Contemporanul » Românii de pretutindeni » Dan Munteanu Colan: Jucării, jocuri, locuri…

Dan Munteanu Colan: Jucării, jocuri, locuri…

Corespondenţă din Spania

Au zburat aceşti ani frumoşi într‑o clipită şi a sosit vremea de a merge la şcoală.

În 1948, mama s‑a recăsătorit cu Victor (Bebe) Maican, fost ofiţer în marina regală, absolvent al Academiei Comerciale. Alegere neinspirată pentru acele vremuri, dar amorul e orb. Tot în ’48 a venit naţionalizarea, una din primele măsuri radicale ale noii Republici Populare Române, ale revoluţiei proletare. Bunicul a pierdut tot: şantierul naval, turnătoria de fontă, atelierul de reparaţii din Turnu‑Severin, şantierul naval din Orşova şi altele. Chiar şi casa unde locuiau. Ne‑am mutat într‑o casă alăturată, mult mai mică, unde stăteam bunicii, mama cu mine, şi unchiul Vainu (Octavian) Colan cu soţia lui Maria. La scurt timp, prin 1950, într‑o noapte tata‑mare a fost „ridicat” şi nu l‑am mai văzut şapte ani. A stat în cele mai groaznice puşcării din România, Gherla, Jilava, Văcăreşti, Aiud, Craiova şi altele. Niciodată n‑a vrut să povestească despre aceşti ani. Fusese condamnat ca exploatator şi colaborator al partizanilor din Mehedinţi.

Deci, am început şcoala primară la Turnu‑Severin. Dar după o lună şi ceva, părinţii mei au hotărât să plece în alt oraş. Turnu‑Severin era pe atunci un orăşel de provincie, frumos, dar mic, cu circa 30.000 de locuitori, unde toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi, evident, toţi ştiau cine sunt Colanii. Aşa că într‑o bună zi însorită de toamnă a început marea aventură. Am plecat la Orăştie, un oraş de care nici nu auzisem, dar departe de Severin. Au crezut că astfel nu vor mai fi tot timpul în atenţia autorităţilor locale comuniste. Şi au avut dreptate.

Am închiriat un vagon de marfă şi ne‑am pregătit pentru o călătorie lungă, care a durat o săptămână. Vagonul a fost tapetat cu lemne de foc tăiate pentru iarnă, bine ancorate de pereţi. Apoi, al doilea strat l‑au format mobilele de care nu aveam nevoie urgentă în voiaj. În mijlocul vagonului, într‑o parte erau paturile şi o noptieră cu o lampă de gaz. În mijloc, masa, scaunele şi un fotoliu. Iar în extrema opusă, „bucătăria” – un primus tot cu gaz, vesela strict necesară, bidoane cu apă – şi „baia” – un lighean, o cană şi obiectele de toaletă. Niciodată nu mi‑am imaginat că într‑un vagon de marfă încap atâtea lucruri şi se poate şi locui. Pentru mine a fost o autentică expediţie. Ăsta da, joc! Mai ales că pianina era la îndemână, mama şi Bebe puteau cânta la ea, şi aveam şi un patefon cu manivelă şi câteva plăci, printre care două flexibile, din plastic, una portocalie şi alta verde, ultimul răcnet pe atunci, cu celebrul tenor Joseph Schmidt. Printre piesele de pe discuri era şi canţoneta „Tiritomba”, care îmi plăcea la nebunie. Cum patefonul se auzea destul de tare, prin gări, ceferiştii, impiegaţii se mai strângeau în jurul nostru să asculte muzică. Mulţi credeau că suntem artişti ambulanţi, circari… De altfel, într‑o zi ne‑am şi încrucişat cu vagonul marelui iluzionist Josefini, aşa că ceferiştii aveau dreptate să‑şi închipuie că suntem artişti. Zilele treceau, citeam, jucam tabinet şi popa prostul, jucam vapoarele, ascultam muzică şi priveam peisajul pe uşa deschisă a vagonului. Vapoarele este un joc foarte interesant şi pasionant, care îţi pune mintea la contribuţie. Pe o foaie de caiet cu pătrăţele fiecare din cei doi jucători desenează două careuri de 10 pe 10, cu litere pe orizontal şi numere pe vertical, pentru identificarea fiecărui pătrăţel. În primul careu fiecare din cei doi jucători îşi aşază vapoarele, fără să fie văzut de celălalt: un crucişător de 5 pătrăţele, două cuirasate de 3 şi două vedete rapide, fiecare de două pătrăţele. Primul jucător trage 10 salve indicând litera şi numărul; dacă nimereşte vreun vapor, după cele 10 salve, cel care a fost lovit trebuie să‑i spună celuilalt ce pătrăţel a nimerit. Apoi urmează al doilea jucător. Salvele se trag pe rând, până la distrugerea totală a flotei. În celălalt careu se notează salvele pe care le trage fiecare, ca astfel să se poată orienta în ce zonă a careului a lovit nava duşmană şi să‑şi concentreze tirul acolo unde a nimerit unul din vapoare.

Ne opream în gări, vagonul nostru era trecut pe o linie moartă şi aşteptam ore, uneori chiar şi o zi, ca să fim ataşaţi la alt tren. Profitam şi făceam cumpărături în oraşul respectiv, după ce ne asiguram la biroul de mişcare că nu plecăm foarte repede. Bebe Maican a şi răcit. Trei zile l‑a doftoricit mama cu ceaiuri şi aspirine.

Şi iată‑ne la Orăştie, cu frumoasa ei catedrală ce domină oraşul. Mi‑am reluat şcoala, în clasa întâi. Învăţătoarea era o doamnă tânără, foarte delicată, fină şi bună pedagogă. Doamna Radu. Aveau un băiat, cam de vârsta mea. Soţul ei era preot şi ţinea ore de religie pentru copii după slujba de duminică. M‑au încântat aceste lecţii. Atunci am descoperit fascinaţia Bibliei. La nici un an, familia Radu în plen a fost deportată în Bărăgan. Mi‑aduc aminte cum doamna Radu privea adesea pe geam, cu tristeţe, cu teamă(?), în timpul clasei, căruţele ce treceau încărcate cu mobile, somiere, saltele şi obiecte de bucătărie prin faţa şcolii, în drum spre gară. Pe unde aveau să treacă şi ei după puţină vreme.

În clasa a doua, doamna Goia, noua noastră învăţătoare, a decis să pună în scenă o piesă de teatru pentru copii, interpretată de noi. Fiecare trebuia să‑şi facă singur costumul pentru respectivul personaj. Eu avem rolul Cucului. Şi a început munca. Împreună cu mama şi cu Bebe am făcut nişte aripi, acoperite cu pene autentice şi o mască reprezentând un cap de cuc sau ceva asemănător. Costumul a ieşit foarte frumos, dar rolul meu era ingrat: trebuia să stau aproape tot timpul căţărat pe o scară în spatele unui copac de mucava şi, în afară de câteva replici, să imit cântecul cucului cu ajutorul unui mic instrument de suflat în formă de pasăre, făcut din lut ars şi smălţuit în culori, din cele pe care le vindeau olarii în piaţă sau la târguri duminica ori în zilele de sărbătoare. După această experienţă, n‑am fost tentat să devin actor.

În 1953, a murit tovarăşul Stalin. Am fost obligaţi să purtăm pe mânecă o lună de zile o cocardă roşie şi neagră în chip de doliu. Nu cred că la zece ani am fost afectaţi prea tare de această „mare pierdere”. În orice caz, jocurile noastre au continuat.

La şcoală am avut colegi noi, fireşte (pe cei de la Turnu‑Severin aproape că nu‑i cunoscusem), cu care am avut relaţii foarte bune, şi mi‑am făcut prieteni noi. Am învăţat de la ei multe cuvinte şi expresii ardeleneşti: jep, adică buzunar, a se ţipa, cu sensul de a se arunca etc. În recreaţii, jocul preferat era de‑a călăreţii: un băiat era călăreţul, căţărat pe umerii altuia, de obicei mai solid, calul, şi perechea se înfrunta cu alta până cădeam toţi în colbul din curte. Stăteam în bancă cu un ţigan ungur, Vashahelly, cred că aşa se scrie. Şi cum el era armăsarul meu aproape întotdeauna, şi eu stăteam călare pe umerii lui, într‑o zi am venit acasă, spre marea disperare a mamei, cu păduchi. M‑am distrat când mama m‑a uns cu gaz pe cap şi apoi, în faţa unei coli mari de hârtie albă, m‑a pieptănat cu grijă şi insistent cu un piepten de os cu dinţi foarte deşi, pieptănul de păduchi.

Tot aici am învăţat şi un obicei necunoscut în Vechiul Regat, stropitul. În ziua de Paşti, băieţii şi flăcăii se duceau la casele fetelor şi le stropeau cu colonie. Iar fetele îi invitau să intre şi îi serveau cu prăjiturele. Noi, elevii de la primară, cumpăram o colonie populară care se vindea în sticluţe în formă de maşinuţă, un leu bucata. Acum, cu distanţarea pe care ţi‑o dă timpul şi spaţiul, aş zice că acea colonie nici nu era atât de proastă pe cât putea să fie. În orice caz, nu mai proastă, cred, decât colonia sovietică oferită gratis în toaletele publice din Moscova.

Dar m‑am împrietenit şi cu câţiva băieţi de la altă şcoală, cu care împărtăşeam aceleaşi preferinţe în materie de lectură şi de jocuri: Călin Vlad, Radu Bunişiu, Radu Rotaru, Dragoş Timiş, a căror urmă am pierdut‑o. La început, am fost cavaleri medievali care luptau în turniruri, Ivanhoe, Quentin Durward, sau muşchetari ai regelui care o salvam pe regină, D’Artagnan, Athos, Portos, Aramis (mie îmi plăcea să fiu D’Artagnan, dar nu reuşeam întotdeauna să‑i conving pe ceilalţi să‑mi lase mie rolul acesta), împăraţi care luptau pentru împărăţia lor. Ne făceam coroane din carton colorat, ne puneam pe umeri câte o jachetă sau un pardesiu legat de gât cu un şiret, în chip de capă, şi, evident, avem toţi spade de lemn foarte frumos cioplite. Pe a mea am muiat‑o cu vârful în vopsea Gallus roşie, ca să pară mânjită de sânge. Pe urmă, ne‑am mutat cartierul general acasă la Călin. Aici, în podul unei magazii din curte, Călin, Radu Bunişiu şi eu ne‑am făcut comandamentul. Aveam hărţi, busolă, două măşti de gaze din timpul războiului, care pentru noi erau căşti de scafandru, ne făcuserăm şi un fel de telegraf, am învăţat alfabetul morse, şi, de fiecare dată când ne vedeam, hotăram în ce aventură să pornim şi care va fi scenariul. Uneori eram Timur şi băieţii lui, dar de cele mai multe ori Phileas Fogg, Michel Strogoff, Robur, copiii căpitanului Grant, dar mai ales căpitanul Nemo, Cyrus Smith sau profesorul Aronnax. Pentru că din podul magaziei se putea coborî cu o scară într‑o curte goală, părăsită, dar împrejmuită cu un gard. Era oceanul nostru, în care ne scufundam îmbrăcaţi în trening (costumul de scafandru), cu masca de gaze, şi legaţi de podul magaziei cu câte o frânghie (cablul pentru aer). De pe fundul mării transmiteam tot ce vedeam, în ce primejdii ne aflam şi cu ce personaje ne întâlneam. Şi aveam imaginaţie, nu glumă! Dar pe lângă jocurile „intelectuale”, ne jucam şi ca nişte copii normali: ţurcă (acolo am învăţat‑o), şotron (deşi se spunea că e joc de fete), fotbal, volei, rişca la perete sau pietricele la gropiţă.

Tot atunci am avut ghinionul să fac o peritonită gravă. Am fost operat, am stat aproape o lună în spital şi încă şase în concediu medical. La spital, după ce am avut voie să mănânc câte ceva (şi visam să mănânc ceva ce nu mâncasem niciodată, ba nici nu auzisem de asemenea combinaţie, mămăligă cu dulceaţă de mure), o prietenă a mamei mi‑a adus o farfurie adâncă de griş cu lapte cu zahăr ars. Am mâncat‑o pe toată şi mi s‑a făcut rău. De atunci n‑am mai putut suferi culoarea bej (a grişului amestecat cu zahărul ars) şi nici zahărul ars, până pe la douăzeci şi ceva de ani. Cu greu m‑am lăsat convins de tata să‑mi dăruiască un pardesiu în coaste bej şi maro.

În timpul spitalizării şi al convalescenţei am început să desenez în mod sistematic, câteva ore în fiecare zi. Bebe Maican, care a fost un adevărat al doilea tată pentru mine, m‑a încurajat. Şi el avea talent la desen şi la multe altele. A lucrat cu mine, mi‑a corectat unele desene, mi‑a dat sfaturi aproape profesionale despre perspectivă, lumină, regula de aur. Desenul şi pictura s‑au transformat dintr‑o joacă într‑o pasiune. Câţiva ani mai târziu, la Craiova, am început să iau lecţii de desen şi pictură la Şcoala Populară de Artă, şi până în ultima clasă de liceu am fost hotărât să urmez Artele Plastice. Mici diferenţe de puncte de vedere cu tata m‑au făcut să renunţ şi, astfel, pictura a pierdut un mare geniu, în schimb a câştigat filologia un mare geniu (lipsa de modestie a fost întotdeauna o trăsătură a caracterului meu.
Ha! Ha!).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now