Românii de pretutindeni

Pogromul de la Iaşi. Adevăruri şi falsuri istorice

Autorul acestor rânduri se numără printre ultimii supravieţuitori ai Pogromului de la Iaşi. Am fost acolo. Am văzut totul. Martor şi victimă. Eram un copil de doar 7 ani. Cred că un instinct de apărare a alimentat, de‑a lungul anilor, străduinţa mea de a încerca să uit grozăviile Iaşiului însângerat, străduinţă care s‑a dovedit inutilă.

Evenimentele cu adevărat importante petrecute în trecut nu pot fi povestite uşor. Trecerea timpului le estompează. Există însă documentele şi memoria supravieţuitorilor. Abia împlinisem 7 ani. Ameninţat cu deportarea, bunii mei părinţi, sperând că mă pun la adăpost, m‑au trimis la unchiul meu, la Iaşi, nu chiar aşa de departe de Focşaniul natal. Trăiam ascuns în casa unchiului meu, dr. Solomonovici. Acesta, ucis în faţa casei sale, a fost, probabil, prima victimă a Pogromului de la Iaşi. Crima aceasta s‑a întâmplat în ziua de 29 iunie 1941. Am văzut grozăvia printr‑un ochi rupt al perdelei de la o fereastră. De atunci a trecut multă vreme. Multe lucruri le‑am uitat, altele s‑au estompat, dar amintirea acesta a rămas vie şi n‑o voi uita niciodată.

Mi‑a fost teamă că, după dispariţia generaţiei mele şi a ultimilor supravieţuitori, totul ar putea să alunece în conul uitării. Aşa ceva nu e drept şi nu e bine să se întâmple, mi‑am zis. Şi am scris această carte….

Se consideră că Pogromul de la Iaşi a avut loc în zilele de 28 şi 29 iunie 1941, dar în unele lucrări apar datele de 27‑29 iunie, 29‑30 iunie şi chiar 26 iunie – 6 iulie 1941. Toate aceste date corespund documentelor, diferă doar încadrarea evenimentelor. În realitate, urgia a început în seara lui 26 iunie 1941. Dată confirmată de o „Dare de seamă” semnată şi trimisă superiorilor săi de colonelul Constantin Chirilovici, chestorul Poliţiei din Iaşi. Astfel aflăm că în aceea seară, pe la orele 17, patrule de poliţişti, agenţi, gardieni publici şi jandarmi au început vânătoarea de evrei, perchiziţionând case evreieşti şi arestând evrei. Oameni au fost maltrataţi şi ucişi, bunuri jefuite, femei violate. Primii 317 evrei „suspecţi” au fost duşi cu forţa la Chestura Poliţiei. Le‑au urmat alte câteva mii.

Practic, măcelul de pe străzile ieşene şi din curtea Chesturii (Poliţiei) din Iaşi a încetat în seara lui 29 iunie 1941, dar moartea a continuat să secere evrei şi în următoarele 7 zile, în „Trenurile morţii”, pe traseele Iaşi‑Călăraşi şi Iaşi‑Podu Iloaiei.

În 1934, cu şapte ani înainte de izbucnirea evenimen­telor sângeroase de la Iaşi, scriitorul Mihail Sebastian a avut premoniţia unui pogrom generalizat care îi ameninţa nu numai propria‑i viaţă, ci ameninţarea plana asupra între­gii evreimi române. Premoniţia aceasta îngrozitoare venea din direcţia unui profesor creştin adorat de Sebastian şi care îi era prieten: Nae Ionescu! Povestea e cunoscută. Mihail Sebastian lucra la Cuvântul, gazetă al cărui pro­prietar şi prim‑editorialist era Nae Ionescu. Sebastian i‑a solicitat acestuia să scrie o prefaţă la romanul său De două mii de ani, un tablou impresionant al vieţii evreieşti în anii interbelici. Când a citit această prefaţă, Sebastian a îngheţat. Mircea Eliade îşi aminteşte că, „palid, aproape desfigurat, Sebastian i‑a spus: «E o condamnare la moarte»”. Nu era nici o îndoială, textul lui Nae Ionescu era o justificare istorică şi teologică a antisemitismului, o pro­feţie a Soluţiei Finale. „Creştini şi evrei, decidea Nae Ionescu, două corpuri străine unul altuia care nu pot fu­zio­na într‑o sinteză, între care nu poate exista pace decât… prin dispariţia unuia din ele”.

În finalul prefeţei, Nae Ionescu, profesorul care nu peste mult timp va adera la Mişcarea Legionară, îl avertiza pe Iosef Hechter că are zilele numărate. (Pentru cine nu ştie încă, Iosef Hechter era numele adevărat al scriitorului Mihail Sebastian): „Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti sub­stan­­ţial­mente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e înfundată, toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creş­tinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti, nădăj­duieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe calul alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce‑ţi mai rămâne. Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l‑ai cunos­cut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le‑a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi‑a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”1

Prefaţa lui Nae Ionescu nu a fost singura prevestire rea pentru ceea ce urma să se întâmple cu neamul Hechter‑ilor din România, care număra peste 800.000 de suflete. Ce ar fi putut să facă evreii? „Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze… colectiv, nu exista decât o cale, aşteptarea, supunerea, la destin”.[1] Din păcate, această soluţie defetistă a fost nevoită să aleagă evreimea‑română. A „aşteptat”, în timp ce România aluneca încet, dar tot mai adânc, în conul de umbră al naţionalismului extremist.

Am evocat intenţionat această poveste cu Mihail Sebastian la începutul acestei lucrări despre masacrele de la Iaşi. E o poveste zguduitoare, cu multe conotaţii. Cu siguranţă că se vor pune întrebări: la ce bun o nouă carte despre Pogromul de la Iaşi? Au apărut atâtea studii, atâtea cărţi focalizate pe această temă: de ce încă una? Ce s‑ar putea adăuga Cărţii Negre a lui Matatias Carp? Sau solidelor cercetări ale Lyei Benjamin, ale unor Carol Iancu, Jean Ancel, Radu Ioanid, Viorel Achim, Ottmar Traşcă sau Raportului Comisiei Interna­ţionale pentru Studiul Holo­caus­­tului în România? Voi răspunde simplu, niciodată nu va fi de ajuns, mereu va fi ceva de adăugat, de interpretat, de sancţionat.

Pentru apariţia nu numai a lucrării de faţă, ci şi a celor care vor fi scrise de alţii pledează îndelungata perioadă de interdicţie, când arhivele erau ferecate şi subiectul interzis. Când, în sfârşit, accesul la arhive a devenit liber şi ex­primarea adevărului posibilă, anumite aspecte ale acestui adevăr istoric s‑au dovedit a fi un proces dificil de recon­stituit.

Menţionez, deocamdată, câteva întrebări: 1. A fost Pogromul de la Iaşi o izbucnire antisemită violentă, dar nu izolată şi nici întâmplătoare, înscriindu‑se într‑o serie lungă de omoruri în masă făptuite de unii români, aşa cum credea Matatias Carp?[2] 2. A fost o crimă iniţiată, planificată şi executată de nazişti, cu colaborarea românilor? 3. Sau pogro­mul a avut loc din ordinul generalului Ion Antonescu („de a lichida majoritatea evreilor dintr‑un oraş care, în ochii naţionaliştilor şi antisemiţilor români, a simbolizat (în decurs de peste 100 de ani) existenţa evreiască în Româ­nia”), aşa cum scrie Jean Ancel?[3]
Crimele au fost înfăptuite la lumina zilei sau în bezna nopţilor, scrie Carp, au fost văzute şi auzite, documentele şi mărturiile abundă, totuşi e greu de stabilit cu exactitate cine a avut iniţiativa pogromului, cine a dat ordinul declanşării unui pogrom şi care a fost rolul Conducătorului Statului, generalul Ion Antonescu, în preajma şi în zilele măcelului de la Iaşi.

După publicarea Istoriei Holocaustului din România, a biografiei Mareşalul Ion Anto­nescu, O istorie altfel a evreimii din România (Editura Academiei Române), şi a altor lucrări de istorie a evreimii române, am considerat că trebuie să revin cu această isto­risire a pogromului de la Iaşi. Nu există nici o îndoială, produsul cel mai cumplit al antisemitismului a fost, dintotdeauna, pogromul. Dacă vreme de secole România n‑a fost ruşinată de acest fenomen al răului, într‑un singur an, între 1 iulie 1940 şi 1 iulie 1941, istoria noastră a înregistrat trei pogromuri, unul mai cumplit decât celălalt: Dorohoi – 1 iulie 1940, Bucureşti – 21‑23 ianuarie 1941 şi Iaşi – 28‑29 iunie 1941. Suficiente ca să producă „o dureroasă frac­turare a unei lungi convieţuiri”.[4]
După ce vom înţelege cum s‑a produs această tragică „fracturare” care a aruncat în aer echilibrul interetnic din România, ne va fi mai uşor să înţelegem de ce, după război, evreimea română n‑a mai crezut că ţara natală îi mai poate asigura securitatea absolută. Sentiment întărit şi de fali­mentul ideologiei comuniste. Rămăsese o unică soluţie: ţara strămoşească, Israelul!

Între coperţile acestei cărţi am adunat povestea tragică a Pogromului de la Iaşi, o istorie care nu e finalizată pe deplin, pentru că mereu alte cercetări îi îmbogăţesc cuprinsul. Nici pe departe nu am garanţia de a fi spus totul, dar ceea ce am povestit în această carte e adevărul, şi numai adevărul!

Cartea aceasta apare în preajma unei duble comemorări: 70 ani de la moartea şi 140 ani de la naşterea lui Matatias Carp. Pentru cine nu ştie, Carp este autorul lucrării, în trei volume, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste 1940‑1944, apărută imediat după război, cartea‑referinţă care constituie sursa documentară esenţială a tuturor istoricilor care au publicat lucrări şi cercetează Holocaustul din România şi Pogromul de la Iaşi.

În septembrie 1952, considerând că şi‑a împlinit destinul românesc, Carp a emigrat în Israel, unde a mai trăit doar câteva luni.

Despre Matatias Carp şi cartea sa aflăm lucruri noi din declaraţia dată de soţia sa, după moartea lui Carp, la „Yad Vashem” din Ierusalim: „Mă numesc Ella Carp. Sunt funcţionară la ziarul de limbă română Viaţa noastră, din strada Harakevet 52. M‑am născut în Bucureşti. Tatăl meu, Bernard Cohen, era negustor, iar mama, Eliza, casnică. În afară de mine şi de cei doi copii ai mei, adoptaţi dintre orfanii salvaţi din Transnistria în 1944, fata – Liliana – născută la 1 august 1939, iar băiatul – Horia – născut la 1 mai 1942, se află în ţară şi fratele meu, Sorin Condrea. Am absolvit liceul la Bucureşti. Nu am făcut parte din nici o organizaţie politică sau club. În schimb, am fost tot timpul colaboratoare harnică a soţului meu. Am venit în ţară împreună cu soţul şi copiii la 25 septembrie 1951, cu vasul «Transilvania».

După şase luni de şedere în ţară, soţul a încetat din viaţă. I‑am crescut cu multă trudă pe cei doi copii, care la moartea soţului meu aveau 13 (Liliana) şi, respectiv, 11 ani (Horia). L‑am cunoscut pe soţul meu în anul 1928, am fost prieteni timp îndelungat, iar apoi ne‑am logodit. În anul 1932, ne‑am căsătorit. Matatias Carp era fiul lui Horia Carp, fost senator în Senatul român, reprezentant al Uniunii Evreilor Români, prin partidul liberal, cunoscut publicist, colaborator la ziarul Curentul Israelit şi redactorul unei reviste – Cultura – cu conţinut iudaic. Om erudit, secretar general al Comunităţilor Evreilor din Bucureşti, Horia Carp era originar din Hârlău (Moldova).

Matatias Carp s‑a născut la Bucureşti, la 16 aprilie 1904, şi a crescut în casa părintească într‑o atmosferă de cultură evreiască, însă nu religioasă. În casă mai erau trei surori. A învăţat de mic copil limba ebraică, lucru destul de rar printre evreii din Bucureşti în perioada respectivă. A urmat liceul la Bucureşti. Ca elev, avea o fire tumultuoasă şi o personalitate foarte dezvoltată. A fost eliminat dintr‑o şcoală pentru activitate sionistă, iar din alta pentru propagandă electorală. După absolvirea liceului, a intrat ca funcţionar la o societate petroliferă. Din cauza temperamentului său voluntar, nu s‑a împăcat cu această funcţiune. Înscriindu‑se la Facultatea de Drept, face trei ani într‑unul singur. Avocatura nu l‑a mulţumit însă. Îşi ia licenţa în Drept în mai 1930. Lucrează un timp ca avocat practicant, fiind secretarul faimosului avocat Issersohn din Bucureşti. Imediat după căsătorie, în anul 1932, îşi deschide propriul birou de avocatură, profesând această meserie până în anul 1940, cînd evreii au fost eliminaţi din barou.

În tot acest timp se ocupă exclusiv de profesiunea sa şi de muzică. Era pianist amator, urmând un timp Conservatorul, la clasa Armonie şi contrapunct. În vara anului 1940, avocaţii evrei sunt eliminaţi din barou şi astfel, rămânând fără activitate profesională, devine secretarul general al Federaţiei Uniunii de Comunităţi, la propunerea domnului W. Filderman, cunoscutul conducător al evreimii române, preşedintele Federaţiei la acea dată. Familiile noastre se cunoşteau de mult timp şi dl Filderman îl aprecia mult pe soţul meu, socotindu‑l întotdeauna un om capabil şi foarte muncitor.

În cadrul Uniunii funcţionau trei secretari generali. În afară de Matatias Carp, mai funcţionau şi avocaţii Dadu Rosenkranz şi Costiner. N‑aş putea preciza în ce consta domeniul fiecăruia dintre secretari, dar ştiu că soţul meu s‑a ocupat în special de susţinerea plângerilor comunităţilor şi a intervenţiile lor pe lângă autorităţi pentru a evita pe cât posibil nedreptăţile care se ţineau lanţ. Ţin minte că, în timpul cât a funcţionat ca secretar general, casa noastră era întotdeauna plină, de dimineaţă până noaptea târziu, de evrei care veneau – fie în numele lor propriu, fie în numele comunităţii lor sau al unei instituţii evreieşti – să solicite asistenţă sau ajutor în diverse probleme. Din păcate, nu cunosc cazurile în speţă pentru a da amănunte precise în această materie. Soţul meu avea multă înţelegere şi răbdare şi nu precupeţea timp pentru a asculta durerea fiecăruia şi încerca întotdeauna să ajute. Intervenea pe la tribunale, pe la diversele ministere etc. În acest timp, cunoscând problemele evreieşti în lupta cu autorităţile pentru puţina dreptate care mai putea fi obţinută, i‑a venit ideea să strângă documentele care puteau sta, pe viitor, la baza unei cronici a suferinţei evreieşti. În 1940 a început să strângă documente…”

Fragment din prefaţa la vol. Istoria Holocaustului din România, Editura Teşu
■ Scriitor, istoric, publicist

 

Note:
[1] Mihail Sebastian: De două mii de ani, Bucureşti, 1934, p. 332.
[2] Matatias Carp: Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România, cu o prefaţă de şef‑rabinul dr. Alexandru Şafran, 3 vol., ed. II, îngrijită de Lya Benjamin, Bucureşti, 1996.
[3] Jean Ancel: Preludiu la un asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Polirom, 2005, p. 11.
[4] Vezi volumul cu acest titlu, ed. Lya Benjamin, Dumitru Hâncu, Harry Kuller şi Ioan Şerbănescu, Hasefer, 2001; Matatias Carp: Cartea Neagră, 3 vol., Bucureşti, 1945; F.C.E.R.: Evreii din România între anii 1940-1942, vol. III (Cuvânt-înainte de acad. prof. dr. Nicolae Cajal), Hasefer, 1999 etc.

Teşu Solomovici

Total 1 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button