Pariul

Cobor la maşină, intru, pornesc motorul şi părăsesc hotelul din Sinaia, nu înainte însă de a deschide geamul şi a arunca o privire spre etajul 8, de unde am primit semnul simplu şi covârşitor în cazul meu: un sărut trimis cu mâna fluturată în spaţiul de dincolo de fereastra deschisă cu dragoste de Ileana.

Conduc încet, cu regretul că nu mă pot întoarce la hotelul construit departe de zarva şoselei care străbate staţiunea spre poale, departe de aerul intoxicat cu otrava aruncată de ţevile de eşapament, dar daţi‑mi voie să vă mărturisesc un lucru. Am urcat împreună cu Ileana, seara târziu, cât mai în sus, pe brâul de stâncă, şi am constatat că aerul poluat de jos, de deasupra drumului naţional, urcase până la noi, prin urmare, omul nu are cum scăpa de rele. Cine a inventat motorul cu benzină a ajutat oamenii?

Mă bate acest gând în timp ce cobor şi trec prin lanţul de localităţi turistice ale Prahovei. Din loc în loc, pe partea dreaptă, văd şi apa acestui râu mult încercat, ca un fir de borangic suflat de stele printre arbori. În fond, eu am fost la Sinaia pentru a demonstra că ne putem lipsi de binefacerile civilizaţiei tehnice. Doamne, ce bine este să nu ai telefon!

Ileana nu‑şi închidea telefonul, cum îi ceream eu, de teama părinţilor. Venise cu ei tocmai din Tulcea, să petreacă o săptămână‑n Carpaţi. Şi nu o dată, în momente dragi nouă, care ne transportau pe Sirius, suna telefonul:

– Unde eşti? Când vii?

– Sunt bine, mămico, sunt foarte bine!

– Eram neliniştiţi şi eu, şi taică‑tău, fără nici o veste de la tine!

– Dar acum câteva minute am vorbit! se revolta Ileana.

– Oh, numai mamă să nu fii!

Ileana închidea, nu înainte de a da asigurări.

Telefonul ei mobil ne strica aproape de fiecare dată intimitatea.

– Eşti coborâtă din Calea Lactee, i‑am mărturisit, răspunzând întrebării ei virgine: De ce m‑ai ales pe mine?, privindu‑i chipul prelung, asemenea hărţii cereşti, ochii ca doi licurici iscoditori. Ai o frumuseţe stranie care mă subjugă. Ai nevoie de un sclav?

– Te iau cu mine la Tulcea, vii? mă întreba ea istovitor de des, cu toate că o asigurasem că dau Bucureştiul pe gratis şi că iubirea mea pentru ea se sprijină pe umbletul aştrilor din cosmos care ne‑au adunat.

Avea întrebările ei, izvorâte din nelinişte, din nevoia de siguranţă.

– De ce‑ai venit la Sinaia şi la hotelul în care trăsesem eu, aşa, pe nepusă masă, la mijloc de săptămână? m‑a întrebat nu o dată.

Pe muchie de cuţit sunt aranjate de către destin întâlnirile sortite. Ce să‑i spun? Acum îmi dau seama că la birou susţinusem cu atâta patos inutilitatea telefoanelor mobile, viciul ascuns în ele, înţelepciunea de a renunţa la timp să le fim robi, eleganţa şi tihna vieţii lipsite de bucata aceasta de plastic ca un blestem.

La compania de software la care lucrez, suntem o mână de oameni, toţi tineri, în frunte cu patronul, care ne‑o luase înainte numai prin investiţia făcută cu ajutorul unui unchi parlamentar. Socotind după pregătire şi dibăcie, nu ne întrecea cu nimic. Tot unchiul era cel care îi făcea rost de comenzi consistente. Lui îi mergea bine, noi aveam de lucru şi primeam salarii pe măsură.

Trecusem de Câmpina, mă avântam în câmpie. Spun în gând Tatăl nostru, apoi mă gândesc la mine, la viaţa mea. Trebuie să pun ordine în ea, erau prea multe piste încâlcite, pline cu mărăcini şi de aceea nu puteam merge mai departe. Ştiam asta şi nu o dată mi‑am zis să‑mi limpezesc viitorul. Poate de aceea apăruse Ileana, şansa vieţii. Dacă aş fi avut telefonul la mine, aş fi sunat‑o. Sau i‑aş fi scris pe Wechat: „Te iubesc!”

Dar nu, eu fusesem cel care‑l stârnise pe şef, eu voisem pariul. Nu pentru câştig, ci de dragul demonstraţiei. Apariţia Ilenei era miracolul necesar, desigur.

– Pentru mine, pentru noi doi ai pus rămăşag, îmi spusese Ileana imediat ce aflase povestea şi, aşa cum obişnuia, repetase la nesfârşit găselniţa ei, care izvora din noua viziune care alimenta omenirea în era globalizării – Dumnezeu ştie dacă avea baze ştiinţifice, dacă era adevărată sau nu.

– Oamenii pot trăi foarte bine fără telefon mobil.

– Nu mai pot trăi, mă contrazisese şeful. A devenit parte din noi, ca şi computerul, ca internetul şi toate celelalte.

– Eu le‑aş arunca la gunoi.

Mă susţinuseră şi alţi colegi, mai ales Ştefan, filosof de felul său, care nu atât că adusese argumente, dar făcuse pe loc o analiză a fiinţei umane şi a câştigului tehnic.

– Să facem un experiment, zisese şeful, gânditor. Plătesc trei zile la Sinaia, la Hotel Cosmos, într‑un apartament de lux, la mijloc de săptămână: marţi, miercuri şi joi. Cine acceptă rămăşagul, se recreează trei zile şi trei nopţi, dar nu îşi ia cu el telefonul mobil şi nici nu telefonează, din cameră, din oraş, de niciunde. Nu intră în legătură cu cei de‑acasă, cu mine, cu societatea noastră şi aşa mai departe. Pleacă fără să anunţe pe nimeni. Rupt de Bucureşti. Întoarcerea, vineri la prânz. Dacă nu rezistă în această izolare, în această separare de lumea noastră de azi, poate reveni oricând, iar eu câştig.

– Eu rezist! am strigat primul.

Pariasem pe cel mai recent telefon de pe piaţa românească.

Am fost acceptat de toţi cei prezenţi şi aşa se face că acum, uite, trec de Ploieşti. Am de gând să fac un mic ocol, să mă opresc câteva minute să aprind o lumânare la Mănăstirea Ghighiu, pentru măicuţa stareţă de demult, Pelagia. Şi să mă rog pentru mine şi ai mei. Pentru Ileana.

Încă puţin şi aveam să intru triumfător în biroul oval aflat la ultimul etaj al unui bloc pitic, situat nu departe de Gara de Nord. Pe la Otopeni, un gând se ivi ca un spam în şirul de e-mailuri: dacă n‑aş fi întâlnit‑o pe Ileana chiar în prima seară, oare aş fi rezistat? Nu cumva m‑aş fi simţit singur, străin într‑o lume neştiută?

Secretara m‑a luat în primire de la intrare, gravă, cum nu‑i era felul:

– Mergi la şef!

Ştiam eu! Era nerăbdător să afle cum am rezistat fără telefon mobil, fără veşti din mediul în care trăiam. Am trecut pe la şeful de birou, prietenul meu bun. Abia şi‑a ridicat, câteva secunde, nasul din computer:

– Iartă‑mă, am ceva urgent, s‑a scuzat, expediindu‑mă‑n neant.

În biroul mare, toţi îşi vedeau de treabă. I‑am salutat, înaintând vesel spre masa mea de lucru. Nu mi‑a răspuns nimeni, fapt neconform cu felul nostru de a ne purta. Pe masă trona anunţul pe care‑l ştiam: „Urgent la şefu!” Măi, să fie. Sunt toţi invidioşi că am izbutit, mi‑am zis. Am pus pe masă, peste hârtia cu anunţul, creanga de brad menită să‑i tulbure pe colegi cu aromele de munte. Am privit o clipă, parcă nici o clipă, spre laptopul închis, pe care trona telefonul meu mobil. Aşa le lăsasem luni, la încheierea programului de lucru. M‑am dus spre biroul patronului, dacă acesta era cuvântul de ordine. Am bătut uşor şi scurt în uşă şi am deschis‑o larg, pe chip cu un aer de învingător.

Şeful m‑a privit lung, neliniştitor, s‑a ridicat şi m‑a îmbrăţişat.

– Am atâtea să‑ţi spun, a început. S‑au întâmplat multe, dar noi aveam un legământ care nu putea fi tulburat. Să stăm pe canapea. Vrei o cafea?

În câteva minute, am trecut printr‑o mie de stări, când am aflat câte se întâmplaseră în lipsa mea din capitală. Iar eu nu ştiam nimic. Tatăl meu căzuse şi făcuse fractură de bazin; operat de urgenţă, acum era bine. Înfricoşată, în plus, neştiind ce mi s‑ar fi putut întâmpla mie, dispărut fără urmă, mama mea trecuse printr‑un preinfract, fusese internată de urgenţă la Baloteşti şi i se fixaseră două stenturi pe arterele inimii. Iubita venise la birou după mine şi, cum colegii nu‑i puteau spune nimic, conform pariului, îi anunţase că mă părăseşte. În apartamentul meu apa străpunsese o ţeavă de la baie, fuseseră inundaţi toţi vecinii, până jos, cu pagube greu de imaginat, eu nefiind asigurat; până la urmă se spărsese uşa, pentru a se opri dezastrul. În noaptea de după inundaţie, apartamentul fusese călcat de hoţi; dispăruseră cele câteva lucruri de preţ şi, probabil de furie că nu se găsise mare lucru, tâlharii pur şi simplu vandalizaseră casa.

– Vreo veste bună? am apucat să întreb.

– Da, nu pleci nicăieri. Rămâi la noi. Te‑au căutat de la IBM din SUA.

Îţi ofereau un post gras, dar termenul la care trebuia să te prezinţi acolo era ridicol de scurt. A trecut.

– Prea multe… am îngăimat.

– Mai sunt…

N‑am mai aşteptat. M‑am ridicat.

– Nu mă mai interesează nimic! am ridicat vocea, de parcă el era vinovatul şi nu eu, cel care negase rostul vieţii de azi. Merg chiar acum să‑mi văd părinţii. Apoi plec din Bucureşti. La Tulcea. Vei primi demisia mea pe telefonul mobil, cel nou!

Martie 2019

Constantin Lupeanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Lupeanu

Constantin Lupeanu –  scriitor, traducător, sinolog și diplomat din România. Născut în data de 4 august 1941 în com. Murgași, Dolj. Este un scriitor, traducător, sinolog și diplomat din România. A studiat la școala generală în comuna Murgași din județul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now