În timpul și după cel de‑Al Doilea Război Mondial, unii refugiaţi au rămas în vest (Austria, Germania, Franţa), dar cea mai mare parte s‑a întors în Banat. Însă o mare parte din populaţia șvabilor bănăţeni și a germanilor din Banatul Montan a fost deportată în URSS la munca de reconstruire a Uniunii. Mulţi dintre cei întorși după cinci ani din Uniunea Sovietică, la începutul anilor 1950, după ce a izbucnit neîntelegea dintre Tito și Stalin, din zona de vreo 30 km paralelă cu frontiera cu Iugoslavia, 40.000 de persoane, au fost deportaţi în Bărăgan, cu domiciliu forţat; marea parte dintre cei deporaţi au fost germani bănăţeni (șvabi și germani din Banatul Montan), care, reveniţi prin 1955‑56 în Banat, și‑au găsit casele sau locuinţele ocupate de refugiaţii din diferite regiuni balcanice. Această acţiune a deportării – de multe ori a deportării duble – a fost argumentată politic că șvabii n‑ar fi loiali ţării, respectiv guvernului comunist de atunci.
Calvarul populaţiei germane din Banat, care, după reforma agrară din 1945, și‑a pierdut majoritatea pământului și a imobilelor, deportările în Uniunea Sovietică în 1945, apoi în anul 1951 în Bărăgan, a trezit în sânul unui mare număr din această populaţie dorinţa de a părăsi ţara în direcţia vest, deoarece – lipsiţi de gospodăriile lor, fiind alungaţi din casele lor – și‑au pierdut încrederea în statul comunist.
Începând cu mijlocul anilor 1960, germanii, adică sașii transilvăneni și șvabii, respectiv germanii din Banatul Montan, au devenit „obiecte‑marfă negociabilă”, fiind vânduţi – ca evreii – pe „bani grei” statelor SUA, RFG, Israel, constituind un izvor nesecat pentru procurarea devizelor atât de necesare guvernului real‑socialist. Cine a avut posibilitatea de a‑și împrumuta prin rudele și cunoștinţele în Vest sumele necesare mereu crescânde și‑a făcut emigrarea. Bineînţeles că aceste sume trebuiau restituite cu dobânzile corespunzătoare. Astfel, în ţară a luat naștere un lanţ interminabil de escroci, care, profitau și ei, la rândul lor, de cei dornici să plece, încât sumele respective urcau la cifre dublate sau triplate. Despre această practică s‑au publicat diferite studii în ţară și peste hotare.
Dintre oamenii înflăcăraţi, după Trianon (în 1920), de aderarea Banatului Românesc la Regatul României, începând cu anul 1945, mulţi, dezamăgiţi de politica statului, doreau să plece, cu toate că mulţi refugiaţi, în timpul războiului, în Vest s‑au întors la vetrele lor în Banat, sperând să‑și găsească liniștea mult râvnită. La recensământul din 1948, doar 171.022 de persoane s‑au declarat în Banatul Românesc ca germani. Dacă în anul 1950 au părăsit țara 50.000 de germani din Banat, în 1992 acest număr a crescut la 200.000 de suflete care au luat drumul spre spaţiul german european ori s‑au stabilit în America de Nord și Sud sau în Franţa (în Provence – La Roque sur Pernes).
La recensământul din 2011, numărul germanilor în Banat s‑a redus la 14.523, în judeţul Caraș‑Severin 3.070, în judeţul Timiș 8.497 și în judeţul Arad 2.956, care – geografic – aparţineau de Banat. Aportul populaţiei germane din Banat la dezvoltarea regiunii (a Banatului istoric) reiese din măsurile introduse după stabilirea lor în Banat. Astfel, începând cu administrația habsburgică în anul 1718 în Banatul Timișoarei, a fost introdusă Cartea funciară, în care au fost consemnate proprietăţile fiecărui individ, lucru care se poate urmări în arhivele vieneze.
Referitor la dezvoltarea istorică a Banatului după 1718, Francesco Griselini, istoric veneţian, a fost trimis de Maria Terezia în Banat, unde a cercetat cu un grup de istorici evoluţia acestei regiuni. Opera sa Istoria Banatului Timişoarei (1780), tradusă în limba română de Nicolae Bolocan, Bucureşti, 1926, și, mai recent, de Costin Feneșan, Timișoara, 1984, oferă detalii interesante în această direcţie.
În romanul scriitorului Adam Müller‑Guttenbrunn (1852, Zăbrani, lângă Arad – † 1923, Viena) Marele convoi șvăbesc, în care tratează colonizarea şvabilor în Banat, descrie şi aducerea cartofilor şi plantarea lor în Banat. Şvabii bănăţeni și‑au păstrat în mare parte graiurile aduse în secolul al XVIII‑lea din locurile de baștină și, datorită faptului că limba oficială fusese ori maghiara, ori româna, aceste limbi n‑au fost influenţate (exceptând lexicul), păstrându‑și caracterul lingvistic dialectal. În amestecul limbilor coloniștilor s‑au impus acelea care au fost ușor de înţeles de majoritatea locuitorilor comunei respective, neimpunându‑se neapărat graiurile vorbite de majoritate. De pildă, în cele 152 de comune din Banatul Românesc există tot atâtea graiuri, unele doar minimal diferenţiate.
La oraș – Timișoara, Arad, Lugoj etc., unde s‑au stabilit funcţionarii din Viena – s‑a impus un fel de vieneză. În spaţiul rural, graiurile vorbite erau cele din vestul Germaniei sau din estul Franţei (Alsacia, Lorena și Luxemburg). În Banatul Montan predomină graiurile vorbite în Austria. Şi în zilele noastre, acest land austriac sprijină Forumul Democrat al Germanilor din Banatul Montan, iar Germania ajută Forumul Democrat al Germanilor din Banat (pe șvabi și pe cei din Banatul Montan).
În Banatul Istoric şi, mai ales, Banatul Românesc, mulți oameni de seamă au văzut lumina zilei: poetul Nikolaus Lenau (1802, Lenauheim, România – † 1850, Viena), scriitorul Franz Xaver Kappus (1883, Timișoara – † 1966, Berlin), Herta Müller (1953, Nițchidorf, județul Timiș), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2009); Stefan Walter Hell (1962, Arad), laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (2014), Johnny Weissmüller (de fapt, Johann Peter Weißmüller (1904, Freidorf, azi la Timișoara – † 1984, Acapulco, Mexic), campion olimpic (înot, cinci medalii) şi campion mondial american, apoi actor de cinema (renumitul interpret al lui Tarzan) etc.
■ Scriitor, traducător, publicist
Hans Dama
