Din ultimul număr:
Contemporanul » Românii de pretutindeni » La Muzeul Prado în An Bicentenar

La Muzeul Prado în An Bicentenar

Corespondenţă din Spania

La sfârşitul unei vizite prin 200 de ani de istorie a muzeului, două imagini rămân parcă în ochii sufletului: imaginea „furiilor” sau a celor patru condamnaţi din mitologie, Tityos, Tantal, Sisif şi Ixion, magistral reprezentaţi de Tiţian (două din aceste opere fiind încă prezente la Prado), şi imaginea Salvatorului, prin lumina crucii din opera lui Velázquez, ce domină una din sălile muzeului

„Spania! Numele ei este poezie, plină de mister, de farmec şi speranţă. Da! Trebuie să mă reîntorc în Spania! Dar nu vreau să mă întorc grăbită; vreau să mă bucur de toate frumuseţile ei şi să‑i pot admira splendorile”, scria Regina Maria (Un saludo a Espana de Su Majestad la Reina de Rumania, în Dacia, Barcelona, An I, Nr. 2, 1929) despre esenţa fascinaţiei spaţiului iberic. Începem astfel, rememorând metaforic o vizită a Reginei Maria în Spania de acum nouăzeci de ani, o apropiere de poezia, misterul, farmecul şi speranţa ce se respiră în această tară, în locurile ei, în arta, în oameni, în străzi. Madridul, oraşul edificat pe apă, cu ziduri de „foc”, cum spunea vechiul blazon al oraşului, care încă se poate citi pe peretele unei clădiri din Plaza de la Puerta Cerrada („fui sobre agua edificada, mis muros de fuego son”), te face să te simţi acasă, te face să te simţi primit, protejat, învăluit de frumuseţe şi armonie. Acelaşi adevăr este mărturisit de ambasadorul României la Madrid, prinţul Anton Bibescu, în aşteptarea vizitei Reginei in 1929: „Regina Maria iubeşte foarte mult Spania. A mai călătorit în 1912, pe când era prinţesă şi a rămas încântată de Madrid. De multe ori, atunci când aveam onoarea să vorbesc cu ea o auzeam vorbind de Madrid şi Bucureşti. Regina este un spirit sensibil, ea a găsit fericiri paralele în ambele oraşe” (César Gonzales‑Ruano, El Prìncipe Bibesco habla del viaje de la Reina Maria, de la politica rumana y otras cosas, în El Imparcial, Madrid, An LXIV, Nr. 21494, miercuri, 27 martie).

Una dintre aceste „fericiri” este Muzeul Prado, pe care Regina îl vizitează în ziua sosirii la Madrid, pe 27 martie 1929. Ca iubitoare de artă şi de frumos, nu putea să nu poposească în mijlocul atâtor frumuseţi atemporale. Nu întâmplător am ales Madridul, din multele oraşe văzute de regină cu acea ocazie. Acum, în an aniversar, la 90 de ani de la vizita reginei Maria în Spania, Muzeul Prado sărbătoreşte două secole de existenţă.

Caracteristica principală care îl deosebeşte de alte muzee importante este faptul că are la bază colecţiile regale, dat fiind că a fost construit din iniţiativa regelui Carol al III‑lea tocmai pentru a găzdui aceste bogate colecţii. Un edificiu de mare importanţă estetică, un proiect al faimosului arhitect Juan de Villanueva, realizat după modelul Muzeului Louvre, destinat iniţial să fie un muzeu al ştiinţelor naturale în completarea ansamblului Grădina botanică şi Observatorul astronomic, situat în Grădinile Buen Retiro, una din cele mai elevate zone ale Madridului, loc de întâlnire pentru burghezia oraşului la final de secol al XVIII‑ea. Muzeul a suferit vicisitudini istorice, a fost reconstruit şi a devenit pinacotecă graţie regelui Ferdinand al VII‑lea şi reginei Maria Isabel, fiind inaugurat pe data de 19 noiembrie 1819 şi numit Muzeul Regal de pictură, cu 1510 opere, deşi au fost expuse doar vreo 300 de opere din pictura spaniolă. Cu timpul, spaţiul de expoziţie a fost mărit, colecţiile mereu îmbogăţite, iar în 1868, ca urmare a revoluţiei liberale, muzeul a trecut sub tutela Statului, devenind apoi Muzeul Naţional de Pictură şi Sculptură, deschis publicului 5 zile pe săptămână, cu o colecţie de circa 2200 de opere. Fondul de artă a crescut mereu prin donaţii importante, iar printr‑un decret al regelui Alfonso al XII‑lea, în 1920, s‑a trecut la denumirea Muzeul Naţional Prado. În 1981 Guernica de Picasso a ajuns să fie expusă la Prado, pentru ca în 1991, după îndelungi restructurări şi extinderi necesare pentru a permite expunerea bogatei colecţii, să fie mutată la Muzeul Naţional de artă Reina Sofia, Prado pierzând astfel una din cele mai emblematice opere.

Muzeul Prado deţine, printre multele sale opere, una dintre cele mai bune colecţii existente de pictură spaniolă, acoperind o perioadă vastă: din secolul al XII‑lea până în secolul al XIX‑lea, graţie în principal mecenatismului Coroanei şi Bisericii, astfel încât toate marile muzee au fost nevoite să apeleze la piese ale Muzeului Prado atunci când au organizat expoziţii de artă spaniolă. Aici se află, de asemenea, cele mai multe opere de Velázquez şi de Goya. Pictura medievală spaniolă este reprezentată, printre alţii, prin Nicolas Frances, Juan de Peralta, Diego de la Cruz e Fernando Gallego. Din perioada renascentistă şi barocă se remarcă El Greco, apoi Diego Velasquez, Francisco Ribalta, Zurbaran, Bartolomè Esteban Murillo. Francisco Goya este reprezentantul cel mai de seamă al secolului al XVIII‑lea, în timp ce secolul al XIX‑lea este reprezentat mai ales prin opere de factură romantică.

Muzeul Prado încântă, de asemenea, vizitatorii cu numeroase opere reprezentative din arta italiană, dată fiind influenţa politică spaniolă în teritoriu italian între secolele XV‑ XVIII. Se pot admira magnifice opere aparţinând celor mai mari maeştri italieni: Andrea Mantegna, Antonello da Messina, Raffaello, circa 40 de opere de Tiţian, Caravaggio, Giambattista Tiepolo şi mulţi alţii. Din şcoala flamingilor, se numără printre artiştii prezenţi la Prado Van der Weyden, Hyeronimus Bosch, Pieter Brueghel, Peter Paul Rubens, Van Dyck, în timp ce şcoala olandeză este mai puţin reprezentată la Muzeul Prado, care se bucură totuşi de câteva opere de Rembrandt sau peisaje de Jan van Goyen şi Jacob Ruysdael. Reprezentanţi importanţi ai şcolii germane la Prado sunt Albert Dürer şi discipolii săi, iar din secolul al XVIII‑lea, Anton Rafael Mengs, cel ce a pus bazele neoclasicismului. Din pictura franceză începe să se expună abia din secolul al XVII‑lea, iar opere reprezentative pentru şcoala britanică vor fi achiziţionate de Muzeul Prado în secolul al XX‑lea.

Prado azi, în an Bicentenar, expune 29.000 opere şi s‑a bucurat de circa 2.900.00 de vizitatori în 2018, oferind o bogată ofertă culturală cu numeroase expoziţii temporare. Expoziţia „Muzeul Prado 1819‑2019. Un loc de memorie”, propune o „reflecţie asupra propriei istorii a instituţiei”, după cum afirma directorul muzeului, în 168 de capodopere şi un bogat material video, fotografie de epocă şi documente. Operele expuse reflectă totodată relaţia muzeului cu societatea, urmărind evoluţia istoriei spaniole: de la crearea pinacotecii pe baza colecţiilor regale până la transformarea acesteia în punct de referinţă şi loc de identitate pentru artiştii, scriitorii şi intelectualii din spaţiul iberic. Anul bicentenar nu înseamnă doar istorie a artei, ci şi actualitate, reinterpretare prin tehnici artistice moderne. Un exemplu grăitor sunt spectacolele de videomapping de la inaugurare sau expoziţia Muzeul Prado în viziunea a 12 fotografi spanioli, precum şi numeroase alte evenimente ce vor avea loc pe parcursul unui an (19 noiembrie 2018‑19 noiembrie 2019).

La sfârşitul unei vizite prin 200 de ani de istorie a muzeului, două imagini rămân parcă în ochii sufletului: imaginea „furiilor” sau a celor patru condamnaţi din mitologie, Tityos, Tantal, Sisif şi Ixion, magistral reprezentaţi de Tiţian (două din aceste opere fiind încă prezente la Prado), şi imaginea Salvatorului, prin lumina crucii din opera lui Velázquez, ce domină una din sălile muzeului. Condamnaţii trimişi în Tartar, zona cea mai joasă a infernului, pentru a îndura marile suplicii din mitologie (Tantal nu poate să bea şi să mănânce, Ixion e legat pe o stradă în flăcări, Sisif trebuie să împingă mereu un bolovan greu, Tityos este devorat de doi vulturi) au fost comisionate lui Tiţian de către Maria, regina Ungariei, în 1532, având o semnificaţie politică, însă cu timpul au devenit un simbol al maximei măiestrii în a reprezenta durerea extremă şi corpul nud, de mari dimensiuni, contorsionat de chin. A fost o temă căreia i s‑au dedicat marii artişti ca Rubens, Goltzius, Van Haarlem pentru a‑şi demonstra talentul sau Ribera şi Rombouts pentru a vizualiza estetica ororii din Europa acelei vremi.

După chinul artistic, acea flacără ce mistuie mereu, o altă imagine este menită să aducă şi lumina speranţei prin acel amestec de mister şi spiritualitate din opera cea mai populară a lui Velázquez, Christos crucificat (1632) care a inspirat poemul El Cristo de Velásquez, scris de Miguel de Unamuno. Influenţa picturii italiene este evidentă în poziţia clasică, echilibrată a corpului, dar şi în obscuritatea fundalului, stil Caravaggio, în contrast cu lumina Crucii. Aşadar, mister, farmec şi speranţă la Muzeul Prado.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria Floarea Pop

Maria Floarea Pop, originară din Bistriţa-⁠Năsăud, generaţia 1981, după studii de filologie la Bucureşti şi drept la Pisa, trecând prin experienţe formative în Suedia şi Germania (studii sociologice şi de limbă şi literatură suedeză şi germană), un master în comunicare [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now