Contemporanul » Profil » Valeriu Cristea, după douăzeci de ani

Valeriu Cristea, după douăzeci de ani

Pentru Valeriu Cristea orgoliul actului critic nu se restrânge la stil şi interpretare; scrisul trebuie să exprime integral personalitatea, trebuie să găsească tonul şi mentalitatea

Înainte de orice, la Valeriu Cristea, un critic cu fibră de moralist, impresionează bucuria lecturii şi capacitatea de a surprinde nuanţele, cu declarată intensitate emotivă, explorând viaţa sufletească. El a iubit literatura cu „naivitatea” unui „simplu” cititor, departe de acel plictis superior, purtând rictusul îndeplinirii unei obligaţii nesuferite, afişat de alţii. Poate că Valeriu Cristea, din acest punct de vedere, urma pilda lui Ibrăileanu – cel mai cititor dintre criticii noştri; pentru protagonistul Vieţii Româneşti, intrarea în paradisul lecturii era precedată de lungi preparaţii, inclusiv a satisfacerii unor tabieturi. Valeriu Cristea lasă impresia că nu citeşte doar pentru a scrie; mai mult, criticul vede în această fatală deformare profesională o trădare a marilor sărbători ale lecturii, prilejuindu‑i plăcerea reveriilor şi a excursiilor livreşti, deopotrivă în spaţiul închis, intim şi protector sau în cel deschis, fascinant şi anxios. Deşi „acul de viespe” nu i‑a lipsit, Valeriu Cristea scria fără bila inflamată; şi nici cu gura pungită de acreală. Sinceritatea pare a fi fost arma acestui împătimit lector, mizând pe încredere în „omul care face critică”, un om „neobişnuit de bogat” (evident, nu în sens material).

Doar „cu oarecare consecvenţă” (cf. N. Manolescu) ar fi practicat Valeriu Cristea cronica de întâmpinare. E drept, criticul nu a fost un „diagnostician rapid” şi nici nu a avut la îndemână, cum se explica, un „cadru stabil de manifestare”; adică o rubrică viageră, eliminând, astfel, problema „accesului”. Cum a fost chiar cazul tânărului Manolescu, „uns” de către G. Ivaşcu (în ani, un veritabil scut) drept cronicarul en titre al României literare, după ce ucenicise la Contemporanul. Dar pe lângă astfel de cauze exterioare, reale, împiedicându‑l a fi un cronicar de cursă lungă, există, aflăm, şi motive lăuntrice. În textul care prefaţa volumul A scrie, a citi (gata în 1989, apărut în 1992, recuperând ceea ce, înainte de „marile evenimente”, n‑ar fi putut cuprinde: adică articole despre exilaţi, disidenţi, protejaţi ai regimului etc.), criticul aducea necesare lămuriri. Ca „descifrator de subtilităţi”, de certă pătrundere analitică, trăind sub impresia ultimei lecturi, glosând beletrist, spirit caritabil (s‑a zis), cu ezitări, readaptări, replieri, pauze meditative, el nu putea citi „în serie”. Strategia sa e limpede: o lectură răbdătoare, descriptivă, încercând „a prinde”, printr‑un veritabil asediu (cf. Lucian Raicu), „secretul” operei. Încât trâmbiţata „concurenţă” cu N. Manolescu (dezinvolt, precum un candidat la preşedinţia SUA, în ochii lui Alex Ştefănescu) ar consfinţi un eşec în „marea competiţie”. În realitate, făcând, bineînţeles, şi critică de întâmpinare, Valeriu Cristea, străin de impacienţă, înţelegând oficiul critic ca un Jurnal de lecturi, ne propunea o sumă de impresii; o critică scrupuloasă, mizând pe eticism şi „volumul conştiinţei”, vehiculând „presupuneri”, cu spirit combativ şi inerente dezacorduri, încercând, apărându‑şi biografia scriitoricească, a risipi confuziile (precum în deja celebra polemică cu N. Manolescu). El citea atent, cu creionul în mână, cu trimiteri precise şi documentare minuţioasă, savurând – în deplină civilitate – şi opiniile potrivnice. Frazele-program din Interpretări critice (1970) anunţau embrionar ceea ce criticul a confirmat strălucit de‑a lungul deceniilor. Iar „puncţiile” sale dezvăluiau interesul pentru scriitorii „nefacultativi”, cimentând alianţe literare, în siajul autorilor compatibili, cu „refugiu” în Dostoievski, scriitorul preferat încă din anii adolescenţei. Va elogia, de pildă, tristeţea luminoasă la Sorin Titel, stilul polifonic al Gabrielei Adameşteanu ori triumful talentului la Mircea Nedelciu, ridicând, de regulă, nivelul operei şi „redistribuind gloria” (cf. Alex Ştefănescu). Va lăuda originalitatea lui N. Steinhardt, „fără pereche”, departe de critica „pură”, redusă la ea însăşi, încercând a afla, cu „o bogată milă”, fereastra care ar îngădui stăpânirea obiectului; şi de la care va împrumuta, de altminteri, titlul unui volum (Fereastra criticului, 1987). Când simte „prada”, presupusa caritabilitate, „pedagogia binelui” se evaporă, făcând loc execuţiilor cu ştaif, de la Ion Cristoiu la Eugen Barbu, un pamfletar „obosit”, sau Paul Anghel. Va condamna, în primul caz, „tezismul interpretării”, în discuţie fiind scrierile de tinereţe ale lui Marin Preda. Studiul lui I. Cristoiu distingea maniheic între un prim Preda, modern, abisal, plonjând în „obscurul sufletesc”, mânat de o forţă oarbă şi un Marin Preda „cuminţit”, urmând direcţia luminoasă. Îndreptăţit, Valeriu Cristea respinge această rigidă simetrizare, după cum, la fel de îndreptăţit, constata că Ana Roşculeţ (din 1949, repudiată chiar de autor, ignorată de critici) ar fi o proză „acoperită de etichete”, de lungă carieră fiind clişeul receptării negative. Când vine vorba de ambiţiosul roman‑fluviu Zăpezile de‑acum un veac, aparţinând lui Paul Anghel (concret: romanul Fluviile), nu ezită a observa primirea „curioasă” de care s‑a bucurat şi prestigiul „ocult” al prozatorului, oferind o carte „stilistic puerilă”, în pofida salvelor de entuziasm lansate de slavistul Dan Zamfirescu, anunţând „o nouă vârstă” a literaturii noastre.

Or, Valeriu Cristea a fost considerat un critic al evidenţelor. Observa bine cineva că înclinaţia epică, verva sarcastică şi chemarea existenţială, cu iz sentimentaloid, fac din critica lui Valeriu Cristea un breviar de enunţuri lapidare. Criticul ignoră problematizările de metodă (parazitând pe corpul operei) şi coboară în concretul ei, captând mişcarea viscerală şi căldura persuasivă (cf. Gh. Grigurcu); pagina sa, urmărită, desigur, de acel demon al competiţiei care-i terorizează pe toţi profesioniştii scrisului, are suculenţă. Valeriu Cristea e preocupat de vampirismul esenţei, oferindu‑ne „puncţii succesive în măduva operei”. Cu excesivă modestie, se considera un critic în formare; pentru el, obiectivitatea – tocmai fiindcă subiectivismul nu poate fi suprimat ori alungat – se defineşte ca fidelitate în raport cu propria impresie de lectură.

Respirând un impresionism natural, controlat însă, criticul se fixează la nivelul „empiriei”. Percepţia operei nu cheamă în sprijin lentilele neopozitivismului, criticul – cu o bună priză la obiect – nici nu suportă, de altfel, preţiozitatea sufocantă; mai degrabă proclamă simplitatea (pe alocuri ostentativă), flagelând imaginea criticului‑tirbuşon, adică a acelui critic care, pasionat fiind de excesul teoretizant, suspectează evidenţa.

Contactul îndelungat cu literatura (Valeriu Cristea debuta în 1962, în Gazeta literară, şi editorial, în 1970, cu Interpretări critice) n‑a temperat vibraţia afectivă. Este Valeriu Cristea un patetic demodat? El practica, se vede bine, o critică neepurată de sentimente, textele sale rămânând mai degrabă documentele unei sensibilităţi colocviale decât ale unui autorităţi inflexibile. Totuşi, autoritatea criticii de întâmpinare avea în Valeriu Cristea un pilon rezistent, deşi autorul prefera critica de interpretare; el se mişca cu siguranţă pe teritoriul prozei. Generozitatea comentariului lasă cale liberă preferinţei făţişe pentru câţiva autori contemporani, insinuându‑se, astfel, supoziţia unor judecăţi de valoare ce preced analizele sau se dispensează de text. Valeriu Cristea se simte bine în compania valorilor sigure, stabile, situate – firesc – pe trepte deosebite în clasamentul axiologic. Criticul însuşi repudiază admiraţia nediferenţiată a egalitariştilor, acuzând critica frivolă ce creează confuzie; sau, în aceeaşi măsură, refuzând imaginea statică propusă de elitarişti, convinşi de imobilitatea clasificărilor. Atent mereu la riscurile (congenitale) ale meseriei, preocupat de moralitatea actului critic, interesat de conţinutul şi mesajul operei, Valeriu Cristea semnalează judicios simptome şi vicii.

Preferinţa criticului e dirijată spre scriitorii, vorba olimpianului Maiorescu, „cu inima caldă”. Deplângând deficitul de existenţă, frecvenţa tipului uman subafectiv, Valeriu Cristea cerea o literatură validă din punct de vedere estetic, dar şi uman. Conştient de dificultatea realizării personajului pozitiv, el numeşte carenţa de afectivitate şi refuză masca glacială; nu vrea supraoameni sau antieroi, ci bogăţie sufletească şi verticalitate morală. Discutând în Inima prozei (vezi Modestie şi orgoliu, 1984) această impresie de răceală a epicii, criticul încearcă o explicaţie, observând că momentul demarajului literaturii noastre moderne se leagă de intrarea realismului european în „perioada glacială”. Apoi, atenţia crispată acordată experimentului (autorul circulând într‑un laborator aseptic şi manifestând curiozitate rece, comprimând volumul conştiinţei) oferă criticului alte puncte de sprijin în demonstraţia sa. El retrăieşte romantica dorinţă a cititorului de a se recunoaşte în eroii cu care vine în contact, printr‑o dedublare fraternă care acordă cititorului nesofisticat, cutreierat de impresii nemistificate, un rol corectiv. Criticul pledează pentru reîntoarcerea la sursele emotive ale lectorului; ca cititor exponenţial, el încearcă a redeveni cititor „iniţial”, liber de a plonja într‑o lectură sinceră, spulberând demonstraţiile sofisticate, plusând cota critică la bursa valorilor.

Pentru Valeriu Cristea orgoliul actului critic nu se restrânge la stil şi interpretare; scrisul trebuie să exprime integral personalitatea, trebuie să găsească tonul şi mentalitatea care să nu blocheze „simţirea” vieţii. Pagina lui risipeşte căldură; e plină de freamăt existenţial, nu cultivă intonaţia impasibilă, sentinţa rece. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fără acces la sinteză; dar fragmentul e preferat întregului, iar inteligenţa sa elegantă, pasionată de analitism şi calofilism, vizează – s‑a spus – comentariul distributiv. Criticul nu se mişcă pe orbita noilor metode, îngăduinţa sa aparentă maschează de fapt statornicia. Valeriu Cristea citeşte ca un lector sentimental, de modă veche, decantând răbduriu licorile.

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now