Din ultimul număr:
Contemporanul » Românii de pretutindeni » EUROPALIA – un festival al punților între culturi

EUROPALIA – un festival al punților între culturi

Am început cu dreptul Festivalul Europalia, s‑a vernisat expoziţia „Constantin Brâncuşi. Sublimarea Formei”, despre care îndrăznesc să spun că este cel mai important eveniment organizat vreodată de Institutul Cultural Român. A fost o provocare logistică şi organizatorică, cu care ICR nu s‑a mai întâlnit, şi este cea mai importantă expoziţie Brâncuşi din ultimii 30 de ani…

În 1969, primul festival EUROPALIA, dedicat Italiei, şi‑a deschis porţile. Festivalul şi‑a propus să genereze o mai bună înţelegere a altor ţări prin artă şi cultură. Necesitatea acestui lucru a crescut în contextul Comunităţii Economice Europene, unde ţările au început să lucreze împreună, ca şi cetăţenii lor care locuiesc împreună. O introducere pentru fiecare cultură a celorlalţi ar putea stimula interesul real şi, prin urmare, va consolida dialogul şi coeziunea, se spunea în urmă cu 50 de ani.

De‑a lungul anilor au avut loc nu mai puţin de 26 de festivaluri, cu ediţii de top, precum Europalia Spania (1985) sau Europalia Austria (1987). În 1989, Europalia Japonia a marcat momentul în care festivalul a început să privească dincolo de Europa. Ulterior, au fost invitate ţările non‑europene, inclusiv Rusia (2005) şi India (2013). Dar s‑au schimbat multe de atunci. Astăzi, ar fi de neconceput ca festivalul să rămână aşa cum a fost acum 50 sau acum 20 de ani, spun organizatorii de la Bruxelles. Viziunea noastră despre lume s‑a schimbat de‑a lungul anilor odată cu rolul şi propria noastră imagine asupra Europei. Acum ne gândim diferit la identitatea culturală.

După 50 de ani, misiunea EUROPALIA rămâne la fel de importantă. Proiecte artistice care iniţiază punţi şi dialogul între societăţi şi comunităţi sunt mai necesare ca niciodată. Dar abordarea şi interpretarea sunt acum diferite. Sunt active, contemporane şi durabile. Active, deoarece EUROPALIA se angajează activ în noile creaţii, rezidenţe şi schimburi, şi prezentarea moştenirii culturale într‑un mod care creează conexiuni şi rezonează cu marile întrebări din zilele noastre. Contemporane, pentru că arta este aici şi acum, şi abordează teme precum genul şi migraţia. Durabile, deoarece festivalul nu se opreşte după trei luni; artiştii şi instituţiile continuă să lucreze împreună şi să perpetueze dialogul artistic. Iar acum, în anul 2019, Programul EUROPALIA ROMÂNIA reflectă această abordare şi interpretare. Mulţumim din toată inima echipei Institutului Cultural Român şi tuturor partenerilor noştri că ne‑au împărtăşit convingerea.

EUROPALIA ROMÂNIA

În Belgia şi, prin extensie, în Europa de Vest, există cunoştinţe limitate despre cultura română sau despre scena ei artistică. Imaginea ţării noastre ce persistă la publicul larg este un amalgam de Dracula, Ceauşescu, folclor şi, în ultimii ani, natura înfloritoare sau prezenţa puternică a cinematografiei româneşti. Această imagine este limitată şi a fost formată, printre altele, de prejudecăţile şi (in)disponibilitatea sau (in)accesibilitatea proiectelor artistice româneşti.

EUROPALIA ROMÂNIA susţine ambiţia de a schimba acest lucru şi de a oferi o imagine actualizată a artei şi culturii româneşti. Dar, desigur, spun organizatorii, „ar fi imposibil şi prezumtiţios să sperăm să oferim o imagine de ansamblu completă a culturii române, însă festivalul permite artiştilor şi curatorilor să aibă o voce şi să prezinte o multitudine de perspective actuale, surprinzătoare: România, moştenirea şi scena de artă contemporană”. Europalia International împreună cu structura în oglindă Europalia România fac acest exerciţiu care a început, pentru public, la BOZAR – Palatul artelor frumoase de la Bruxelles – şi care timp de patru luni reuneşte peste 250 de evenimente în cele mai cunoscute muzee şi săli de spectacol din Belgia şi din ţările vecine.

În prezenţa preşedintelui României Klaus Iohannis şi a gazdelor, regele şi regina Belgiei, la Bruxelles a avut loc în prima zi a lunii octombrie deschiderea oficială a marelui Festival al Artelor Europalia 2019, a cărui invitată de marcă e – în anul 50 de existenţă a festivalului – România. Evenimentul a fost onorat de prezenţa Preşedintelui Europalia International, a Comisarului General Europalia România şi a viceprim-ministrului Didier Reinders, în acelaşi timp ministru al afacerilor externe al Belgiei, care au apreciat marea desfăşurare de forţe logistice şi culturale drept o continuare a legăturilor culturale pe care le‑au avut ţările noastre prin artişti precum Klara Haskil sau Lola Bobescu. Din partea României ministrul afacerilor externe Ramona Mănescu a menţionat susţinerea pe care ministerul o acordă acestui excepţional maraton cultural care va dura până la începutul lunii februarie 2020.

Între cei prezenţi s‑au numărat Daniel Breaz, ministrul culturii, Mirel Taloş, preşedinte interimar al Institulului Cultural Român, şi Adrian Cioroianu, reprezentant al României la UNESCO, care au răspuns întrebărilor noastre.

România ştie să creeze evenimente

Mihaela Helmis: Sunt multe etapele prin care acest proiect a trecut şi sunt convinsă că e o mare realizare pentru noi, toţi românii, şi pentru Brâncuşi. Cum să luăm, ca gest de diplomaţie culturală, toată această ofensivă cu această locomotivă?

Daniel Breaz: Într‑adevăr, aşa este, şi ceea ce s‑a realizat astăzi, aici, la Bozar, această extraordinară expoziţie Brâncuşi, despre Brâncuşi, este un lucru extraordinar. Pentru a vedea toate aceste piese, care au fost aduse aici din mai multe colţuri ale lumii, din mai multe muzee ale lumii, unui doritor şi cunoscător de artă şi unui om căruia îi plac operele lui Brâncuşi cred că i‑ar fi luat peste un an. Ca să nu discutăm din punct de vedere financiar, cât l‑ar fi costat să meargă în toate acele locuri, pentru a vedea, piesă cu piesă, ceea ce este expus aici. Este o expoziţie extraordinară, iar acest lucru îl spun specialiştii. Ca iubitor de artă, ca privitor, am rămas, pur şi simplu, încântat să văd atât de multe piese originale ale lui Brâncuşi într‑o clădire cum este cea de la Bozar, care e transformată acum într‑un muzeu Brâncuşi. Vorbim, de fapt, despre o colaborare extraordinară între Belgia şi România, care s‑a concretizat la acest festival Europalia, ediţia 2019, printr‑o expoziţie dedicată lui Brâncuşi, un artist recunoscut în întreaga lume.

E un fel de gest în oglindă acesta, aşa cum un dar a fost Festivalul George Enescu, aducând la Bucureşti atâta lume bună a muzicii, dirijori, interpreţi, mari orchestre. Cred că acelaşi e şi gestul acesta al darului pe care România îl face în acest fel prin Brâncuşi şi prin toţi cei care au contribuit la aducerea sa aici.

Da, aveţi dreptate. Festivalul Enescu, anul acesta, a fost cel mai mare festival din toate punctele de vedere, şi ca participare numerică, şi din punct de vedere calitativ. România ştie să creeze evenimente. De aceea, ce a făcut România prin colaborarea pentru Festivalul Europalia cu Belgia, şi va aduce în faţa iubitorilor de artă tot ceea ce înseamnă operă Brâncuşi originală, este un lucru extraordinar. Aceste lucruri nu le poate realiza oricine şi ne mândrim că Brâncuşi este român şi face parte din patrimoniul nostru naţional‑cultural.

Şi uite, trage după sine alte sute de evenimente în care putem multiplica, cu atâţia scriitori, cineaşti, artişti plastici, de fiecare dată, de 250 de ori.

Întotdeauna există o locomotivă a unei manifestări de asemenea anvergură. Sunt lucruri extraordinare. Şi mă bucur mult că România ştie să creeze evenimente de o asemenea natură şi de un asemenea nivel.

Mulţumim frumos, cred că merităm şi, mai ales, merita Brâncuşi.
Cu siguranţă.

Expoziţia „Constantin Brâncuşi. Sublimarea formei” este evenimentul‑far la EUROPALIA
 

Mihaela Helmis: În inima administrativă a Europei, acolo unde bat foarte multe ritmuri, iată, România are o intrare spectaculoasă, fabuloasă pot să‑i spun, cu eforturi deloc mici, dar cu nişte mize importante.

Mirel Taloş: Am început cu dreptul Festivalul Europalia, s‑a vernisat expoziţia „Constantin Brâncuşi. Sublimarea formei”, despre care îndrăznesc să spun că este cel mai important eveniment organizat vreodată de Institutul Cultural Român. A fost o provocare logistică şi organizatorică, cu care ICR nu s‑a mai întâlnit, şi este cea mai importantă expoziţie Brâncuşi din ultimii 30 de ani. Are un număr important de piese şi este, graţie curatoarei Doina Lemni, o expunere a sculptorului român Constantin Brâncuşi, pentru că deseori în străinătate el este prezentat ca sculptor francez. Deci, este o expoziţie care, spre deosebire de alte evenimente dedicate lui Constantin Brâncuşi, îi pune în lumină întreaga viaţă şi operă, evoluţia, locul de unde a plecat.

Un fabulos cadou pe care România îl face în acest fel unei lumi poate mai largi decât ar fi, să spunem, la Paris, la Londra, la New York, la Bucureşti şi la Craiova, unde mai sunt lucrări ale lui Brâncuşi.

Da, vedeţi, de fapt, îl sărbătorim pe românul cu vocaţia cea mai universală în locul care este centrul Europei – loc în care turismul va asigura un public enorm acestei expoziţii.

Ne aşteptăm să trecem de un milion de vizitatori?

Da. Expoziţia se desfăşoară pe parcursul a 4 luni, ceea ce, iarăşi, este un record de expunere a unei selecţii de acest tip. Expoziţia „Brâncuşi. Sublimarea formei” în cadrul Europalia România, festival organizat de Institutul Cultural Român, este, de departe, evenimentul nostru far.

Şi muzica interpretată la deschidere de cei patru tineri muzicieni cred că a făcut foarte interesant legătura cu inimile celor prezenţi acum, aici, privilegiaţi într‑un fel, dar care cred că vor vorbi despre această întâlnire cu atâtea personalităţi ale culturii româneşti.

De fiecare dată când se face un program de muzică românească, se cântă Enescu şi Béla Bartók, care nu a fost un compozitor român, dar a pus exccepţional în lumină creativitatea muzicală românească. Ansamblul „DaRo” a făcut o figură excepţională în această seară. În cadrul Europalia sunt multe evenimente din domeniul muzical, avem figurile cele mai reprezentative ale muzicii româneşti în plan internaţional în acest moment. Vor fi prezenţi la Festivalul Europalia Alexandra Dariescu şi Angela Gheorghiu, Daniel Petrică Ciobanu şi aşa mai departe. Deci, şi zona muzicală este bine reprezentată în Festivalul Europalia.

Şi toate artele creative, cred.

Da, creativitatea românească. În primul rând, Festivalul Europalia 2019 vorbeşte de la un cap la altul despre creativitatea românească.

La Bruxelles se pronunţă corect numele românului Constantin Brâncuşi

Mihaela Helmis: Se spunea mai devreme că România aduce valoare şi ştie să organizeze evenimente importante. Peste 120 de zile de sărbătoare la Bruxelles, în care România ţine afişul. Cum se vede dinspre UNESCO această acţiune de diplomaţie culturală în forţă pe care o propune ţara noastră?

Adrian Cioroianu: Se vede cu mare bucurie, cu atât mai mult cu cât una dintre piesele de rezistenţă ale acestei prezenţe a României la Europalia este Constantin Brâncuşi. Inutil să vă spun că noi avem un dosar Brâncuşi depus la UNESCO, e vorba de Ansamblul Brâncuşi de la Târgu Jiu, care‑şi aşteaptă evaluarea de către experţi şi orice prezenţă a lui Brâncuşi în mediul european este binevenită pentru dosar, şi cred că pentru noi, ca ţară, este binevenită.

Credeţi că ne ajută?

Evident că ajută, măcar unii dintre prietenii noştri vor afla pronunţarea corectă a numelui Brâncuşi şi, evident, rădăcinile lui româneşti. Sigur că experţii care vor veni la Târgu Jiu să judece ansamblul, cunosc acest lucru, dar pentru marea parte a publicului din Franţa, Belgia sunt lucruri noi de descoperit sau de redescoperit în legătură cu Brâncuşi.

În rest, cu toată această detaliere, timp de peste 120 de zile, a creativităţii, mai ales contemporane româneşti, cum simţiţi că stăm?

Este un lucru admirabil şi eu îl văd în continuarea celorlalte două evenimente care au marcat ultimul an, Sezonul cultural româno‑francez, care începea acum un an, în noiembrie 2018, şi Preşedinţia românească a Consiliului Uniunii Europene, două manifestări culturale, politice, aceasta fiind a treia, deloc în ordinea importanţei, ci în ordine cronologică, toate plasează numele României într‑un loc mai vizibil, măcar în această parte a continentului, măcar în Franţa, măcar în Belgia. Cred că pentru mulţi este o descoperire a unui colţ de Europă, pe care‑l cunosc prea puţin. Şi e o comunitate românească pe care acum o vedem în jurul nostru, dar ceea ce e mai important e că sunt sute de oameni din societatea belgiană care, iată, au venit să cunoască un artist, anume Brâncuşi, şi au ascultat şi muzica lui George Enescu. Poate unii dintre ei auziseră vorbindu‑se, dar poate prea puţin, şi îi au deja în minte. Pentru noi aceste două nume, Brâncuşi şi Enescu, sunt puncte de reper ale identităţii noastre. Şi dacă sunt puncte de reper ale identităţii noastre, de ce nu le‑ar cunoaşte şi prietenii noştri?!

Trăgând după ei, cei doi mari, tot ce se pregăteşte la Europalia.

Da, valul tânăr, care e foarte prezent. Sunt tot felul de expoziţii ale unor tineri artişti, ca şi muzicienii, pe care i‑am ascultat pe scena de la Bozar. Sunt dintr‑o generaţie foarte tânără, dar pe cât de tineri, pe atât de buni sunt. Şi Enescu tradus, interpretat de aceşti tineri a sunat magnific!

„Brâncuşi. Sublimarea formei”

Cea mai importantă expoziţie şi cea mai amplă retrospectivă a operei lui Constantin Brâncuşi în Belgia, „Brâncuşi. Sublimarea formei”, curatoriată de istoricul de artă Doina Lemny, reuneşte, la Palatul Bozar, fotografii şi documente, opere de artă din mari muzee ale lumii precum: Tate Gallery din Londra, Muzeul Rodin şi Centrul Pompidou din Franţa, Muzeul Hirshhorn din Washington şi Muzeul Guggenheim din New York, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul de Artă din Craiova, dar şi o lucrare din colecţia Academiei Române. Sedusă de felul în care Doina Lemny prezintă această excepţională faţă a lui Brâncuşi la Bozar, vă invit într‑o călătorie în cuvinte, prin sălile marii retrospective Brâncuşi.

Doina Lemny: Brâncuşi e lucrat pe serii, de aceea ne este foarte greu să‑l prezentăm cronologic. Însă, în prima parte a vieţii lui trebuie neapărat să vorbim de cronologie, pentru că el ajunge la Paris în 1904. Şi aici e legenda: pleacă din România, traversează Europa, face în aşa fel ca să pună piciorul în Paris, pe 14 iulie 1904. Simbolic. Deci, el îşi creează legenda. Lucrează, este ajutat de compatrioţi. Dar ce face? Ce a învăţat la Şcoala de Arte din Bucureşti, continuă să lucreze sculptură academică: portrete de copii, erau vecini din atelierul lui, şi sculptează, cum sculptau toţi sculptorii de pe vremea aceea, în umbra lui Rodin. Dar expune la saloane, iar Rodin îl remarcă şi‑l invită în atelier la el. Dar Brâncuşi nu e foarte atras… Nu e foarte simplu să mergi în atelierul lui Rodin şi să lucrezi cu Rodin. A fost recomandat de două compatrioate, Maria Bengescu şi Otilia Cosmuţă‑Bölöni, amândouă jurnaliste. Avem, aici, o fotografie foarte frumoasă a Otiliei Cosmuţă Bölöni, care era secretara lui Anatol France şi care îl prezintă lui Rodin. Brâncuşi intră în atelier la Rodin şi lucrează din ianuarie 1907 până în aprilie 1907, când, după cum ştiţi, spune că „la umbra copacilor bătrâni nimic nu creşte”, pentru că este sufocat de ceea ce face Rodin, şi o să vedem în sala următoare, pentru că este o confruntare, am conceput‑o ca o înfruntare cu Rodin. Brâncuşi nu l‑a renegat niciodată pe Rodin, dar a vrut să se depărteze de el, pentru că era sufocat; şi o să vedeţi mai târziu ceea ce am dorit eu să pun în evidenţă în expoziţie: artişti care voiau să vină şi să lucreze în atelier la Brâncuşi simt aceeaşi sufocare. În faţa unui mare artist nu poţi să creezi, nu poţi să ai idei originale. După cum s‑a întâmplat cu Medardo Rosso, un artist italian, care a rămas, din nefericire pentru el, în atelier la Rodin, nu s‑a putut dezvolta cum s‑a dezvoltat Brâncuşi. Eu ştiu? Oare plecând, ar fi avut aceeaşi putere? Nu ştiu. Fiecare are forţa lui.

Deci, aceasta este umbra lui Rodin. Aici, într‑adevăr, îl punem pe Brâncuşi într‑un dialog, constructiv de altminteri, cu Rodin. Iată Somnul, care vine de la Bucureşti, de la Muzeul Naţional de Artă, în comparaţie cu Somnul lui Rodin. O să vedeţi, opera lui Brâncuşi este mult mai intimă, mult mai omenească. Apoi, din punctul de vedere al redării figurii, Rodin ţine să scoată în evidenţă frumuseţea modelului, pe când Brâncuşi nu. Brâncuşi începe să‑şi pună întrebări referitor la felul în care să sugereze trăirea acestei femei, adormirea ei. Pe când la Rodin este frumuseţea acestei femei care doarme. În aceeaşi măsură, în acelaşi stil, creează şi Rugăciune. Cunoaştem Rugăciune, pentru că toată lumea cunoaşte Rugăciunea de la Bucureşti, suntem foarte fericiţi că Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti ne‑a împrumutat această lucrare, dar îl avem, din nou, pe Brâncuşi aici, în intimitatea lui, în umbra lui Rodin. Am obţinut această Rugăciune a lui Rodin şi un fragment din Femeie îngenuncheată de Wilhelm Lehmbruck. La începutul secolului al XX‑lea, rugăciunea era un subiect foarte utilizat. O face Rodin, o face şi Lehmbruck. Mulţi spun că Brâncuşi s‑ar fi inspirat din Lehmbruck, sau invers. N‑are importanţă, important este cum a realizat‑o fiecare. Rodin redă frumuseţea acestui corp de femeie îngenuncheat, cu sânii proeminenţi, cu corpul, cu coapsele, cu umerii frumoşi; Brâncuşi are o altă viziune. În primul rând, avem aici numai o parte din monumentul funerar. După cum se ştie, a fost o comandă pentru un monument funerar pentru cimitirul Dumbrava de la Buzău, şi a fost instalat pe un soclu foarte înalt chipul avocatului defunct, iar în faţa lui soţia lui. Brâncuşi trebuia să reproducă o femeie plângându‑l pe soţul care a murit. Numai că Brâncuşi a cerut libertate de creaţie şi realizează o femeie, un nud de femeie, al cărui braţ este decupat. Dar vă atrag atenţia asupra unui fapt: aici este subtilitatea lui Brâncuşi. Brâncuşi nu mai este preocupat să facă anatomia acestei femei, cum era preocupat Rodin cam în aceeaşi perioadă. Brâncuşi este preocupat să facă o figură care să exprime durerea şi reculegerea, excluzând din acest nud toate elementele care ar fi trimis la sexualitate. Deci, îi taie braţul stâng, braţul drept acoperă sânii şi, după cum observaţi, îngenuncherea nu este perfectă, ci este aproape în marş, ca să îi acopere orice simbol sexual. Acest nud nu mai este o femeie nudă, este o rugăciune, este o reculegere. Aceasta este noutatea lui Brâncuşi. El o realizează în 1907 şi o instalează în 1909‑1910 în cimitirul Dumbrava. Eu mereu atrag atenţia şi jurnaliştilor belgieni, şi celor francezi: închipuiţi‑vă, cum a fost ca în România în 1910 să instalezi pe un mormânt un nud! Şi totuşi, a fost acceptat.

Tot din 1907, care este anul de răscruce, anul când Brâncuşi îl părăseşte pe Rodin, el creează aceste două capodopere care sunt Sărutul şi Cuminţenia pământului. Sărutul, în primul rând, este începutul unei lungi serii de sculpturi. Aceasta este o bijuterie! După cum bine ştim, Sărutul lui Brâncuşi este aproape ca un challange pe care Brâncuşi îl ia faţă de Rodin. Când faci o comparaţie, avem fotografiile de la Muzeul Rodin, a acestui cuplu înlănţuit într‑un act de dragoste atât de perfect, cu o anatomie atât de perfectă, un cuplu atât de frumos, şi Brâncuşi vine, într‑un bloc de piatră, şi scrijelează chipurile a două persoane care într‑un act de dragoste fuzionează şi devin una. Deci, aceasta este noutatea la Brâncuşi. El îşi permite să dea replica lui Rodin prin această propunere. De altminteri, acest prim Sărut care vine de la Muzeul din Craiova şi pentru care ne‑am zbătut împreună cu domnul Mirel Taloş, preşedinte al ICR‑ului, deci, acest Sărut este primul dintr‑o serie lungă în timp, pentru că a durat 40 de ani. El tratează Sărutul până în 1945, dar nu în foarte multe versiuni. El îl intitulează la vremea aceea Fragment de capitel, pentru că este ca un fragment de arhitectură.

Acum n‑o să lungesc mult poveştile cu ce s‑a întâmplat cu Sărutul din cimitirul Montparnasse. În 1908‑1909 se întâmplă ceva, o studentă rusoaică, Tania Raschevskaia, se sinucide din dragoste pentru profesorul ei, Solomon Marbe, care lucra la Institutul Pasteur. Solomon Marbe, prieten al lui Brâncuşi, îi transmite prietenului său Brâncuşi, care nu era cunoscut la vremea aceea, că părinţii acestei tinere Tania doresc un monument funerar. Or, Brâncuşi nu mai era în perioada când să facă portretul fetei, mai ales că părinţii îi transmit masca mortuară a Taniei Rashevskaia. Şi atunci spune: tocmai am în lucru un Sărut, dar un sărut întreg dacă observaţi: sunt toate figurile, cei doi îndrăgostiţi sunt întregi, îngenuncheaţi, este un adevărat act de dragoste, pe care Brâncuşi îl impune şi este instalat în 1910 la cimitirul Montparnasse – de asemenea o noutate! Cine ar fi crezut că pe un monument funerar poţi să instalezi un cuplu care se uneşte într‑un asemenea act? Deci, aceste piese: Rugăciune, Sărutul şi Cuminţenia pământului, despre care toţi ştim foarte multe, au marcat ruptura lui Brâncuşi de Rodin. Cuminţenia pământului este cu totul aparte, este o operă unică, nu a fost niciodată făcută în bronz, de aceea este foarte, foarte preţioasă; după cum nici Sărutul, care a fost lucrat de Brâncuşi timp de ani de zile, n‑a fost niciodată lucrat în bronz, pentru că Brâncuşi nu l‑a văzut în bronz.

Revenind la Sărut, avem câteva piese excepţionale, dintre care desene ale lui Brâncuşi; el lucrează atât de mult acest motiv, încât sculptura aceasta devine semnătura lui de îndrăgostit. Ştiţi foarte bine de iubirea lui, cu Marthe Lephertz. Eu am publicat şi în România corespondenţa lui cu Marthe, căreia îi trimitea pe foi sărutul cu vignete… Semnătura lui de îndrăgostit era Sărutul.

Începând cu această sală tratăm seriile lui Brâncuşi. Brâncuşi iubea copilul şi iubea copilăria. A desenat foarte mult copii şi a sculptat copii. După cum aţi văzut în prima sală, sunt foarte mulţi copii, chipuri figurative. Brâncuşi continuă să sculpteze copii, cum vedeţi şi acest mic cap figurativ, în simplificarea formei, pentru că, de fapt, aceasta este esenţa operei lui Brâncuşi. A fost o expoziţie în 2005 la Tate Gallery, intitulată „The Essence of things” – Esenţa lucrurilor. Brâncuşi s‑a preocupat să găsească esenţa lucrurilor. Esenţa unui chip – ce înseamnă asta? Un sculptor cu o educaţie academică poate să facă acest lucru. Brâncuşi merge mai departe. Simplifică forma şi de aceea am şi intitulat această expoziţie Sublimarea formei, pentru că el merge la o simplificare până la a o sublima, până la a scoate o trăire din această formă.

Pasiunea pentru fotografie

În pasiunea lui pentru fotografie aproape că face pedagogie din ceea ce a făcut el: expune pe un soclu din ghips un mic cap pe care îl realizează, îl simplifică. Este un nou-născut. Ce înseamnă noul născut? Un oval! Îi rămâne din cap numai arcada sprâncenelor, o tăietură mare care este gura deschisă a bebeluşului care scoate primul ţipăt, cu o buclă, limba care pronunţă primul strigăt. Deci, Brâncuşi face pedagogie în fotografiile lui, el fotografiază sculpturile pentru a indica: „Iată ce am vrut să spun”. Am câteva fotografii excepţionale. Brâncuşi fotografiază mereu, îşi fotografiază operele aşa cum ar fi vrut el să fie expuse. Din această serie face parte şi Prometeu în care, vom vedea mai departe, ca şi Muza adormită, capul se reduce, nu mai este ovalul, devine mai rotund, rămân nişte urme din arcada sprâncenelor şi un mic semn de nas; dar acest cap nu mai are nici gât, doar o mică rămăşiţă de ureche. Şi acesta este Prometeu. Unde‑şi justifică titlul este când îl trage în bronz, pentru că primul Prometeu este făcut în marmură, după aceea sunt ghipsuri, şi este o excepţie, aproape o excepţie în opera lui Brâncuşi, a realizat‑o şi în ciment. Ajunge la simplificarea formei, la acest oval. Dacă faceţi turul acestei opere, care este excepţională, vedeţi că ea nu este perfectă, nu este ca un ou perfect. Brâncuşi nu a făcut niciodată lucruri perfect simetrice, dar este un perfect oval pe care el îl intitulează Începutul lumii. Ce este Începutul lumii? Un ou, dar este capul acesta de copil care este începutul vieţii, de fapt. Suntem în 1920, când Brâncuşi îşi instalează operele pe un soclu cruciform, după aceea un soclu cubic şi începe să facă aceste platouri de metal dintr‑un aliaj de nichel, pentru ca operele să se reflecte în oglinda aceasta. Fotografiile pe care le avem reflectă meditaţia lui Brâncuşi în jurul acestei opere.

Foarte multe întrebări sunt în legătură cu inspiraţiile lui Brâncuşi. De unde vine inspiraţia lui Brâncuşi. N‑a fost inspirat de arta africană, n‑a fost inspirat de arta românească, a fost inspirat de tot, dar a înlăturat orice inspiraţie, a înlăturat orice marcă. Cel mai mare semn pe care vi‑l arăt, în 1913‑1914, realizează o sculptură, Primul pas. Ce înseamnă Primul pas? Bebeluşul care face primul pas. Numai că aici îl găsim pe Brâncuşi românul care cunoaşte tradiţia. Este singurul aproape, poate sunt prea radicală când spun aceasta, singurul din artiştii de avangardă care n‑a făcut colecţie de măşti; în vreme ce avangardiştii făceau colecţii de măşti africane, era o perioadă africanizantă: şi Picasso, şi Matisse erau atraşi de măştile africane foarte expresive. Brâncuşi n‑a făcut colecţie de măşti poate pentru că, din tradiţie, „ăsta e semn rău”, „nu trebuie să ai măşti în casă pentru că aduc nefericire”… Brâncuşi creează această operă în lemn, o sculptează şi o intitulează Primul pas. O expune în 1914 în America, la o galerie, şi după aceea, pentru că e prea africanizantă, pentru că aici trebuie să recunoaştem că are trăsăturile unui copil african, distruge corpul, îl aruncă la gunoi şi păstrează numai capul, şi ajunge la acest lucru. Îl culcă şi‑i spune Capul primului pas, în amintirea Primului pas, dar el nu vrea să trimită la arta africană, adică nu vrea să păstreze aceste mărci ale artei africane. Brâncuşi nu făcea desen preparator, pregătitor la sculptură. Pentru el desenul era făcut mai ales după, ca un mod de reflectare a celor făcute.

În mod excepţional am încercat să readucem în această expoziţie ambianţa de la atelier, atmosfera atelierului, pentru că Brâncuşi şi‑a creat propria legendă şi era un mare actor până la urmă, pentru că se îmbrăca, avea costumul acesta de lucru cu o tichie pe cap şi‑şi spunea „ţăranul din Carpaţi”. O făcea pe marele filosof ba oriental, ba „ţăranul din Carpaţi”. Or, Brâncuşi era foarte, foarte modern. Proba este că primea în atelier încă din anii 1918‑1920 artiştii cei mai mari, reprezentanţi ai avangardei, cei mai moderni artişti. Era prieten cu Modigliani şi avem un împrumut special, un portret splendid al lui Brâncuşi realizat de Modigliani. Era prieten cu compozitorul Erik Satie, o prietenie frăţească! Erik Satie ajunge să spună: „E aşa de frumos să fii prieten cu el că‑mi vine să cer cetăţenia română!” ş.a.m.d. În atelier era o întâlnire de comunicare, fără foarte multe pretenţii. Cine venea în afară de aceştia? Marcel Duchamp, Tristan Tzara. Avem o fotografie cu Tristan Tzara sau Man Rey, care‑l ajută să‑şi cumpere primul aparat de fotografiat. Din acest moment, Brâncuşi nu mai permite nimănui să‑l fotografieze pe el sau să‑i fotografieze operele. Cum ziceam, chiar dacă fotografiile sunt puţin şterse, puţin tremurate, sunt opere de artă. Brâncuşi lucra ca un adevărat fotograf profesionist, suprapunea negativele, suprapunea clişeele, ca să dea mai multe umbre. Am adus şi proiecţii de film. Acest film cu Florance Meyer, o dansatoare, e arhicunoscut. Veneau foarte multe dansatoare în atelier la el, tinere care voiau să continue cursurile de dans la Paris şi Brâncuşi le primea, şi‑i plăcea faptul că ele se integrau sculpturilor sale. Aşa a făcut cu Florance Meyer, fiica lui Eugene Meyer şi Agnes Meyer, patronii jurnalului Washington Post. Acest cuplu de magnaţi avea patru fete, toate erau admiratoare ale lui Brâncuşi. Florance dansează alături de portretul pe care Brâncuşi i l‑a făcut mamei ei. Şi tot în atelier Brâncuşi a primit‑o pe Lizica Codreanu, despre care ştim mai multe. Pentru ea Brâncuşi a confecţionat o rochie, un costum, cu ace de siguranţă, el nu a cusut acest costum, şi i‑a făcut un coif, care este instalat pe un soclu din lemn foarte interesant, pentru că aminteşte – cu această gaură în mijloc – de portretul Socrate, pe care i‑l face şi pe care‑l dedică Lizicăi Codreanu. E foarte frumos. Nu ştiu dacă este începutul, dar face parte din metoda de lucru a lui Brâncuşi, de a combina metal, lemn, apoi metal şi sculptura în bronz sau în marmură.

Iată o operă excepţională, care iese foarte rar din atelierul Brâncuşi de la Paris, Leda, pe care el a filmat‑o. Avem filmul în faţă, în care Brâncuşi a creat această operă, în 1920, în marmură. Marmura se găseşte la Chicago. Chicago nu o împrumută niciodată şi, într‑adevăr, este prea fragilă ca să poată circula. Mai târziu, în 1926, o trage în bronz. Există un singur bronz autentic în lume, vorbesc de bronzurile autentice Brâncuşi, pentru că s‑au mai făcut bronzuri postume. El a păstrat această operă în atelier; după ce o instalează pe un soclu de marmură cruciform, cu un alt soclu cilindric, iar în soclul cilindric a instalat un mecanism făcut din rotiţe de bicicletă şi cu un sistem electric. De alt­fel, unul dintre vecinii lui, artişti americani, a scris „Brâncuşi: şaman sau showman”. El îşi punea în scenă operele. Şi în momentul în care veneau vizitatorii la el, pentru că primea artişti, tineri, scriitori să vină să‑i vadă operele, apăsa pe buton, iar opera începea să se învârtească, şi toată lumea se minuna. Este o operă foarte complexă. Ce vrea să zică Leda? Pe noi, românii, ne trimite la Lebăda, este Lebăda; el este obsedat de mitologia greacă. Să nu uităm, Zeus se transformă într‑o lebădă ca s‑o cucerească pe Hera, Hera dă naştere la gemeni ş.a.m.d. Brâncuşi nu explică. Atunci când i s‑a spus că este Zeus care se transformă într‑o lebădă – lebădă în franceză este le cygner, este de genul masculin – sculptorul a zis: „A, nu, corpul omului nu e aşa”. De fapt, el nu explică niciodată, dar este o operă ambiguă: este un tors de femeie, rodnic, şi această parte nu este eleganţa gâtului lebedei, care este superb. Cred că este o întâlnire dintre un tors de femeie şi un falus. De aceea e foarte curios că în această perioadă Brâncuşi face o operă atât de complexă. Şi complexitatea se vede în momentul în care ea se învârte. Iată ce face, face alte experienţe, încercând să mişte acest platou, ca să prindă reflexele noului născut. Iar Brâncuşi face aceste experienţe şi în fotografie, şi în film.

Sala dedicată muzelor

În sala dedicată muzelor am obţinut lucrări foarte importante pentru această tematică, pentru că trebuia să vedem în ce măsură Brâncuşi a pornit de la un model şi a ajuns la o emblemă. Muza adormită a lui Brâncuşi este emblematică. Artistul porneşte, de fapt, de la o comandă care i s‑a făcut în 1909 din partea unei baroane, Renée Irena Franchon, care i‑a cerut un portret. Brâncuşi nu mai lucra după model, el nu mai avea nevoie de cineva să‑i pozeze. Şi totuşi, ea, baroana, pozează. Dar, exact cum a procedat artistul cu chipurile de copil, şi acum îi taie umerii, îi taie gâtul, îi taie tot şi rămâne. Numai capul îl simplifică, închide ochii şi ajunge la o arcadă cu o urmă de nas, culcă acest portret şi‑l intitulează Muza adormită. Vine de la Centrul Pompidou şi este emblematică pentru Brâncuşi. Din Muza adormită reţine câteva trăsături care amintesc de chipul unei femei: ochii închişi, sprâncenele, nasul foarte fin, o urmă de gură, şi în spate cocul. El ţinea foarte mult ca femeile să aibă părul strâns. Revine către muză, muza se ridică şi capul este aplecat, este susţinut de mână: este ca o Madonă, dar îşi păstrează aceleaşi trăsături. Cum v‑am spus de la început, Brâncuşi nu urmăreşte să redea frumuseţea unui chip, ci poziţia, trăirea. Drept dovadă, în cadrul acestei serii, introduce Danaidele. Aceasta este opera care vine de la Bucureşti, de la Muzeul Naţional de Artă Bucureşti, şi sunt foarte fericită că am putut s‑o obţinem. Este o operă sculptată într‑o piatră poroasă, foarte dură, unică, dar care este începutul unei serii de Danaide. Această serie se include în seria Madmoiselle Pogany, pe care o vedem aici, Danaida e mai târzie şi‑i dispar ochii. Şi se include… De ce? Pentru că avem, aici, aceleaşi urme de sprâncene care merg până la urechi, trăsătura nasului, capul. Ce este frumos şi ce este interesant, Brâncuşi redă poziţia de introvertire a femeii, cum va proceda cu Madmoiselle Pogany. Prima Madmoiselle Pogany, într‑o fotografie, este pornită de la o idee. Aici eu încerc să demonstrez acest lucru: Brâncuşi era obsedat de mitul lui Narcis. Avem trei fotografii: Narcis, un cap rotund, cu ochii scoşi. Desigur, cunoaşteţi mitul lui Narcis, care se priveşte în apă până când cade. Brâncuşi era pe punctul să facă un Narcis şi face o Fântână a lui Narcis. În acest moment este vizitat de o artistă maghiară care se numea Margit Pogany, împreună cu prietena ei. Prietena ei îi spune: „S‑ar zice că e portretul tău”. Şi Margit avea nişte ochi cam bulbucaţi! Numai că Brâncuşi nu se gândise la asta, dar imediat a prins din zbor şi i‑a dat numele acestui chip, pe care tocmai îl lucra, Madmoiselle Pogany. Care este interesul acestui portret? Devine Madonă. Acest portret este într‑o anume poziţie de reverie, sprijinindu‑se pe mâini. Cu timpul, mâinile fuzionează şi ajungem la a doua etapă a Modmoisellei Pogany, mâinile fuzionează şi apare o singură mână, cocul, care acolo era bine strâns pe ceafă, se desfăşoară într‑o cascadă de păr frumos, ochii dispar şi rămâne numai arcada sprâncenelor. Acesta este lucrul de sublimare a formei la Brâncuşi, pe care o vedem. Şi el o arată aproape în mod pedagogic în fotografiile lui, adică plasează aceste opere într‑un flux de lumină şi le fotografiază. Iată ce am vrut să spun: această Pogany în care se reflectă tot atelierul şi toată transformarea, cu cocul care se desfăşoară pe ceafă şi cu mâna care fuzionează.

Pentru străini, când vorbeşti de Măiastra trebuie să explici ce e măiastra şi eu zic că până şi ultimul copil ştie ce‑i „măiastra” în România. Când am pregătit această expoziţie, am dorit neapărat să ştiu mai multe despre „măiastra”. Ea apare la Petre Ispirescu, apare în poveştile noastre, dar nu prea avem originea. Se pare că este un motiv care a circulat în Europa de est până în Lituania. Piesa aceasta vine de la Tate Gallery; este un împrumut excepţional, în care – eu explic întotdeauna – este prima pasăre pe care Brâncuşi o realizează. Măiastra este pasărea care se ridică, încântă şi are puteri să se metamorfozeze în basmele noastre în prinţ sau prinţesă, ca povestea să se termine frumos. Din această Măiastră Brâncuşi simplifică, din nou, forma şi ajunge la Pasărea de aur. Aceasta este o pasăre intermediară pe care el o fotografiază, alungind forma. Şi aici este subtilitatea şi inteligenţa lui Brâncuşi. Măiastra este pasărea care cântă, se metamorfozează şi încântă pe toată lumea, pe când Pasărea de aur şi după aceea Pasărea în zbor devine ca o rachetă, ca o navetă spaţială, alungită. Brâncuşi nu numai că transformă forma, dar transformă şi ideea. Ea nu mai este pasărea care cântă, ci este pasărea care e pe punctul să‑şi ia zborul. Şi aici este lucrul nemaipomenit al lui Brâncuşi, de a găsi echilibru în această formă care nu este simetrică. Brâncuşi nu a lucrat în simetrie. Închipuiţi‑vă, punctul ei de greutate este sus, în corp, dar ca să aibă un echilibru piciorul, punctul de ataşament, este foarte mic. Aceasta este arta lui Brâncuşi: când vezi mai multe păsări una alături de alta spui: dar e acelaşi lucru! Nu. Fiecare pasăre are o diferenţă cât de mică, arată lucrul pentru echilibrarea acestei elipse care este asimetrică.

Fluxuri de lumină

În fotografiile pe care le expunem aici avem un exemplu de ceea ce Brâncuşi a dorit să pună în scenă: Păsările lui. Sunt ca nişte vedete, asta este o scenografie Brâncuşi, cu diferite cadraje, cu diferite lumini, sunt nişte fluxuri de lumină, surprinzând Pasărea noaptea, într‑o lumină de noapte, cu umbre, ca să nu mai vorbim de această Pasăre în marmură albă pe fond negru sau de această Pasăre în marmură neagră – cea mai mare pasăre şi se găseşte la Muzeul din Camberra, unde artistul surprinde silueta acestei păsări extraordinare şi o luminează numai pe cant, unde ar trebui să fie ciocul, dar nu este cioc. Acolo şi în partea aceea vorbim de evenimentul din 1926, când Brâncuşi expune la Brunnel Gallery, expoziţie care a fost organizată de Marcel Duchamp, când la vama americană s‑a constatat că se transportă, de fapt, o bucată de metal. Şi a fost pus Brâncuşi să plătească transport de metal. Atunci procesul despre care ştie toată lumea a transformat şi un punct din legislaţia americană.

Se mai pune întrebarea: cum s‑a inspirat Brâncuşi din arta populară? Bineînţeles că el avea o moştenire, el purta în el moştenirea artei noastre, dar dacă ar fi rămas la stâlpii de acolo, ar fi rămas un artizan, un cioplitor. Numai că pe Brâncuşi se pare că, de fapt, nici măcar acestea nu l‑au inspirat, el nu avea nevoie de portretele de femeie, el nu mai are nevoie de model, el cioplea şi gândea în acelaşi timp. Şi‑a păstrat în atelier lemnele din demolări. El spunea că sunt lemne „care au trăit”. Aşa a găsit un şurub de teasc cu care se face vinul, care ştiţi că e în spirală. Ei bine, l‑a păstrat în atelier. Că o fi fost inspiraţia lui sau nu, asta nu mai ştim. Ce ştim este că, lucrând la mobilierul din atelier, prima lui Coloană, dacă am putea s‑o numim aşa, ar fi aceasta care nu este coloană, este numai un zigzag, ea are părţi netede. La un moment dat, Brâncuşi ciopleşte sub formă de romboizi aceste coloane – aceasta este prima coloană, din 1918, destul de târziu, care se află acum la Moma, la New York, şi după aceea coloanele cresc. Le ciopleşte, în general, dintr‑un singur trunchi de copac. Proba este că în 1926 ciopleşte dintr‑un trunchi de plop, în grădina prietenului lui Edward Steichen din America, la Voulangis această coloană într‑un trunchi de plop. O ridică şi, iată, coloana creşte, ai impresia că ţâşneşte în grădină din pământ. Apoi Edward Steichen îşi vinde casa şi grădina, Brâncuşi ia coloana, o taie în două şi o duce în atelier. De aceea sunt două coloane acolo, dar înainte de asta o fotografiază. Una dintre fotografiile cele mai cunoscute este aceasta, Coloana piramidală. De altminteri, bănuiesc că aţi văzut cu toţii, la Târgu Jiu e aproape o obsesie, ai impresia că este o piramidă. Dacă priveşti la baza coloanei, aceşti elemenţi care sunt egali se reduc într‑o piramidă.

Avem impresia că ştim fabricarea ansamblului de la Târgu Jiu. Nu‑i atât de simplu, pentru că în 1935 Aretia Tătărăscu, soţia ministrului Gheorghe Tătărăscu, dorea să ridice un monument eroilor căzuţi pe Valea Jiului. Este foarte important că în 1935 Liga Femeilor se gândeşte la aşa ceva. Au adunat bani şi fac apel la Miliţa Petraşcu, numai că ea, fosta elevă a lui Brâncuşi, a spus: nu, maestrul Brâncuşi! Brâncuşi e foarte încântat, pentru că este o ocazie pentru el să facă ceva pentru ţară. Şi atunci vine în ţară şi face un proiect foarte interesant. El s‑a gândit la o coloană, „Coloana amintirii”, el reia, de fapt, modelul pe care l‑a văzut în atelier şi se duce la Târgu Jiu. Coloana este amplasată în afara oraşului, în capătul Aleii Eroilor. Stabileşte cam unde ar putea fi amplasată şi se consultă cu fiul unui prieten de‑al lui, Ştefan Georgescu‑Gorjan, inginer care lucra la uzinele din Petroşani. Noi avem impresia că aceste lucrări ale lui Brâncuşi ies aşa, dintr‑un vis aproape intangibil, dar Brâncuşi calcula totul. De pildă: cum s‑a construit această coloană? El sculptează un element pe care îl calculează, sunt nişte proporţii geometrice, matematice foarte bine calculate. Şi după aceea acest element este dus la uzinele din Petroşani, care le toarnă în fontă. Or, fonta, ştim cu toţii, este neagră. Dar Brâncuşi spunea: „Coloana mea vreau să strălucească precum aurul în soare”. Aşa că această fontă a fost metalizată cu alamă. Deci, coloana este constituită din 15 module întregi şi două jumătăţi – una în vârf şi alta jos, în perfectă egalitate, înfiptă foarte bine în pământ. Brâncuşi, în timp ce coloana se lucra, când a văzut că Liga Femeilor era încântată, îşi dă seama că ar putea să mai adauge câteva elemente. Şi ce a mai adăugat? În faţa parcului din Târgu Jiu el propune să se facă o Poartă a Sărutului, care, de fapt, sunt coloane cu sărutul simplificat şi cu frize cu sărutul. Se trece pe sub Poarta Sărutului, se traversează parcul şi se ajunge la Masa tăcerii, care, de fapt, este un soclu suprapus, mărit, bineînţeles, înconjurat de 12 scaune, taburete, în formă de clepsidră. Bineînţeles, totul este simbolic, clepsidra care măsoară timpul care trece şi amintirea eroilor. Dar dacă el a asistat la inaugurarea acestei coloane, în 1937, n‑a mai putut să asiste la inaugurarea ansamblului. El a revenit în 1938 să asiste pietrarii care tăiau. Nu el a sculptat Poarta Sărutului, nu el a sculptat scaunele ş.a.m.d. În octombrie s‑a inaugurat ansamblul fără Brâncuşi, pentru că se apropia războiul, se instaurase dictatura, iar el a simţit şi nu s‑a întors nici măcar la inaugurarea ansamblului de la Târgu Jiu. Cred că aici el şi‑a pus toată sinteza operei lui, de aceea consider că Brâncuşi a fost ca un părinte foarte bun care a lăsat moştenire ţării ce trebuia. Şi‑a lăsat atelierul francezilor. Şi îi contrazic pe cei care spun că Brâncuşi ar fi vrut să lase României atelierul, dar România comunistă a refuzat. Este absolut contrar realităţii. Să vă spun de ce: el era conştient că a lăsat ţării ansamblul de la Târgu Jiu, care este sinteza operei lui, la Bucureşti erau opere de început, la Craiova de asemenea, erau în colecţii particulare, iar la Paris el a lucrat 50 de ani. La Paris el îşi creează capodoperele şi, de ce să nu fim cinstiţi, ca orice artist, el ştia foarte bine că cine vrea să vină să‑i vadă operele se duce mai degrabă în centrul Parisului, decât să le caute pe undeva în România. Eu nu am găsit nici un document în care Brâncuşi ar fi dorit să lase atelierul României, şi nu pentru că a renegat România. El era foarte mândru de România! Şi‑a luat naţionalitatea franceză doar cu doi ani înainte de a muri. Pentru ca să lase Atelierul statului francez trebuia să fie francez, dar altfel el a fost sculptor român trăitor la Paris.

Iar aici, la Bozar, vă vedeţi visul cu ochii, pentru că nu s‑a mai întâmplat nicicând să fie sub acelaşi acoperiş atâtea lucrări ale lui Brâncuşi.

Da! Până în 1995 Brâncuşi nu a avut nici o retrospectivă în Franţa, ceea ce e puţin ruşinos. Atunci s‑a stabilit să se facă o expoziţie împreună cu Muzeul de artă din Philadelphia, care are o colecţie foarte importantă. De atunci s‑a mai făcut o expoziţie importantă, cea din anul 2005 de la Tate Gallery, numită Esenţa lucrurilor, cu lucrări de acolo, de la Guggenheim din New York şi din alte colecţii, dar nu s‑au mai făcut expoziţii retrospective. Ce am dorit noi, aici, este nu o retrospectivă, pentru că nu se mai poate face o retrospectivă, ci pur şi simplu să arătăm metoda de lucru şi ceea ce a adus nou Brâncuşi. Sigur că este un vis şi sper să‑l fi împlinit acum, împreună cu Europalia, concretizat şi în Catalogul acestei atât de importante prezenţe a lui Brâncuşi, a operei sale, sub acelaşi acoperiş, aici, la Bozar.

Grupaj realizat de Mihaela Helmis

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now