Destinul Monicăi Pillat este luminat, dar și apăsat de responsabilitatea față de o ascendență ilustră. Pe umerii celei care a devenit poetă, eseist, critic literar, traducător, îngrijitor de ediții, profesor universitar stă o familie de cărturari și creatori care au lăsat o amprentă în cultura română. Febrilitatea creativă a Monicăi Pillat nu este, deci, întâmplătoare. Nepoata poetului Ion Pillat şi fiica criticului, istoricului literar și romancierului Dinu Pillat, înrudită cu familii de boieri și personalități politice intrate în cărțile de istorie, s‑a simțit obligată să continue the family legacy – moștenirea testamentară a familiei – și să se afirme la cele mai înalte standarde ale culturii. Erudiția, poliglotismul, sângele aristocratic, apoi propria ei operă însumând mai mult de șaizeci de volume publicate de‑a lungul a cinci decenii au condus probabil la acest deznodământ: o rostire lirică a esențializării spiritualizate, în așezarea sau regăsirea întru divinitate.
Poezia românească religioasă are o tradiție solidă. S‑a scris poezie religioasă în toate momentele importante ale poeziei românești, chiar și atunci când religia a fost scoasă din cărți, manuale, discursul public. Monica Pillat, cu o voce diafană, deloc tragică, mai mult împăcată decât rebelă, transmite contopirea cu divinul prin vise, imagini recurente ale subconștientului, viziuni metafizice care sugerează o viață ascetică dusă în rugăciune, o formă de călugărie albă.
O candelă în noapte (Spandugino, 2024) adună poeme din șapte volume anterioare și numeroase inedite. Cum nu răspunsurile, ci întrebările formează substanța poeziei religioase, voi adăuga că nu e nimic extatic exagerat în această poezie, totul este delicat ca o boare. Eleganța exprimării, de o simplitate de colinde, face poemele să se transforme câteodată în basme. Sintaxa simplă și tonul devoțional delicat farmecă. Faptul că experiența mistică nu poate fi constrânsă de chinga timpului și a locului, că nu are nimic de‑a face cu legăturile temporale, ridică poemele la rang de rugăciune. Poetei îi place să se joace cu maternitatea care este christică, noțiunea de a muri iar și iar fizic și spiritual într‑o eternitate replicată. Peste această dramă creștină se suprapune un văl de inteligență deliberată, de antiteze, gânduri subtile și afectate de tipul concetti.
Sfânta Tereza mărturisea în poemele ei mistice că a văzut broaște-râioase supranaturale, monștri și creaturi hidoase negre, că a fost vizitată de diavoli, transportată în iad și a primit o serie de vizite ale Mântuitorului. Monica Pillat vede umbre lugubre în miezul zilei, păsări oribile, vulpi înaripate și tot așa, se contopește cu Iisus, cu Sfânta Fecioară, participă la meditațiile Mântuitorului și este martoră a învierii lui Lazăr sau nașterii lui Iisus. Cum vorbele, explică poeta, poarta dorul cuvântului originar care la geneză cuprindea litera și sunetul și mesajul Sfântului Duh a căror despărțire a dus la nonsens și nimic, refacerea întregului face parte din viața omului de azi: „Vorbele lumii poartă dorul/ Cuvântului care, odată,/ Le cuprindea în El pe toate./ Slova şi sunetul ţin minte/ Alunecarea ca de abur/ A Duhului plutind pe ape,/ Mult înainte să se‑mpartă/ Dac‑ar putea să se închege/ La loc întregul din fărâme,/ Unde s‑ar regăsi pierduţii/ Ce‑şi lasă‑n spunere nimicul?” (Impas) Există aici o filosofie a exprimării metafizicului într‑o epocă fără Dumnezeu. Pentru Monica Pillat, poezia ne ajută să percepem prezența divină. Poezia și puterea creatoare a limbajului sunt cele care apropie omul de divin într‑o epocă a materialismului științific care clasifică experiența viziunii transcendente drept iluzie subiectivă.
Într‑un poem apar Magii, care, sprijinindu‑se de raza Stelei, ajung la copilul divin (Magii), altundeva eul liric se întreabă cum poate fi convertită frica în lumină, durerea într‑un portal spre mântuire și răspunsul este prin rugăciune: „Cum faci din frică lumânare,/ Să‑ţi dibui calea pe‑ntuneric,/ Şi cum preschimbi durerea‑n poartă,/ Să poţi ieşi din zvârcolire? (…) Numai răspunsul care vine/ Când te arunci în rugăciune/ Te prinde‑n braţe şi te scapă.” (Zbucium) Vorbirea familială în nararea faptelor biblice aduce adevăruri grele, unul fiind că trăim într‑o lume moartă care și‑a răstignit Dumnezeul: „De unde vii? Ce veşti ne‑aduci?”/ „Tocmai mă‑ntorc din Bethleem,/ Unde se naşte Dumnezeu”./ / La Pruncuşorul răstignit/ De lumea care pare vie,/ Însă lăuntric a murit.” (Colind) Contopirea cu prezența inefabilă, a logodnicului divin, aduce darul harului divin (Este aici). Singurătatea nu există pentru că cel ce crede îl are pe El: „Cum de mă‑ndemni să scriu/ Despre singurătate,/ Tu, care vii în mine/ Cu dangăt de lumină?” (Despre singurătate)
Au loc convorbiri minate de îndoială cu Dumnezeu (Parabolă), incertitudini ce aduc viziuni sinistre, Cinci pâini este nararea lirică a parabolei cristice, în Reverie cititul cărții sfinte devine sunet orginar, De murmurat este o rugăciune de întărire a celui trist și singur: „Cine se vaită că‑i trist/ Nu I‑a primit la el pe Christ,/ Nici pe săraca Maica Sa,/ De nu se poate alina./ E singur cuc, fiindcă‑i uituc,/ Ce are‑i pare prea puţin/ N‑aude îngerii cum vin,/ Nu vede cum se‑aprinde sus/ O stea în cer pentru Iisus./ / Descuie‑l, Doamne, cătinel,/ Ca să se bucure şi el,/ Fă‑l cânt de leagăn murmurat/ Misterului abia‑ntrupat…” În alt poem, Iisus este fratele originar pierdut și regăsit: „Gândul la Tine m‑a făcut/ Să mă visez fără‑nceput,/ Să nu mai am niciun liman,/ Ca picătura în ocean. / / Numai că Tu, la asfinţit,/ M‑ai adunat din infinit/ Şi m‑ai întors într‑un trecut/ Când ne eram leagăn şi scut,/ Când ne jucam de‑a Tu şi eu,/ Înmugurind în Dumnezeu”. (Gândul la Tine). Drumul descifrează vocația de a fi alături de Dumnezeu într‑o repetiție a sufletului călător care pleacă din și vine în carne. O biserică amintește ce a spus apostolul Pavel, că trupul este templul sufletului, iar aici biserica este cea în care sălășluiește sufletul și duhul sfânt: „Biserica te ţine/ În miezul ei şi, totdeauna,/ Oriunde‑ai fi, eşti ca acasă.” Monologul Martei, care percepe că, odată înviat, Lazăr a devenit altceva, apoi monologul lui Lazăr cel înviat, meditația lui Iisus în Grădina Ghetsimani, unde eul liric veghează pe Iisus, ce simte Maria descoperind mormântul gol al Mântuitorului (Atât de străvezie) au ca apoteoză jurământul de credință făcut divinului: „Înfricoşat, dau să m‑apropii,/ Acum, când vii şi‑mi ceri să pun/ Mâna în coasta sfărâmată,/ Să fiu cu Tine răstignit/ Şi ridicat din morţi la viaţă…// Te‑ating: făptura Ta e duh,/ Făgăduinţă şi chemare.// Te voi urma neţărmurit,/ Trecând prin zid, călcând pe ape…”. (Atingere)
Opozițiile căutate, discursul enigmatic, lepădarea de ce e pământean, uneori în exprimare copilăroasă, dar în final prin paradoxuri și viziuni onirice ce urmăresc pe cititor fac din această lirică o misterioasă materie aflată în apropierea cu divinul, unde levitația, ubicuitatea, starea mistică, darul și povara celor aleși, identificarea cu locul nașterii pruncului divin să fie normale.
Poemele Monicăi Pillat continuă conversația de milenii cu și despre divinitate. Fără patos, drame, gesturi năvalnice, poemele sunt scrise delicat, ca un suflu lin, care pare că vrea să transmită harul Duhului Sfânt. Autoarea poemelor a trăit revelații, a înțeles că moartea nu există, s‑a identificat cu Iisus, l‑a descoperit pe Dumnezeu, omniprezent și omnipotent. Poezia ei este dovada misterului revelat: „E‑n aer Dumnezeu/ Şi, iată, respiraţia/ Reface semnul crucii: / De câte ori inspir,/ Simt cum mă‑nalţ la cer,/ Iar când expir, cobor/ Şi îmi întind suflarea / Pe‑ntregul orizont.” (Descoperire, Deschide) Suferința drept cale a înțelegerii divinului, maternitatea în sensul nașterii Mântuitorului în sufletul celui ce crede (Pe drum), mirele veșnic în persoana lui Iisus, femeia gospodină hrănind oaspetele divin (Ce bine‑ar fi…) se concretizează în iubitul mistic și iubirea mistică : „Nu, niciodată nu sunt eu:/ De câte ori m‑aplec pe unde,/ Ceva din Tine îmi răspunde,/ Înveşmântat în chipul meu./ / Da, mă uitam pierdută‑n ape,/ Visând la Tine, şi‑ai venit,/ Înfăşurat în infinit,/ Şi mi Te‑ai strecurat sub pleoape.” (Visând la Tine) Poemele inițiatice culminează cu modestia trăită înaintea harului divin: „Prea mult, prea larg e tot ce‑mi dărui, / De‑atâta bine mă cutremur,/ Nici nu mai ştiu cum să mă apăr,/ Iubirea Ta vine ca marea/ De pretutindeni să îmi smulgă/ Ultima stâncă de sub talpă,/ Lumina stă să mă sfâşie./ / Ascunde‑mă de Tine, Doamne!/ Fă‑mă din ce în ce mai mică,/ Până mă lecuiesc de spaimă…” ( Psalm)
„O minune nu se explică, ci se trăieşte, dacă ai parte de har”, spune autoarea în Somnul de taină – un jurnal de vise, 2023, și cei fără har ar trebui să o creadă pe cuvânt. Trăirea în credință o ajută să înțeleagă „că mersul meu nu e o reluare, ci o înaintare într‑o direcţie care are aura eternului…” Pentru ca o notație din 6 august 1995 să specifice: „În vis, trec pragul dintre viaţă şi moarte, dintre aici şi dincolo, trecutul devenind una cu prezentul.” Poezia și visele ajută spiritul să se lepede de ascundere și să accepte ceea ce știe despre misterul lumii, dar este stânjenit să recunoască. Aceste mărturisiri, ca și poemele emanând un ton de sfioșenie virginală comunică credință și comuniune cu divinul. Fără să îi fie teamă că ar putea fi luată în derâdere de ateii care se răsfață în scrisul românesc de azi uneori până la dimensiuni satanice, Monica Pillat convinge, prin ascendența spirituală și poezia profundă, că religia creștin ortodoxă produce și azi spirite mistice care trăiesc revelația și că Dumnezeu nu și‑a părăsit creația.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu
