Lumea de fontă: Ioan Es. Pop în Postumitate
Ioan Es. Pop s‑a afirmat ca o voce distinctă de la prima carte și de la primele versuri ale primului poem, oltețului 15, camera 305. A impresionat prin țesătura liric dramatică a vieții triviale, acordând atenție a ceea ce se ghicește dincolo de ea. Talentul l‑a călăuzit în găsirea mijloacelor lirice care să îl absoarbă pe cititor în conflictul tragic al poemului. Iată cum începe primul poem al primei cărți, Ieudul fără ieşire, 1994: „ca o amară, mare pasăre marină,/nenorocul plutește peste căminele de nefamiliști/din strada oltețului 15./aici nu stau decît doar cei ca noi. Aici/viața se bea și moartea se uită”. Aliterația amară, mare pasăre marină, nenorocul produce o vibrație stranie. Consoana „r” este un sunet vocal sau o consoană sonoră aflată între 600‑800 Hz, aproape de 963 Hz, care este considerată frecvența lui Dumnezeu. Pasărea rapace a celor căzuți din grația norocului se învârte peste nordul împădurit. Din spațiul real, unde „viața se bea și moartea se uită”, suntem apoi transporțati în mitul istoric: „doar vîntul aduce uneori miros de fum și zgomot de arme dinspre cîmpiile catalaunice”. Măcelul din Câmpiile Catalaunice a fost una dintre ultimele bătălii majore ale Imperiului Roman de Apus, când hunii au fost zdrobiți.
Și, fără de veste, ne găsim pe apele Styxului, unde cârmaciul Charon conduce spre moarte sufletele celor care locuiesc în „camera asta, corabia asta blestemată de sub care apele s‑au tras/ și a rămas încremenită aici, la etajul trei./deci plătește‑i, amice, el e cîrmaciul, se clatină mereu/ca‑n vechime cînd vasul sălta peste ape./iar dacă‑njură ascultă‑l cucernic: el cînd înjură/se roagă. așa cum fac toți aici.” Recunoaștem ritmul homeric, hexametrul dactilic. Ultimul vers revine în locul unde viața se bea și moartea se uită; moartea celor care cînd înjură/se roagă este, la urma urmei, viața și viceversa. Ne aflăm în punctul vieții care se bea risipindu‑se, iar viața face moartea parte a unui trecut amnezic. Așa cum, mai târziu, într‑o altă carte și poem, noaptea și ziua se amestecă: „între noapte şi zi nu mai e nicio diferenţă (…) pământ al blestemaţilor, ce caut eu aici/de unde nimeni n‑a scăpat vreodată?”(momfa).
Ieudul fără ieșire este un poem rupt în secvențe, o epopee de o simplitate puternică, cu accente de psalm; „la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cîndva.” ( ieudul fără ieșire (I) trimite la Dosoftei, Psalmul 136: „La apa Vavilonului,/Jelind de ţara Domnului,/Acoló şezum şi plânsăm”. Poezia relevă teroarea, dezarmant de simplu; poemele sunt accesibile, pot fi citite de oricine, dar asta nu înseamnă că nu există straturi de sens. Viața poetului face substanța poeziei. Trimiterile biblice, relația specială cu metafizica religioasă sunt aparente în toată creația lirică. Am să amintesc titlul antologiei din 2012, „Căderea‑n sus a corpurilor grele” dat de un vers din volumul „Confort 2 îmbunătățit”: „cam asta‑i tot ce mai rămîne după:/ un sac din care spaimele s‑au dus, / micsandre stinse în trupeasca supă/ şi nimeni care să mai şadă sus (…) în timp ce morţi mai vechi şi mai ferice/ fac semne largi că vor să se ridice.” Știm că singurele corpuri grele care se ridică sunt cele ale sfinților. Ca și ale acelora care primesc revelația prin lumină, devenind lumină. Poemul cu aceşti ochi, cu care n‑am văzut niciodată din același volum, poem inegal, unde se pierde uneori total șirul liric, continuă ideea: „dumnezeu, atîta cît există, nu rezistă la vedere,/dar atunci nu ne va mai scăpa.//el face parte din lumina pe care/ochiul obişnuit nu o vede,/ (…) omul se face greu pe lumea cealaltă/din cauza luminii”…
Lumea de fontă (antologie și selecția reperelor critice: Bogdan Florea; prefață de Ana Dobre. Bucureşti, Editura Vinea, 2024) a apărut la puțin timp după moartea poetului (19 iunie 2024). Poeme din cărțile de după 1999 (Ieudul fără ieșire, 1994, Porcec,1996, Pantelimon 113 bis, 1999) sunt incluse parțial sau nu sunt incluse deloc. Din „Podul”, 2000 (antologie cu o secțiune de poeme originale) găsim două poeme; din „Confort 2 îmbunătățit”, 2004, două poeme; din „Unelte de dormit”, 2011, 18 poeme; „1983. Marş/2013 Xanax”, 2013, este prezent cu patru; din „Arta fricii”, 2016, avem șapte, iar din „Un somn pe scaunul electric”, 2020, niciunul.
Este apoi interesant cum doi poeți români au fost asociați cu metalele. Bacovia este al plumbului, cel mai moale și flexibil dintre metalele grele; Ioan Es. Pop s‑a regăsit în fontă, aliaj de fier, dur, cu rezistență la uzură, dar fragil, ușor de rupt la stres. Es. s‑a rupt la 66 de ani precum fonta, nu a avut rezistență și a știut asta. În şi cei din urmă vor fi cei din urmă din volumul „Unelte de dormit”, 2011, explica: „dacă n‑aș fi fost silit să vorbesc,/n‑aș fi vorbit niciodată./până la șase ani nu mi‑au cerut‑o/și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire/ ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.” A sta sub vorbire și a intra în vorbire sunt două evenimente esențiale în destinul poetului.
Venit în literatură din Maramureș, Es. a fost diferit de ceilalți poeți contemporani grupați sub diverse etichete de „-iști” în preajma unui mentor sau cenaclu în centrul cultural al țării. Dacă mai târziu li s‑a asociat, a fost pentru că numai un grup te poate propulsa, independența se plătește. Maeștrii lui au fost alții. Notele biografice presărate în poeme, descriind beții, cârciumi, călătorii ieșite din spațiu și timp îmi aduc aminte de Eliot din The Love Song of J. Alfred Prufrock. Absolventul de facultate repartizat forțat de comuniști în satul Ieud a scris epopeea unei umanități deloc eroice. Fără familie, obligații și plictisit de mizeria din jur va începe să bea, beție care intră în poezie. Dacă ar fi avut droguri, probabil s‑ar fi drogat. Viața pe care și‑a creat‑o prin literatură a venit cu un preț; nu doar cu vinovăția supraviețuitorului fugit din satul sărac, dar și cu o formă de modestie că nu a meritat ce a realizat. În Pantelimon 113 bis se autoflagelează: „viaţa mea a mers prost, dar nu mă cred/ un om pedepsit, ci mai degrabă/ doar nepedepsit îndeajuns”.
Es. Pop a publicat, dacă nu greșesc, 9 cărți de poeme și 9 antologii, plus o carte de interviuri. Antologia de față adună poemele într‑o ordine a apariției, capturând arcul carierei și multitudinea temelor și experimentelor lirice, precum și spațiul geografic cu punctele Ieud, strada Oltețului 15, Vărai, Nănești, Șomcuța, momfa, Pantelimon 113 bis, locuri în apropierea cărora „de când mă ştiu, aceste grâne se coc numai în amurg./la seceriş, tulpinile lor sunt vinete,/iar spicul e bolnav şi mistic”. (vol. petrecere de pietoni) Poemele lui Es. par simple, dar, recitite, ne urmăresc, mai obsesive și mai enigmatice. Simplitatea pare derivată din simplitatea vieții, minimalistă aș zice, exprimată ca atare încă din poemele despre camera 305. Prezențele din poeme sunt ale unei umanități deficiente, suferind slăbiciuni majore. Monologuri sau dialoguri cu tentă dramatică apar peste tot, ca și note despre poet si poezie.
Poezia lui Es. apare ca o formă de supraviețuire prin limbă a unui hipersensibil în lumea retrasă a vieții interioare. O lume izolată, eliberată prin poeme și scurtele fragmente de proză unde apar stări alterate de alcool ce oferă o formă de evadare din promiscuitatea vieții. În anul 2001, după Ieudul fără ieșire, Porcec, Pantelimon 113 bis, a mărturisit candid într‑un interviu pentru Observator cultural: …„dacă aici ar fi să se încheie cariera mea de autor de poezie, nu cred că bilanțul e foarte rău. Ar putea fi destul și atât cât am scris. Sunt scriitori care încearcă să forțeze lucrurile. Și probabil că unora le și iese. Pentru mine acum însă, răspunsurile la întrebări încep să se repete.” Și a avut dreptate. Es. a adus în poezia românească o voce lirică salutată cu entuziasm de critică. Dar în loc să abandoneze formula după volumele de succes, pentru a se re‑crea/experimenta altceva, a stagnat, repetându‑se fără strălucire. Într‑un interviu din România literară din 2021 observa lucid acest proces al diminuării lirismului: „Acum, am îmbătrânit și nu mai trăiesc cutremurările de pe vremuri. Evenimentele se repetă, clișeele se înmulțesc, versurile nu mai au nici ele vibrația inaugurală de pe vremuri. Am început să mă vindec și n‑am ce face. Mă repet și n‑am ce face. Am fost scris în amănunt și am ajuns o copie…”
Poemele lui Es. sunt spații mentale încărcate de ecouri, fragmente de întâmplări, aluzii literare, ironii, comentarii acide despre sine. Eul liric nu se oprește într‑un spațiu pentru multă vreme. Este emblematica călătoria labirintică din poemul nănești – o formă de narcolepsie – în care trecem prin toate localitățile din Nord în timp ce luna stă tot timpul pe cer, într‑un timp cosmic sidereal fără legătură cu cel pământean. Poemele se mișcă rapid, schimbările atenției sunt neprevăzute, ca și dicția. Tonul activat de asociații verbale, aș zice uneori deșucheate, creează un efect lichid – epopeic – dar și fracturat pulsatil. Personajele nefericite sunt alcoolice sau abuzive, relațiile imposibile sunt regula. O cacofonie de voci fragmentare – cu forme de tulburări paranoice, halucinații – pot descrie atmosfera poemelor. Uneori senzația este de proză memorialistică. Sunt apoi trimiteri la cititul și scrisul ca forme de salvare; cărțile publicate i‑au creat o altă persona socială și literară. În Prefața ultimei antologii este transcrisă o mărturisire: „Citeam aşadar tot ce îmi cădea în mână, iar lumea de afară nu exista pentru mine decât ca un imens opresor pe care trebuia să‑l biruiesc evitând cât mai des contactul cu exteriorul şi luând‑o pe dinăuntrul meu. Exorcizam citind, iar mai târziu scriind eu însumi. Până mai ieri, n‑am privit realitatea cu ochii deschişi”.
Și nu mă pot opri să remarc cu amărăciune, ce diferență de univers și șanse de destin au fost între adolescentul Sartre, născut într‑o familie burgheză cultivată, al cărui bunic avea o vastă cultură (Les Mots/Cuvintele) și care l‑a îndemnat să scrie, pentru ca mama să fie aceea care îi aducea cărți să citească, și copilăria poetului român a cărui mamă îi interzicea să citească, parcă destinat să nu existe, dar salvat miraculos de geniul poeziei românești: „La un moment dat, de frica ei, am fost nevoit să îngrop o carte. Fusesem trimis de acasă să fac mâncare la porci (la porceci) și am uitat de mine, citind. Aveam vreo 14 ani. Și a venit mama după mine, după patru‑cinci ore, a văzut că nu făcusem focul pentru mâncarea animalelor, așa cum îmi spusese, și a urlat Ioaneee!. Atunci am încremenit și, pentru că citeam în porumb, mi‑am îngropat acolo cartea – iar după aceea n‑am mai găsit‑o. M‑am dus a treia sau a patra zi s‑o caut, plouase între timp, dar n‑am dat de ea. N‑am găsit‑o nici în anul următor, când am arat pământul”. Frica devine cu timpul o mare oboseală: „Până mai ieri, marile frici îmi luau minţile/ şi îmi dădeau puteri care azi s‑au sleit./ pentru că acum nici fricile nu mai sunt ce au fost,/ iar când prind cheag, îmi par adevărate locuri de odihnă” (până mai ieri, marile frici îmi luau minţile).
Într‑o confesiune din iulie 2020, Es. explica: „Poezia e ca rugăciunea: nu te poți ruga tot timpul cu fervoare. Nu de neputința de a scrie îmi e teamă, ci de dispariția fervorii pe care o presupune scrisul”. Definind poezia, are viziunea memorabilă de sacralitate căzută în timp prin cuvinte: „Dacă se produce vreodată, poezia este întâi de toate fulger şi numai apoi, prin transcriere, cade în timp. Căci poezia este permanenta actualizare a originarului. Este drumul cel mai scurt de la cele văzute la cele nevăzute. Dacă istoria este poezia învingătorilor, poezia este istoria celor învinşi.”
Numai că acești învinși sunt un alt fel de învingători ce transcend istoria.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu