Contemporanul » Românii de pretutindeni » Jucării, jocuri și locuri

Jucării, jocuri și locuri

Corespondenţă din Spania
Niciodată nu l‑am recunoscut pe „interpret”, dar bucuria, emoţia şi teama să nu greşesc poezia pe care trebuia s‑o recit în faţa lui ca să primesc darurile erau imense

Cu Bebe „m‑am jucat” de‑a multe „jocuri”. Cu el am început să colecţionez timbre. Le dezlipeam de pe plicuri la aburi, apoi le luam cu penseta şi le puneam la uscat şi după aceea le clasificam pe ţări şi serii şi le aranjam în albumul filatelic. Bebe mi‑a cumpărat cataloage, albume filatelice şi primele plicuri cu timbre pentru filatelişti. Tot cu el, mai mult decât cu mama, am început să descopăr muzica simfonică. În fiecare duminică dimineaţa, la ora 11, ne duceam la concertul simfonic, care avea loc în sala unicului cinematograf din Orăştie. Îmi explica anumite piese, mai ales muzica programatică, poemele simfonice (mai uşor de urmărit), Till Eulenspigel, Tablouri dintr‑o expoziţie, Romeo şi Julieta, ca să le pot înţelege mai bine, să pot urmări diferitele teme şi să mă familiarizez cu acest nou „joc”. Totodată, am început amândoi să facem o colecţie de fotografii de compozitori şi interpreţi. Decupam din programul de radio săptămânal pozele care se publicau, le lipeam pe cartoane tăiate la dimensiunile respective şi le făceam un chenar: roşu pentru compozitori, albastru pentru interpreţi. Am păstrat această colecţie mulţi ani. Azi continui să fiu un asiduu abonat la concertele simfonice, aşa cum am fost şi la Craiova, Timişoara şi Bucureşti. Tot de la el am învăţat să joc şi şah. Sincer să fiu, nu m‑a pasionat, dar am învăţat să joc binişor. Cum mintea mea nu a fost niciodată matematică, şi cu atât mai puţin în copilărie, nu prea eram în stare să calculez multe mutări cu anticipaţie şi, în acelaşi timp, să prevăd mutările posibile şi variantele adversarului. După vreo doi ani am primit cadou un şah de voiaj din lemn, o bijuterie. Piesele, deşi nu aveau mai mult de un centimetru, erau sculptate cu multă migală şi erau nişte mici opere de artă. Mai târziu, i l‑am dăruit unui coleg de clasă de la Craiova, Carol (Charlie) Bronstein, când a plecat definitiv în Israel. Cu Bebe am construit şi primul zmeu de hârtie, pe care l‑am înălţat amândoi pe un maidan, spre marea mea mândrie şi invidia copiilor care se strânseseră să vadă isprava; avea o coadă frumos colorată din panglici alese de mama, şi o gură care zbârnâia de te băga în sperieţi, aşa cum trebuia. Pe sfoară se puteau trimite mesaje zmeului, bileţele de hârtie, pe care vântul le purta până sus.

Altă mare plăcere a mea, în fond tot un fel de joacă, era să ascult la radio emisiunile pentru copii şi mai ales teatrul radiofonic, cu vocea de neconfundat a marii actriţe Silvia Chicoş. Ştiam, şi le mai ţin minte şi acum, aproape toate cântecele pentru copii: „Cu vaporaşul Vacanţa / Am pornit pe trei luni înspre larg. / Am numit pânza mare Speranţa / Şi‑am nălţat‑o sus‑sus pe catarg/[…]”. Sau: „Ce bine‑i să fii bucătar marinar / Pe vas uragane să‑nfrunţi. / Să fii într‑un tren bucătar, / Să treci peste ape şi munţi / Să fii bucătar marinar sau pe‑un tren bucătar / Ce viaţă, hei! Ce viaţă, hei! / Da‑n tabără printre copii / E şi mai şi, e şi mai şii / Cântă ciorba‑n polonic / Tiling‑tiling, tiling‑tiling / Şi cafeaua în ibric /[…]”.

Pe acest fond de seninătate şi bucurii cotidiene a sosit vestea cea tristă. Cu întârziere am aflat că şi tata fusese arestat, aparent fără să fie acuzat de nimic. A stat la închisoare trei ani, până în 1954, când l‑am revăzut la Timişoara, în prima mea vacanţă cu el. Nici el n‑a vrut să povestească niciodată nimic despre acest episod din viaţa lui. Atunci am cunoscut‑o cu adevărat şi pe verişoara mea primară, Angela Munteanu, acum profesoară de engleză pensionară la Timişoara. Angelica era o fetiţă frumoasă, slăbuţă (semăna mult cu mama ei, tanti Tiberia, măritată cu unchiul Coriolan, fratele mai mare al tatei), foarte cuminte, dar gata oricând să marşeze la ideile mele năstruşnice. Odată i‑am propus să facem pe dracii, cu gheare din conuri subţiri de hârtie şi coarne de carton, ca să tulburăm siesta mătuşii mele. Angela a fost încântată. Am construit împreună un fel de poştă între două camere despărţite printr‑un luminator: pe pervazuri am montat nişte scripeţi mici, pe care am întins o sfoară cu un coşuleţ, în care puneam bileţelele pe care ni le trimiteam. Prin Angela am cunoscut câţiva copii din cartier, cu care ea era prietenă. Am petrecut o vacanţă splendidă. În afară de zbenguiala aproape permanentă de pe culoarul exterior ce conducea la apartamentul ei de la etajul al doilea (de‑a prinselea pe scări), şi de echilibristică pe o bară de fier care unea balustrada cu calcanul din faţă, nebunie, inconştienţă, pentru că până jos erau cel puţin 10 m, jucam şi jocuri „cuminţi”. Cu ei am învăţat să joc şeptic cu cărţi „ungureşti”, la care pica, trefla, cupa şi caroul sunt înlocuite de culorile verde, ghindă, roşu şi dubă.

Apoi i‑am cunoscut şi pe noii mei veri primari prin alianţă, nepoţii Feliciei Munteanu (fostă Jebeleanu) care s‑a măritat cu tata în anul următor şi a fost şi ea, la fel ca Bebe Maican, o a doua mamă pentru mine. Noii verişori erau fraţii Netty şi Nuţu Jiva, Puiu Şerbescu, sora lui mai mare Nora, care era deja o domnişoară, ca şi Corina Jiva (căsătorită cu dirijorul Horia Andreescu), şi mai mititelele Dorina Pincu şi Adriana Jiva. Ne‑am adoptat reciproc imediat şi am format o echipă de vacanţă şi, mai apoi, de viaţă excelentă. Cu excepţia mea, toţi stăteau în case cu
curte, unde posibilităţile de joacă erau nelimitate. În plus, bunicii lor aveau o casă mai spre periferie cu o curte imensă şi multe terenuri goale în jurul casei. Aşa că oricine îşi poate închipui cum ne mai jucam. Nu‑mi amintesc să fi învăţat vreun joc nou de la ei. Ne jucam de‑a toate jocurile, în fond, eu nu aveam decât zece ani, iar ei erau toţi cu un an‑doi mai mici. În schimb, de la ei am învăţat regionalisme din Banat: ţipei, pantofi; ştrimfi, ciorapi; ţâmb, picior de pasăre; molăr, fotograf; a se molări, a se fotografia; mozi, cinema; şi altele, care s‑au adăugat la comoara mea de ardelenisme. Şi care mi‑au prins bine după câţiva ani, când m‑am mutat la tata, la Timişoara, pentru aproape patru ani. Aceşti veri prin „triplă alianţă”, cum le spuneam, eu au fost şi sunt o adevărată familie pentru mine.

N‑au lipsit în copilăria mea pomul de Crăciun; până pe la şapte ani chiar şi Moş Crăciun, care venea îmbrăcat aproape ca în filmele actuale de la Hollywood (fără să rostească permanent Ho! Ho! Ho! şi fără burtă). Niciodată nu l‑am recunoscut pe „interpret”, dar bucuria, emoţia şi teama să nu greşesc poezia pe care trebuia s‑o recit în faţa lui ca să primesc darurile erau imense. Cu prietenii mergeam să colindăm pe la casele prietenilor şi ale rudelor în seara de Ajun, sau umblam cu Steaua. Şi mai era o sărbătoare importantă la noi acasă, Moş Nicolae, care îmi lăsa cadourile în pantofii bine lustruiţi puşi la fereastră. Am încercat de câteva ori să‑l pândesc şi să încerc să nu adorm, ca să‑l văd. N‑am reuşit. De fiecare dată adormeam înainte şi dimineaţa găseam cadourile. Potrivit unui obicei de origine germanică, dacă nu erai cuminte, în locul lui Moş Nicolae venea dracul Krampus, care aducea nuiaua şi cărbuni (de fapt bucăţele de zahăr candel de culoare neagră, care nici nu erau deloc rele la gust, dacă te gândeşti că erau o pedeapsă). O altă mare sărbătoare era Paştele. În general, sărbătoream Paştele ortodox, deşi mama şi omama erau romano‑catolice. Până pe la şapte‑opt ani, la mine a continuat să vină Iepuraşul, iar eu trebuia să caut cuibul cu cadouri în curte sau prin grădină.

În 1954, Bebe Maican a fost transferat cu serviciul (o întreprindere de exploatare a lemnului, se numea IFET) la Craiova. Eu, ca în basme, cu un ochi râdeam cu gândul la un oraş mare, cu trecut şi tradiţie culturală şi literară, „oraşul Băniei”, şi cu altul plângeam, fiindcă mă despărţeam de bunii mei prieteni din podul magaziei lui Călin. Dar trebuia să ne mutăm. Drumul de întoarcere n‑a mai fost aşa de aventuros ca cel de la ducere. L‑am făcut cu un camion cu prelată şi am ajuns în vreo 14 ore, pe o ploaie torenţială. A doua zi a răsărit soarele – era prin aprilie – şi viaţa mi s‑a părut mai veselă. Vreo două săptămâni, până ne‑am instalat în noul apartament, nu m‑am dus la şcoală, aşa că n‑am cunoscut pe nimeni. Dar după aceea, am început şcoala şi prieteniile. Majoritatea prietenilor craioveni erau colegi de şcoală. I‑am regăsit aproape pe toţi în 1962, când m‑am întors de la Timişoara: Costinel Niculescu, care locuia pe aceeaşi stradă, Constantin Luca, uşor romantic, ca mine, cu care am semnat cu sânge un jurământ de fraţi de cruce, îngropat în curtea casei lui, Adrian Preotu, pe care în scurt timp l‑am deplasat de pe locul de premiant al clasei pe locul al doilea (dar am rămas prieteni), Valentin Ionescu, Kevorkian (nu‑mi amintesc de numele de botez, fiindcă toţi îi spuneam doar Kevorkian), Mircea Surpăţeanu, Victor Ghiţă, Andrei Maior şi alţii. Apoi m‑am împrietenit cu Tudor Tucu şi prin el cu Octav Calleya, dirijor la Málaga, Spania, şi sora lui, Mary. I‑am cunoscut şi m‑am împrietenit cu fraţii Victor (Ţucu) şi Bebe Parhon, pentru că mamele noastre se vedeau cu regularitate la partidele de gin rummy, sau remi, pe româneşte. Pe fraţii Alina Depărăţeanu şi Petre Scăeşteanu, cu care jucam remi, un fel de scrabble‑remi şi monopoly. Mai târziu, student fiind la Bucureşti, am locuit un an în casa mamei lor, pe Witing, unde stăteau şi ei. Iar cu Alina am fost coleg de facultate.

Dan Munteanu Colan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now