Blatul pe tren

Faptul că prin acest fel de‑a acţiona şi gândi statul era păgubit nu deranja pe nimeni, căci el – şi asta în cadrul unui sistem totalitar – se făcea că îşi plăteşte supuşii, iar aceştia se făceau că‑l slujesc… Un cerc vicios

Din perspectiva economiei naţionale, a economisi este o virtute transfrontalieră. Şi cum să treacă omul cu vederea sau să ignore o calitate atât de virtuoasă, dacă noi încă de mici copii am învăţat să ţinem la mare onoare gândurile de a economisi totul, cu mult înaintea oricăror slogane publicitare ale instituţiilor financiare. Economisirea era o necesitate stringentă, ceea ce însemna însă că, în nişte vremuri amare – care se instalaseră efectiv în „perioada de înflorire” de sub Ceauşescu – se putea acţiona, de îngrijorare, cu meticulozitate în vederea păstrării şanselor de supravieţuire.

Puteam economisi la fiecare pas şi doream să demonstrăm acest lucru în mod clar. Aşadar, s‑a economisit peste tot, chiar şi acolo unde, prin economie, am fi putut ajuta indirect alţi concetăţeni, ba chiar căutam să fim capabili de‑a acţiona cu folos. Să luăm, de exemplu, controlorul de bilete de tren: el n‑o duce uşor, ore de lucru neregulate, expus continuu aburilor iritanţi în locuri de muncă „nesigure”, aflate în balansuri variate… De ce să nu‑i dăm o mână de ajutor lui şi semenilor lui, noi, cei din tagma noastră, deci de la om simplu la om simplu: mă refer financiar. Iar din categoria oamenilor simpli nu făceau parte numai elevi, studenţi, muncitori, artişti, funcţionari ş.a.

Să te ajuţi unul pe altul însemna să te ajuţi pe tine însuţi…

Deci, nu ne cumpăram bilet, păgubeam statul, economiseam noi înşine, îl ajutam pe cel de lângă noi, adică pe controlorul de bilete, prin faptul că, înainte de‑a porni trenul, chiar dacă numai prin contact vizual, îi dădeam de înţeles că ne urcăm în tren fără bilet de călătorie. Faptele‑şi urmau cursul lor: ne pregăteam o parte din banii pentru bilet. Cu cât se călătorea mai departe, cu atât scădea cota de bani care i se cuvenea controlorului de bilete. O treime, un sfert, de multe ori – pe distanţe mari – până la o zecime din tarif luau drumul buzunarelor bunului „naş”. Da, da, trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască, asta era filosofia cotidiană care înţelesese să‑i apere pe cei mai mulţi dintre oamenii din fostele state ale blocului estic de disperare şi de hăurile nihiliste. Faptul că prin acest fel de‑a acţiona şi gândi statul era păgubit nu deranja pe nimeni, căci el – şi asta în cadrul unui sistem totalitar – se făcea că îşi plăteşte supuşii, iar aceştia se făceau că‑l slujesc… Un cerc vicios. Aceasta este totuşi dovada unui sistem decăzut şi dus de râpă, precum şi a atitudinii milioanelor de oameni al căror mod de gândire şi acţiune urma să schimbe radical acest sistem.

Blatişti în sensul propriu al cuvântului nu eram, de fapt, nici unul, căci, în calitate de colaboratori al controlorului de bilete, nu ne feream deloc de puterea oficială a acestuia, ci ne tocmeam cu el asupra preţului în exerciţiul funcţiunii lui de a controla biletele călătorilor. Conştiinţă? Da?! Statul, ca instituţie comunistă, îşi modela cetăţenii, reducându‑i la stadiul de sub‑tovarăşi, de oameni de clasa a doua, îi ştampila şi primea prompt replica. Exemplul de călătorii cu trenul nu‑i decât una din multele forme mute de protest împotriva statului, ceea ce nu însemnase că era vorba de o acţiune făcută cu intenţie în această direcţie, ci putea fi mai degrabă izvorâtă din subconştient.

Pe scurt, mă urcasem la P. în trenul de prânz, un tren automotor, pentru a merge la Timişoara. Supraaglomerat, ca de obicei, cu navetişti, care la tura de după‑masă erau pe drumuri spre oraş, mă uitam pe furiş după un loc liber, ca să‑mi omor ora de călătorie lucrând. Într‑un colţ al vagonului de mare capacitate – garnitura era din anii ’30, era, deci, depăşită cu 40 de ani buni, am văzut chipul cunoscut al domnului M., care îmi făcea şi el semn cu mâna că locul de lângă el era liber. Deci, mă îndreptai spre ţelul meu.
Domnul M., fost şef de gară în P., se mutase de o vreme cu familia la Timişoara. Probabil reuşise să avanseze. De ce nu? Era o apariţie elegantă, avea darul vorbirii şi era politicos. Ne cunoaştem cum te poţi cunoaşte când, în calitate de navetist, goneşti peste arealul gării lui. Schimbi câteva cuvinte ocazional despre succesele şcolare ale fiicei sale Dana.

Salutări cordiale, interes poliliticos despre sănătatea celuilalt. Am vorbit despre familia sa, despre şcoala actuală a fiicei sale, despre ceea ce am de rezolvat prin oraş. Trenul se puse de mult în mişcare şi, ce să vezi, apare controlorul silitor în a‑şi face datoria. Luasem contact cu el înainte să mă urc în tren şi aşteptam să văd cum reacţionează, căci să‑l descopere pe domnul M. ca salariat al CFR‑ului nu‑i fu controlorului prea greu. Într‑adevăr, „naşul”, cu mulţi ani de serviciu pe umeri, se albi la faţă când mă văzu lângă domnul M., dar el se lăsă în voia rutinei de zeci de ani de controlor de bilete – doar ne cunoaştem de pe liniile secundare –, ne trecu cu vederea la control atât pe domnul M., cât şi pe mine, cu o eleganţă subtilă, căci, după toate aparenţele, nu dorea să se amestece în discuţia noastră aprinsă.

„Am trecut hopul”, gândeam eu. Nici pe domnul M. nu părea să‑l fi deranjat faptul că „naşul” ne‑a ocolit. Ajuns la sfârşitul vagonului, controlorul se mai întoarse o dată înapoi. Privirile lui au analizat repede situaţia…, căci domnul M. se ridicase de pe locul său şi îmi şopti: „Ne vedem mai târziu. Mă cheamă datoria. Trebuie să‑mi termin culoarul de controlat. Mă puteţi, sper, scuza pentru câteva minute?”

Controlorul păli, mie au început să‑mi tremure genunchii… În asemenea cazuri, adică ştiind că un organ de control se află deja sau poate se va urca în tren, controlorii aveau bilete de călătorie la îndemână, care li se strecurau călătorilor în impas pentru a preveni un scandal.

De data asta „naşul” nu mai avu ocazia să mă înarmeze corespunzător, neputând bănui că şoarecele se va împrieteni chiar cu pisica. Nici mie nu‑mi păsa de o eventuală amendă, ci mai curând de ruşinea care s‑ar putea abate asupra mea. Acum era oricum prea târziu, căci domnul M. se îndreptă spre controlor şi amândoi porniră controlul de culoar începând aparent de la un capăt al trenului.

Eu căutam febril soluţii. Oricât se străduia fantezia mea să înflorească, nu‑mi treceau prin minte decât pretexte necredibile. Cu aşa ceva nu‑l puteam duce de nas pe domnul M., nici eu nu mă puteam preta la asta. De la bilet pierdut până la faptul că am uitat să‑mi cumpăr unul, mi‑au trecut toate prin cap, dar nimic care să sune plauzibil. Aşteptam să văd urmarea, care nici nu se lăsă prea mult aşteptată. Controlorul, căruia părea că‑i alunecase inima în pantaloni, se apropie tropăind: alături de el, domnul M. Călătorul din faţa mea îşi scoase permisul de navetist.

La care domnul M., întors spre mine, îmi spuse: „Nu mai durează mult, suntem imediat gata”. Tensiunea mi se ridica, pulsul îmi creştea cu viteza unui tren expres. Încurcat, am mormăit câteva cuvinte, dar cei doi ceferişti se părea că se grăbesc…

Vecinii de călătorie nu se mirară nici un pic că nimeni nu părea doritor să‑mi controleze biletul de călătorie. Fiecare era mult prea preocupat de propriile‑i probleme, încât să‑l mai poată interesa şi asemenea mărunţişuri.
Era sau nu trecut hopul? Dacă doreşte totuşi să vadă ceva? Nu ştiu… Important este să nu laşi să se observe ceva. Dar la sfatul „Păstrează‑ţi sângele rece” nici nu mă puteam gândi. Prea eram tulburat.

Lectura! Lectura îţi distrage atenţia şi, de obicei, ajută. Refugiul în carte nu‑mi reuşi. Domnul M. apăru deodată şi spuse laconic: „S‑a terminat!”
Dar şi eu eram terminat. Am discutat mai departe fără să atingem tema controlului de culoar. Ajuns în Timişoara, despărţire cordială cu urări de bine pentru familia sa etc.
Am vrut să‑i strecor săracului „naş” partea lui, dar oricât m‑am străduit, nu am reuşit să‑l găsesc. Am devenit blatist fără voie şi asta cu ajutorul neştiut al unui controlor…

Cu hotărârea fermă să‑l despăgubesc pe „naş” cu următoarea ocazie, m‑am dedicat afacerilor mele din Timişoara.

Schwarzfahrer din volumul de proză
Unterwegs/ Pe drumuri, traducere de
Laurenţiu Stancu, adaptare de Simion Dănilă

Hans Dama

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now