Contemporanul » Românii de pretutindeni » Mircea Gheorghe: Émile Nelligan şi posteritatea lui

Mircea Gheorghe: Émile Nelligan şi posteritatea lui

Corespondenţă din Canada. Voci din diaspora

Una dintre personalităţile emblematice pentru literatura şi, într-⁠un plan mai larg, pentru spiritualitatea quebecoeză este poetul Émile Nelligan (1879-⁠1941). Prin precocitatea operei sale încheiate la vârsta de 20 de ani când a fost internat într-⁠un azil de boli nervoase, el a fost apropiat de francezul Arthur Rimbaud.

Prestigiul şi mai ales împrejurarea că poezia lui a însemnat un moment de răscruce în poezia din Québec în sensul modernizării ei, îl apropie încă şi mai mult de situaţia lui Mihai Eminescu de la noi. Ne aflăm în zona unor pure, dar curioase, coincidenţe, când evocăm şi alte detalii biografice comune celor doi poeţi; internare până la moarte în stabilimente medicale, celebritate bruscă şi copleşitoare imediat ce au dispărut ca persoane din spaţiul public, asocierea lor cu grupări literare importante pentru evoluţia literaturii din ţările lor (École littéraire de Montréal şi Junimea din Iaşi), contribuţia foarte importantă în impunerea operelor lor, a doi mentori : criticul Louis Dantin, îngrijitorul primei ediţii complete de poezii a lui Nelligan şi, totodată, autorul unei prefeţe de mare răsunet (Émile Nelligan et son oeuvre, 1904) în Quebec, şi Titu Maiorescu, la noi, îngrijitorul primei ediţii complete a poeziilor eminesciene şi autor al prefeţei Eminescu şi poeziile lui (1889).
În ceea ce priveşte poezia lor, coincidenţele sunt mai puţin categorice. Opera lui Eminescu, clădită în circa treisprezece ani de activitate este mult mai impunătoare decât cea a lui Nelligan, o operă de tinereţe, mai curând schiţată decât realizată în cei doar doi ani cât a fost activ între 19 şi 20 de ani.

Esteticeşte, poezia lui Nelligan este post-romantică, cu influenţe multiple – uneori prea vizibile – care vin din simbolismul francez (Mallarmé, Verlaine, Rimbaud, Rodenbach), din Baudelaire, din romanticii Lamartine şi Alfred de Vigny şi din parnasianul Leconte de Lisle. Mai trebuie menţionat printre poeţii tutelari ai lui Émile Nelligan şi Edgar Allan Poe. Influenţele, cum se vede, se exercită prevalent dinspre literatura franceză spre deosebire de Eminescu, mai apropiat de literatura germană.

Exprimându-⁠se mai ales în sonete şi rondeluri, Émile Nelligan a scris despre copilărie, moarte, nebunie, muzică, singurătate, dragoste şi opera lui însumează 172 de titluri, potrivit ultimei ediţii critice, datorată lui Réjean Robidoux şi Paul Wyczynsski din 1991. I-⁠au fost consacrate lui Émile Nelligan – la fel de frapant în fotografiile sale de adolescent ca Eminescu la 20 de ani – monografii, studii, eseuri, poeme, filme, piese de teatru, lucrări muzicale care i-⁠au omagiat geniul şi i-⁠au construit o aură problematică de poet blestemat, superior societăţii vremii lui. Aşa încât şi Émile Nelligan şi Mihai Eminescu au dimensiuni mitice. Dar, spre deosebire de Eminescu, a cărui posteritate naţională este relativ respectuoasă faţă de operă şi de personalitatea autorului ei, în cazul lui Émile Nellgan au apărut nu de mult tentative serioase şi documentate de contestare globală.

Cercetătoarea Yvette Francoli, specialistă în literatura quebecoeză, a publicat în 2013 cartea Le naufrage du Vaisseau d’or. Les vies sécrètes de Louis Dantin în care susţine că Émile Nelligan n-⁠ar fi de fapt decât coautorul poemelor sale printre care şi celebrul Le vaisseu d’or, scris cu puţin timp înainte de internarea sa la azil. Autorul principal ar fi, în realitate, Louis Dantin.

Argumentele lui Yvette Francoli exploatează cu insistenţă presupusele neconcordanţe dintre biografie şi operă şi apelează frecvent la o arguţie bazată pe analiza minuţioasă a unor amănunte din viaţa cotidiană a poetului.

Émile Nelligan, susţine Yvette Francoli, sprijinindu-⁠se pe mărturii ale contemporanilor şi pe eşecurile şcolare ale poetului, nu era un cititor pasionat, nu avea sensibilităţi pentru alte arte (pictură, muzică), nu a călătorit în afara Quebecului, nu stăpânea decât rudimentar limba franceză (tatăl său era irlandez). Era pasionat de poezie, dar era totodată superficial, necultivat, boem şi rebel şi n-⁠avea cum să etaleze în poemele sale o erudiţie şi o sensibilitate estetică pe care nu le avea. Până la întâlnirea sa din 1897 cu Louis Dantin (1875-⁠1945), scriitor cultivat, prolific, cu o personalitate complexă, pe numele său adevărat Eugène Seers, mai întâi preot şi apoi autoexilat în Statele Unite şi devenit tipograf, nu scrisese niciunul dintre poemele care l-⁠au făcut celebru. Mărturii ale unor contemporani, precum şi unele însemnări din jurnalul lui Louis Dantin, confirmă că Émile Nelligan îl vizita aproape zilnic. Tânărul poet scria doar nişte ciorne care apoi erau substanţial corijate, cizelate şi redactate de Louis Dantin. Acesta ar fi fost şi inspiratorul unor idei poetice, unor teme, cu motive artistice şi referinţe livreşti care confereau poemelor ţinută şi eleganţă. El era cel care dădea improvizaţiilor lui Nelligan, de multe ori orale, o formă scrisă şi publicabilă. De altfel, manuscrisele lui Nelligan nu s-⁠au păstrat şi ceea ce s-⁠a publicat reprezintă transcrieri ale lui Louis Dantin, după toate probabilităţile revizuite fundamental, îmbogăţite uneori cu poeme scrise de el însuşi – totul de coni-venţă cu mama poetului, care, altminteri, nu şi-⁠a vizitat fiul decât o singură dată în patruzeci de ani de internare.

Émile Nelligan a fost o victimă nefericită a severităţii şi obtuzităţii paterne. Ostil faţă de ambiţiile literare ale fiului şi, mai ales, faţă de o posibilă homosexualitate, David Nelligan l-⁠a internat abuziv într-⁠un azil, cu ajutorul a doi medici conformişti care i-⁠au diagnosticat o demenţă precoce. Documente din timpul internării demonstrează soarta tristă a poetului care, în afara unor dificultăţi benigne de adaptare socială, fireşti la un temperament rebel şi boem, nu avea nici un comportament maladiv şi-⁠şi păstrase spiritul mereu treaz, preocupat de literatură. N-⁠a mai produs poeme remarcabile, dar blocajul acesta nu este deloc surprinzător dacă este adevărat ceea ce a sugerat un prieten poet, Albert Lozeau, cum că i s-⁠ar fi făcut o lobotomie.

Motivaţia lui Louis Dantin de a nu reclama partea sa de merit în construirea operei lui Nelligan, de va fi avut acest merit, rămâne însă neclară.
Yvette Francoli nu a fost prima care a pus în discuţie paternitatea poeziei lui Nelligan. Scriitorul Claude-⁠Henri Grignon o făcuse înaintea ei, în 1938, într-⁠un pamflet. Louis Dantin l-⁠a contrazis, precizând că a făcut modificări, mai ales de ordin gramatical ori stilistic, foarte rare „atingând cel mult un cuvânt ori un vers”.

Unul dintre biografii şi criticii cei mai avizaţi ai operei lui Émile Nelligan, Paul Wycynski susţine într-⁠o masivă biografie publicată în 1987 (635 p.) că toată polemica în jurul paternităţii operei lui Nelligan este „o copilărie în întregime gratuită”, Dar, cum se vede, îndoielile semănate de Jean-⁠Claude Grignon au fost reluate şi amplificate peste 75 de ani.

Teoria lui Yvette Francoli a primit o replică tăioasă – şi alarmată, din pricina ecourilor mai curând favorabile de care s-⁠a bucurat cartea sa în lumea literară din Quebec – din partea a doi critici, Anette Hayward şi Christian Vandendorpe, coautori ai unui studiu consistent, Dantin et Nelligan au piège de la fiction (2016). Ei depistează în cartea lui Yvette Francoli unele aproximaţii documentare, ipoteze îndoielnice bazate pe informaţii inexacte, deformări ale faptelor pentru a le face congruente cu punctul de vedere al autoarei. Sunt defecte puţin vizibile la o lectură obişnuită, dar greu de acceptat din partea cuiva care vrea să rescrie credibil un capitol fundamental de istorie literară.

Oricum, rămâne ca un argument capital în favoarea paternităţii lui Nelligan asupra propriei opere faptul că poezia lui este total deosebită de cea a mentorului său. Nici înainte, nici după internarea poetului printre bolnavii mintali, Louis Dantin n-⁠a publicat vreun poem care să indice o asemănare de temă, de stil, ori de muzicalitate cu poemele lui Émile Nelligan. Dar încercarea lui Yvette Francoli de a da jos de pe soclu o personalitate şi a o înlocui acolo cu alta continuă să stimuleze reflecţia. S-⁠a vorbit despre un destin postum revizuit al lui Louis Dantin, comparat de un comentator cu portughezul Fernando Pessoa, din cauza numărului mare de manuscrise interesante nepublicate şi descoperite postum.

Asocierea cu Pessoa, dacă-⁠i acordăm veracitate, poate complica însă din nou lucrurile: să fi fost oare Émile Nelligan un heteronim în carne şi oase al lui Louis Dantin?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest