat inapt medical pentru serviciul militar.
– N’are a face! Ordinul se execută, nu se discută! La trageri toată partea bărbătească! Directorul general așteaptă în autobuz!
Ne‑am urcat toți în câteva autobuze Chausson, importate de întreprinderea noastră pentru Oficiul Național de Turism sau cum se numea. Toți bărbații de la toate locurile de muncă, până și cei de la primărie și de la județeana de partid, erau duși la vreo unitate militară de lângă Brașov în camioane descoperite, călări pe niște bănci lungi, ca soldații în termen.
Soldații din unitate ne‑au dat câte o armă AKM (Automat Kalașnikov Modernizat, modernizat de ai noștri) și trei cartușe. Erau arme din prima producție de AKM fabricate la noi în țară și intrate în dotare. Din poziția pe burtă culcat, să tragem în câte o țintă metalică groasă de vreun centimetru, ce înfățișa umerii și capul inamicului. Eu nu mai trăsesem. În cele șase zile cât am purtat uniformă, învățasem să demontez și să remontez AKM cu ochii închiși. Înțelegeam greșit ordinele și făceam camarazii să râdă. M‑au verificat la Spitalul Militar Central două săptămâni și m‑au clasat inapt medical pentru serviciul militar, nerevizuibil și scos din evidența armatei. Cum așa? Vă spun altă dată. Cei de la Autotractor făcuseră armata cu arme vechi. Niște soldați le‑au arătat cum să încarce AKM.
Eu mi‑am încărcat arma singur. Colegii mei s‑au uitat la mine cu mirare. Șeful personalului și ofițerul de Securitate din întreprindere m‑au privit ridicând o sprânceană și s‑au uitat unul la altul. Am ochit și mi‑am ținut respirația, cum facem toți cu aparatul de fotografiat. Am apăsat pe trăgaci, am nimerit ținta.
Din spatele meu, șeful personalului m‑a strigat:
– Dom’ profesor!
Și mi‑a făcut semn cu degetul arătător, cum le facem copiilor, când îi certăm că nu sunt cuminți. N‑am înțeles ce greșisem și de ce mă certa. Am ochit din nou. Iarăși am nimerit ținta.
Din spatele meu, ofițerul de Securitate:
– Dom’ profesor! Păi dă‑o dracu’! Noi ce suntem acilea? Chiar așa ne țineți de proști? Nu e nevoie să mai trageți! Veniți încoace cu arma!
I‑a zis unui soldat să îmi ia arma și cartușul rămas netras. Mi‑a strâns mâna cu fermitate, a ținut‑o în mâinile sale, m‑a privit în ochi zâmbindu‑mi camaraderește, clătinând capul și fără să zică nimic. Apoi m‑a salutat reglementar cu mâna la tâmplă, cum salută ofițerii alt ofițer cu grad superior. Și a zis:
– Să trăiți, dom’ profesor! Și la mai mare!
Șeful personalului mi‑a strâns mâna, ținându‑și cealaltă mână pe umărul meu, m‑a zgâlțâit prietenește și m‑a salutat la fel ca ofițerul de Securitate.
*
Eram la Praga pe un șantier al întreprinderii Vulcan din București. Șef de șantier era ing. Constantin Busuioc, secretar de partid la Vulcan. A cerut din țară un tehnician macaragiu. I‑au trimis. Eu tradusesem pe macaralele montate de Vulcan la Berlin, Dresda, Riesa și Saale. Mi‑a fost ușor să îmi dau seama că nu se pricepea la macarale. I‑am spus lui Busuioc:
– Habar n‑are de macarale. L‑a trimis Securitatea sub acoperire.
– Nu te cred! Am cerut macaragiu, macaragiu mi‑au trimis!
Într‑o zi, am văzut o umbră trecând rapid și am ridicat ochii să văd ce a trecut pe deasupra. Era un planor. Falsul macaragiu s‑a mirat că nu se auzea niciun motor. A zis că trebuie să fie un avion spion ultramodern, cu motor fără zgomot:
– Numai americanii și rușii au așa ceva.
– Nicidecum! am zis eu. E un planor Blanik fabricat de cehi.
– Cum? Tu poți să vezi ce scrie pe el?
– Nu scrie pe el. Îl recunosc după formă, că e planor Blanik.
– Cum știi tu că este Blanik și că e fabricat de cehi?
– Am zburat pe Blanik. Am certificat de pilot planorist.
– Da? Și eu am făcut armata tot la Securitate la contrainformații. Dar la parașutiști.
S‑a deconspirat. M‑a îmbrățișat și mi‑a spus că primise ordin de la colonelul de Securitate din Vulcan să‑l distrugă pe Busuioc. Mi‑a cerut să‑l ajut să‑l distrugă. El, care juca table cu Busuioc și conspirau să mă trimită în țară. Colonelul știa că Busuioc avea patima zarurilor și îl trimisese pe falsul macaragiu cu o cutie de table. Prostul voia să‑l denunțe pe Busuioc la Ambasada României de la Praga pentru niște bani.
– Vino cu mine, să‑mi traduci!
– Cum să‑ți traduc la Ambasada României?
El credea că Ambasada României era o ambasadă a cehilor pentru legături cu România.
I‑am spus lui Busuioc. Nu credea că ăla putea fi așa de idiot. I‑am relatat cearta parașutistului cu el. I‑am precizat cifrele de bani, așa cum mi le spusese ăla. Abia atunci m‑a crezut Busuioc. I s‑a făcut frică de parașutist și de colonel. I‑am spus:
– Îi distrugem noi doi! Și‑au dat singuri foc, cu mâna lor!
Așadar, trei români fac trei conspirații adverse. Am continuat:
– Îl duc la Ambasadă. Ne‑ntoarcem de acolo. Să zici că ți‑au dat telefon și ți‑au spus că te‑a reclamat! Ne trimiți pe amândoi în țară! Ți‑l urc eu la tren pe parașutist pachet! O să aterizeze forțat în Gara de Nord!
Diplomatul de la Ambasadă i‑a explicat ăluia că banii primiți din țară erau ai șantierului. Nu ai lui. Am plecat de acolo. Prostălăul era convins că discutase cu un ceh care știa româna și cu care Busuioc împărțea banii jumătate.
– Las’ pe mine! Informez eu colonelul că Busuioc face banii mei juma‑juma cu cehul. L‑am distrus!
Ajungem noi la șantier. Îi fac semn lui Busuioc că totul s‑a desfășurat cum prevăzusem.
– M‑au sunat de la Ambasadă. Mi‑au spus că m‑ați reclamat. Plecați amândoi la București! Imediat! Azi! Cu trenul!
– Ha‑ha! a râs bățos parașutistul. Nu e posibil! Eu am bilet de avion!
– Plătești bilet de tren și‑l decontezi în țară!
L‑am împins și am ieșit.
– Întâi să‑ți termini traducerile! m‑a strigat Busuioc. Înapoi!
I‑am povestit amănuntele. Am mâncat la restaurant. Ne‑am dus la gară. A venit tăntălăul deșelat de valize, cu tablele sub braț. S‑a urcat în tren. Trenul a pornit. Am rămas pe peron. Mi‑a făcut cu pumnul. I‑am dat cu tifla.
Busuioc a telefonat la superiorii săi de la sectorul cinci de partid:
– Tovarăși! Mi‑au trimis de la Vulcan un fals macaragiu, cu ordin să mă distrugă. Pe mine, secretar de partid într‑o întreprindere de grad zero? „Partidul este forța conducătoare și de control în toate domeniile de activitate!” Cine îndrăznește să distrugă partidul?
Colonelul a fost mutat de la Vulcan. Să informeze ce fac șahiștii în Cișmigiu.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini