Contemporanul » Românii de pretutindeni » Constantin Lupeanu: Nemuritoarea, mama mea

Constantin Lupeanu: Nemuritoarea, mama mea

Corespondenţă din China
Romane pe-⁠un picior

A fost acceptată într-⁠un for academic numai pe talent, pe cunoştinţele pe care le deţine şi în absenţa oricărui act de studii, conform tradiţiei mandarinale. În China imperială, tinerii învăţau singuri acasă şi se prezentau la examenele imperiale, obţinând posturi publice prin meritocraţie.

Motto:
Noi suntem o rază de lumină
Strecurată pe uşa îngustă
Luminând un grăunte de praf
Zhang Wei, Însemnarea călătoriei de întoarcere

Femeia din faţa mea este cercetător la Academia de ştiinţe sociale din Beijing, cu toate că nu are studii. Ea n-⁠a terminat nici măcar liceul şi este un cărturar redutabil, mare specialist în poezia chineză clasică, invitat de onoare la festivalurile şi seminarele literare de seamă. Cărţile scrise şi publicate de ea sunt comentate cu mare admiraţie. Acum îmi vorbeşte, iar eu nu ştiu cu precizie cât adevăr şi cât fantastic este în spusele ei. Ea n-⁠a fost niciodată la şcoală. A fost acceptată într-⁠un for academic numai pe talent, pe cunoştinţele pe care le deţine şi în absenţa oricărui act de studii, conform tradiţiei mandarinale. În China imperială, tinerii învăţau singuri acasă şi se prezentau la examenele imperiale, obţinând posturi publice prin meritocraţie.

Eu sunt Rază de Lumină, aşa m-⁠a numit mama, deşi în certificatul de naştere sunt trecută Li Ming, Li Lumină pur şi simplu. Li, tu ştii, mi se adresează, înseamnă Prun. Cel mai mare poet al nostru este Li Bai, Prun Alb.

S-⁠ar zice că sunteţi rude!

Cum să nu! La începuturile civilizaţiei noastre, existau o sută de familii mari, o sută de triburi şi li s-⁠au dat o sută de nume de familie. Neamul Li este chiar de pe aceste locuri! Lao Zi, întemeietorul filosofiei taoiste, se numea Li Er, Li Ureche. În China, în prezent, 93 de milioane de oameni se numesc Li. Ne întrec cu vreo două milioane numai cei cu numele de familie Wang, Rege.

O las să vorbească despre începuturile civilizaţiei chineze. Eu mă aflu în vizită la Li Ming pentru a afla povestea mamei ei, care nu făcea parte din neamul Li.

În acest sat, aflat la vreo sută de kilometri de capitală, o zeiţă a renunţat la nemurire pentru un flăcău plin de calităţi, şi asta nu odată, în vremurile de demult, ci în urmă cu foarte puţin timp. Zeiţa, nemuritoarea aceea frumoasă din cale afară, blândă şi bună, a fost mama amfitrioanei mele.

Aş fi vrut s-⁠o cunosc, spun, copilăreşte.

A dispărut la puţin timp după ce s-⁠a stins tatăl meu. Erau amândoi tineri. Vrei să-⁠ţi spun cum s-⁠au petrecut lucrurile?
Sunt numai ochi şi urechi!

Eu am venit la o degustare de poezie, organizată de Li Ming pentru câţiva prieteni, literaţi interesaţi de clasici. Înaintea începerii ceremoniei, înnobilată de ceai verde, fructe şi sâmburi, ea m-⁠a invitat să-⁠i cunosc grădina, un deal larg încărcat de pomi fructiferi. Este moştenirea ei, cam două hectare de livadă mănoasă. Urcăm pe un drum asfaltat. La jumătatea dealului dăm peste un templu.

Este ridicat de mama mea, într-⁠un timp foarte scurt, imediat după decesul tatălui meu. A adus meseriaşi de departe, de undeva de la munte, spunea ea, foarte pricepuţi, experţi în cioplirea, în sculptarea lemnului.

Un templu taoist obişnuit, mic de dimensiuni, zic.

Se reţine sculptura. Nu există lemn prins în această construcţie care să nu fie lucrat cu migală, cu artă. Să-⁠ţi spun sincer, eu cred că meşterii aceia erau nemuritori de-⁠ai ei. Au construit cât ai clipi acest templu pentru tatăl meu, treabă neomenească, precizează.

De la templu, pe o alee pietruită de data aceasta, răsucită de trei ori, ajungem la un pavilion.

Acest pavilion a fost ridicat de tata, în cinstea tinerei lui soţii. Este mic şi oarecum primitiv, în comparaţie cu templul, cioplit din bardă. Are 8 laturi, cifră esoterică. Stăteau amândoi aici, pe banca de lemn, priveau grădina şi valea mare, până la muntele din faţă care parcă-⁠ţi întoarce îna­poi privirea. Când nu-⁠i găseam în casă, eu ştiam unde sunt.

Acesta era satul tatălui ei.

Un sat de munte tipic pentru China de nord. Sus stânci, mai la poale vegetaţie, pământ arid, nisipos. Lipsa apei şi sărăcia i-⁠a făcut pe cei mai mulţi să plece. Satul se numeşte Livada cu pruni, comuna Templul Buddha Adormit. Noi suntem urmaşii Împăratului Galben.

Ei, asta ştim şi noi. Toţi chinezii sunt fiii şi nepoţii Împăratului Galben, întemeietorul civilizaţiei chineze, cel care i-⁠a învăţat pe oamenii săi să-⁠şi construiască locuinţe, a inventat roata, busola, veşmintele, leacurile, banii, a organizat societatea ca un bun om politic modern, a creat scrierea împreună cu sfetnicul său Cang Jie, sercicultura prin soţia sa şi câte şi mai câte. A avut şi timp, a trăit o sută de ani!

Exact, între 2697-2597 î.Hr! El pe locurile acestea şi-⁠a strâns oamenii şi i-⁠a învins pe Chi You şi Yan Di, rivalii săi de moarte. A fost un războinic de fală. De mică le spuneam părinţilor că am fost şi eu în armata lui. Da, eu şi neamul meu şi cei care trăim de generaţii, de când ne ştim, în locurile acestea, ne tragem din Împăratul Galben, suntem cu siguranţă stră-⁠stră-⁠strănepoţii lui.

Ai dreptate. Am fost la templul împăratului Galben, aflat nu departe de aici.

Păi vezi? Dar să vorbim despre incredibila nemuritoare, mama mea.

Ea n-⁠a îmbătrânit niciodată, iar imediat după moartea tatălui meu, a urcat la acest pavilion şi nu s-⁠a mai întors!

Erai acasă?

Da, venisem de la Academie să fiu prezentă la ceremonia de patruzeci de zile de când murise tata. Ceremonia asta, cum să-⁠ţi spun, ţine câteva zile. Am aşteptat-⁠o până s-⁠a înserat, am urcat după ea cu un lampion, am strigat-⁠o, în zadar. Noaptea am visat-⁠o recitându-⁠mi poezii, ca în copilărie. Cu toate că n-⁠am primit nici o explicaţie, eu ştiu că s-⁠a întors în lumea ei.

Ar trebui să facem o paralelă cu datinile creştine privind ceremoniile după moarte.

Într-⁠o zi îţi voi da amănunte, dacă vrei!

Ai povestit sfârşitul, o dojenesc. Cum a început povestea? Din ce sat şi-⁠a adus tatăl tău soţia?

Tata spunea că a adus-⁠o de peste munte, de la un templu, dar dincolo de muntele acesta din faţă nu e nimic. Muntele se întinde pe sute de kilometri. Este un lanţ muntos imens, arid, fără nici o localitate, fără nici o suflare de om, nici vorbă de vreun templu. Tata era un bărbat bine făcut, harnic peste fire şi bun la suflet. Tatăl lui se prăpădise de mult, îl făcuse cumva la bătrâneţe, iar el îşi îngrijea mama, bătrână şi oarbă. Când pleca la câmp, o lăsa prin vecini. O lua acasă seara, îi gătea, o spăla, o îngrijea aşa cum se cuvine. Într-⁠o zi, întors acasă, a găsit bucatele gătite, calde, doar să fie mâncate. A întrebat prin vecini şi nimeni n-⁠a recunoscut că-⁠l ajutase. Minunea asta s-⁠a întâmplat de mai multe ori. Atunci, el a stat la pândă. S-⁠a ascuns bine, dar n-⁠a văzut pe nimeni intrând pe uşa casei. Spre prânz şi-⁠a dat seama, după fumul care ieşea pe horn, că cineva aprinsese focul în vatră. A intrat în casă pe nesimţite şi a văzut trebăluind opt fete frumoase. Cel mai mult i-⁠a plăcut de una care îngrijea de orezul care tocmai se fiersese, deşi toate erau frumoase ca luna. A sărit la ea şi a prins-⁠o în braţe. Celelalte s-⁠au făcut nevăzute, au dispărut prin pereţi, că pe uşă n-⁠a ieşit nimeni! Doar ea a rămas.

Fiindcă m-⁠ai văzut şi m-⁠ai îmbrăţişat, eu am să fiu nevasta ta, i-⁠a spus ea. Mergi şi adu-⁠ţi mama, din vecini unde ai lăsat-⁠o, n-⁠am să fug! El a crezut în ea, nu i-⁠a fost teamă că e înşelăciune. Mama a plecat de la el abia după câtva timp, spunându-⁠i că a rămas însărcinată, merge să ceară binecuvântarea, şi l-⁠a rugat să treacă muntele şi o va găsi, trebuia s-⁠o ceară de la preoteasa şefă. El a ascultat-⁠o, a făcut întocmai, doar că dincolo de munte nu se găsea nici un templu şi nici astăzi nu există. Tata însă se jura că, da. El a trecut muntele şi a ajuns la un templu impunător, unde a găsit-⁠o şi de acolo a adus-⁠o! Noi socotim astăzi că nu există nemuritori, nu-⁠i aşa?

Eu cred în spirite…

Mama era tobă de carte. Oare spiritele ştiu literatură? Sunt nemuritorii ceea ce se cheamă oameni culţi? Au cunoştinţe enciclopedice? Să ştie ei toată cultura lumii noastre? Mama era cu adevărat o nemuritoare atotştiutoare! Sau mama să fi fugit dintr o familie bogată, de mandarini? N-⁠am să ştiu niciodată. La noi în satul acesta cu câteva case nu există nici o şcoală. Pe mine mama m-⁠a învăţat carte. Îmi recita poezii şi mă punea să repet după ea, să le memorez. Aveam şi am o memorie de invidiat. Mama îmi vorbea de poeţi, îi diferenţia pe gen literar, pe epoci. Tata trudea ca şi înainte, pentru cele necesare vieţii, iar eu cu mama stăteam acasă, aveam în grijă gospodăria. Mama m-⁠a învăţat să scriu, să citesc, mi-⁠a transmis, cum spuneam, dragostea pentru poezie şi harul literar şi mi-⁠a umplut capul cu întâmplări nemaiauzite, pe care eu am început să le transcriu în cărţi care uimesc lumea literară. Dar ele sunt prea puţin creaţiile mele, sunt auzite din gura mamei mele.

Li Ming se opreşte din relatare. Îi seamănă pesemne tatălui, fiindcă e înaltă, corpolentă, cu umeri plini şi mâini puternice. Faţa, încadrată de păr negru, lung, are trăsături regulate, nasul asiatic borcănat, gura mare, cu buze îndoite, plăcute le privire. Ochii îi sunt mici, înfundaţi, salvaţi de sprâncenele naturale frumos arcuite şi prefaţaţi de fruntea cât muntele din faţa dealului pe care stăm acum.

Îmi spune întâmplări din vremea copilăriei, amestec de stranietate şi vis.
Am să adaug ceva care precis o să-⁠ţi reţină atenţia, urmează Li Ming, care observase probabil că-⁠mi scăzuse interesul. Doar că te rog să nu spui nimănui! Eu acum, ori de câte ori vin acasă, ştiu că sunt vizitată. Când mă întorc, găsesc curtea măturată, casa aerisită şi pe masă aflu rânduite bucatele proaspăt gătite, cum le-⁠a găsit tata pe vremuri şi cum ni le gătea mama când trăiam laolaltă.

Cine să fie? Cine să împlinească aceste minuni? Eu cred că mama şi-⁠a ispăşit viaţa pe pământ, ca o pedeapsă fiindcă se lăsase prinsă, şi s-⁠a întors la ea în lumea nemuritorilor. De acolo apare pentru a-⁠şi arăta dragostea pentru fiica ei rămasă în lumea prafului. Ştiam asemenea poveşti, de aceea, atunci când ea a dispărut, nu mi-⁠a fost teamă. O simt şi acum adesea în preajmă. Cum să mă tem?

S-⁠ar zice că tu eşti semi-⁠nemuritoare.

Nu. Eu sunt fata tatălui meu, ţăranul Li Jianbin. Mai vrei să ştii ceva?

Cum o chema pe mama ta?

Mama mea nu avea nume. Nu avea acte. I se spunea Nemuritoarea!

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Lupeanu

constantin.lupeanu@contemporanul.ro'
Constantin Lupeanu –  scriitor, traducător, sinolog și diplomat din România. Născut în data de 4 august 1941 în com. Murgași, Dolj. Este un scriitor, traducător, sinolog și diplomat din România. A studiat la școala generală în comuna Murgași din județul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest