Contemporanul » Profil » Un fel de înţelepciune

Un fel de înţelepciune

Nistor revendică, liber, „o mai clară apreciere a situaţiei”. Un plus de cunoaştere, doar o nuanţă faţă de radicalismul absurd, lipsit de sens…

În romanul Frica de Nicolae Breban, publicat de Editura Tracus Arte, Nistor ia în seamă calmul, răbdarea, un fel de înţelepciune, atunci când îi vorbeşte, la plural, „colectivist”, pentru Flori: „De altfel noi nici nu te grăbim să… înţelegi, să ne înţelegi.” Şi‑şi defineşte termenul de lucru, important şi pentru el: „să… înţelegi, adică să accepţi totul şi cu toată fiinţa”. Cu toată fiinţa, el, Nistor, ca şi ea (o ştim de la Bejan), Ligia Fărcaşiu. Înţelegerea nu e act activ, ci pasiv. Pentru toţi şi pentru fiecare în parte. Activ e subiectul colectiv. Singura logică simplă şi strânsă: ei decid, tu execuţi. Verb important a înţelege: cheamă alte trei verbe ale făptuirii pasive, inerţiale, deşi pare vie, chiar entuziastă. Iată: „a înţelege înseamnă a urma fără murmur, a asculta şi îndeplini până la punct hotărârea colectivului, a celor care ne conduc”. Nistor revendică, liber, „o mai clară apreciere a situaţiei”. Un plus de cunoaştere, doar o nuanţă faţă de radicalismul absurd, lipsit de sens, al liniei politice directoare. La drept vorbind, am spune că mai nimic în această „clarviziune” faţă de necunoaştere.

Când Nistor îşi declară faţă de Flori temerea pentru eşecul colectivist, însufleţit mai degrabă morbid, oricum violent, tânăra studioasă se poticneşte în corelaţia făcută între extremele sentimentelor dezlănţuite obstinat: „Nu înţeleg (…) ce fel de amestec faci aici, între entuziasm şi frică?”. Nistor îşi arogă capacitatea lecturii ideologiei comuniste. El (îşi) afirmă astfel dominaţia fricii. O frică intelectuală. De blocaj în tezele necunoscute şi mai cu seamă dificil de cunoscut. (Ne)înţelegerea se naşte din frică şi în acelaşi timp aduce frica. Pentru leninistul, antistalinistul Nistor, e vorba de o „Frică de a nu înţelege bine noutatea ideilor lui Lenin…”. Dar şi de o frică a neînţelegerii de orice fel, de o „frică de ceea ce, la drept vorbind, nu înţelegem”. Cât priveşte entuziasmul, el este tocmai expresia comportamentală a faptului de a nu pricepe cu mintea. Nistor e mai mult vizionar decât descoperitor şi de aceea se recunoaşte nesigur, părelnic în opinie: „mi se năzare că… totul, acest entuziasm, putere a credinţei, cum vrei să‑i spui, e mai degrabă o formă «strigată», afirmată în neştire şi chiar adorată a unei… rotunde, ubicue şi atotstăpânitoare… neînţelegeri!”. Entuziasmul arată stăpânirea de către un zeu nou, al istoriei recente, care este zeul „Ne‑înţelegerii”. Se constată o închinare la Neînţelegere şi nu o curiozitate mânată de neînţelegere. Prin credinţă „înţelegem”, nu înţelegem, precizează Nistor. Îndoiala este cu totul exclusă, în prezent, cu orice preţ, oricât de greu şi vinovat: „a înţelege înseamnă în primul rând a fi solidar, chiar şi complice fără rezerve şi în orice situaţie. Până la capăt!”. Tânăra lui „iubită”, Florica Atanasie, conchide pentru ea însăşi, dezarmată, recunoscând că verbul în epocă este inoperant, adică de fapt e mort: „Cine să înţeleagă şi prezentul ăsta, notă Flori pe carnetul ei…”. Ne reamintim că naratorul „descifrează”, „înţelege”, înviind ceea ce fusese omorât. A înţelege înseamnă pentru el a dezgropa.

Înţelegerea, în prezent, e un act posesiv. Posesia produce supunere, înţelegerea la fel, şi nu mai puţin. În raportul acesta real al tinerei Flori cu mai vârstnicul Nistor, „nu el o va poseda, ci ea îl va… «înţelege» singura, îl va pătrunde şi poseda, el îi va aparţine în totalitate…”. Flori repetă acum, în scurt timp, că a înţelege, după ce a rămas fără subiect (cine să înţeleagă?), este deopotrivă, aproape cu totul, fără obiect: „Oricum, în general, nu se înţelege mai nimic…”. Nu înseamnă că înţelegerea n‑ar exista deloc, dar doar că a ajuns un rar, extraordinar, subiect‑obiect. Frica e sigură şi prin ea înţelegerea mediată de limbaj ajunge cât se poate de nesigură. Pe Ligia Fărcaşiu, Bejan „O privea înspăimântat, neştiind prea bine totdeauna ce sens să dea cu adevărat cuvintelor şi asigurărilor ei”. Bejan reflectează la cât a fost el înţeles, ca ucenic, de maestrul urmat cu respect nelimitat, Nistor. Şi constată cu certitudine: „domnul Nistor m‑a înţeles”, dar numai pentru o vreme. Cât o priveşte pe Ligia Fărcaşiu, „a înţeles şi ea; dar pe dos”. Înţelegerea funcţionează prin croşetare, pe două căi: una e pe faţă, alta e pe dos.

Misiunea trimiterii jurnalistului Bejan, pe lângă fostul său model sau maestru, Ion Nistor, are ca scop: „să rezolv neînţelegerile pe care le are cu puterea”. Ce fel de înţelegeri: de cifru sau cod, de limbaj intern relaţional. Nistor, îşi explică Bejan, este şi persistă în a rămâne cu militanţii comunismului, fiindcă ideilor lor el „le conferea un sens care le scăpa mai tuturor”. Nistor este, ca atare, un semnificator, un interpret superior al ideologiei comuniste/leniniste. Raţiunea întâlnirii lui Bejan cu Nistor s‑ar întemeia pe „înţelegerea pe care o au doi oameni care se cunosc bine”. Bine: suficient de mult şi de exact sau corect. Bejan, în cursul întâlnirii la Cluj, cu Nistor (dar, aspect neprevăzut, şi cu cele două femei însoţitoare ale aceluia, la un restaurant), devine dilematic sau, altfel spus, mai degrabă devine el însuşi, desprins de misiunea încredinţată, cum se spunea în limba ideologică a epocii. E conştient că, dincolo de relaţia de (re)cunoaştere mutuală, domină conjunctura şi oamenii care o generează şi întreţin: „nu cumva era un fel de pariu, o forţare a «înţelegerii», a răbdării celorlalţi prin ceilalţi, într‑un asemenea timp radical, năvalnic, nu se puteau înţelege decât acei inşi ce se priveau «de sus»…”. Bejan ar trebui să‑şi depăşească acum în mod nefiresc condiţia. Un gând similar, dar nu din perspectivă strict individuală, ci individual‑colectivă, exprimă şi Nistor, atunci când îl avertizează pe întreprinzătorul Bejan asupra faptului că „excesul de zel poate crea, să‑i spunem, neînţelegeri grave şi pagube mari”. Ignoranţa naşte credinţă, simulacru de cunoaştere, un entuziasm neexplicat, sacralizat şi lipsit de sens. Nistor îi vorbeşte acum trimisului către el, Luca (e folosit, iată, al doilea prenume al lui Bejan, fapt recurent legat de circumstanţe semnificative), „despre «Ne‑înţelegere» ca o credinţă, da‑da, ca o credinţă profundă, unică”, dirijată de un zeu al Ne‑înţelegerii. Iar Nistor face profesie de ignorant entuziast, fanatic: „eu, Nistor, îmi decar neînţelegerea totală şi până la sfârşitul sfârşitului”. Are loc, în roman, o transvazare a rolurilor de maestru şi ucenic, dominator şi dominat. Iniţiatorul Nistor spune că neînţelegerea a desprins‑o, cu trei ani în urmă, chiar de la cel iniţiat, Bejan. Se revine la principiul paideic al învăţării mutuale, dar imprevizibile. Un fel de minus‑cunoaştere, de cunoaştere negativă, cu semnul privativ, susţine nu taina explicării, dar „misterul neînţelegerii”. Nistor nu se asigură la modul elementar, precum Ligia Fărcaşiu, că Bejan înţelege, el este nu sigur, încredinţat, dar ezitant şi sceptic: „nu ştiu dacă ai să mă înţelegi”, fapt firesc pentru un fel de ideolog al misterului necunoaşterii fără abatere şi întoarcere. Şi Nistor recurge, uneori (acum, euforizat de alcool), la sarcasm, precum Ligia Fărcaşiu. Un fel de sarcasm care poate trece drept asigurator, dar, spre deosebire de rivala sa revoluţionară, la el e acoperit de îndoială în puterea cunoscătoare a admiratorului: „I‑ascultă, ţângăule, înţelegi câte ceva din ceea ce sporovăiesc eu aicea?”. În privinţa duplicităţii scrisului lui Bejan, jurnalist pe faţă şi scriitor pe dos, Nistor e concesiv la modul raţional: dacă Bejan ţine un jurnal ascuns, îi spune el, „Nu discut, dar… te înţeleg!”. Despre Flori, tot Nistor spune: „ea nu le înţelege pe toate”. Nici ea, tânără studioasă, aşa ar fi cazul să citim şi să… înţelegem.

Neînţelegerea nu exclude, dimpotrivă, include, înţelegerea. Neînţelegerea este înglobantă. Ca în geneza veterotestamentară, cunoaşterea este limitată omului, ca fiind apanaj pur divin. Nistor repetă, fără a trimite la vreo sursă ori cauză, că „nu ni s‑a dat această ultimă prerogativă de a pricepe totul, cu adevărat şi până la fund”. Bejan e nedumerit de zeificarea ne‑înţelegerii, contra raţiunii învingătoare. Nistor explică: „Ne‑Înţelegerea este forma cea mai înaltă, mai adevărată a înţelegerii”. În siajul lui Socrate, care ştia că nu ştie. Şi iraţionalistul Nistor, tot mai aprins de sine, desparte neînţelegerea, pe care o elogiază şi iubeşte, de înţelegerea pe care o contestă şi detestă. „Am tot dispreţul, m‑auzi, pentru înţelegere, marea armă a noastră, a tuturor…”. Recunoaşte puterea raţiunii, o putere superioară, de atac şi apărare; raţiunea mereu înarmată sau ea însăşi fiind armă. Lipsită de putere cuceritoare reală şi deplină. „Nu ştim mai nimic, nu înţelegem decât lucruri de‑a doua mână, sclipitoare, orbitoare, e drept, şi cu care sau fără de care se poate foarte bine trăi.” Neînţelegerea însă e adoptată ca bază pentru înţelegere. Raţionalul, supus, trece prin iraţionalul, dominator. Să ştii ce nu înţelegi, ca să ştii ce înţelegi. „Eu îmi revendic dreptul de a fi un… păgân, un fel de păgân, adică cel care înainte, mă urmăreşti, amice?, cel care înainte de a înţelege, cum se spune, îşi cere dreptul de a nu înţelege!”. Nistor alege calea umilă a neînţelegerii, împotriva celor care resping pe calea vanitoasă a inteligenţei. „A nu înţelege, a suporta povara ei nu e o adevărată, o adâncă umilinţă, o nesfârşită sfială pentru inteligenţa noastră atât de celebră şi atât de sărbătorită ca o mireasă apărută din neant (…)?” Iată finalitatea întrevăzută, desigur inexplicabilă, de sorginte soteriologică: „a nu înţelege franc şi a avea puterea, instinctul dacă vrei, de a‑ţi alege… da‑da, un Zeu, protector şi dominator pentru aceasta, poate însemna pur şi simplu o altă cale a salvării! Nu, nu a adevărului, ci pur şi simplu a salvării. De ce? Habar n‑am.”

Nistor gândeşte şi vorbeşte, acum, fiind „beat sau nu, cu siguranţă beat de noua sa «libertate». Pe care nu o înţelege nici el deplin, dar de care se bucură ca un adolescent, ca un puber ce trăieşte o experienţă fundamentală cu care nu ştie prea bine ce să facă.” Semnificatorul Nistor, cum l‑am numit mai sus, căutând posesorul unui semn revelator, grăieşte aşa, cu trimitere ascunsă la Fr. Nietzsche: „Semnul… Cui? Nu ştim. Al «veşnicei întoarceri» – mai exact spus al «veşnicei întoarceri a aceluiaşi» – ar spune Cineva care ne este cunoscut şi încă de multă vreme. Dar… ce vrea să însemne aceasta, acest «semn»?”. Semnul nu e semnificaţie decât dacă el rămâne doar calea, direcţia sau ordinea.

Bejan e total critic privindu‑l pe Nistor şi „aiuritoarea sa «nouă credinţă», ca şi de descoperirea fantasmagorică, idealistă şi reacţionară în cea mai pură formă, a unui nou zeu, cel al «Ne‑Înţelegerii!»” Însă îşi recunoaşte numaidecât impasul, scufundarea gândirii: „Nu mai înţeleg nimic”, scrie Bejan, pentru a recunoaşte, într‑o lucidă dezicere: „eu am înţeles totul greşit, pe dos”. Aşa cum spusese Nistor despre Ligia Fărcaşiu. Forţa negativă, posesivă, a neînţelegerii îl confiscă şi pe Bejan. Nimeni nu‑i poate lămuri ceea ce i s‑a întâmplat până la impasul final: „nimeni n‑ar putea înţelege eroarea în care am căzut”. Mentalul său reflexiv şi expresiv, tulburat, i se întoarce împotrivă. Constatând că se află într‑o iremediabilă încurcătură, Bejan, acum, scrie, cum se dezvăluie, o notaţie „cât se poate de confuză, exprimată în aşa fel încât nici eu însumi să n‑o pot descurca”. Simţitorul alungă gânditorul, nu în sensul lui Unamuno, ca filosof, dar ca ins într‑o vreme de ne‑înţeles: „acest… aşa‑zis gând sau părere, sau snagă, face parte din acelea care nici nu trebuie înţelese – e suficient să fie doar… simţite, privite; să nu‑ţi întorci privirea, cum se spune!”. Destructurat, de‑menţial…

Ligia Fărcaşiu rămâne însă indestructibilă, monolitică, într‑o înţelegere nici măcar elementară, cât închistată, în care încercase şi crezuse a reuşi să‑l absoarbă pe Bejan. Într‑o ultimă scenă erotico‑propagandistică, ea strecoară şi această enunţare imperativă: „Vino… prostule, şi sărută‑mi mâna! Văd că n‑ai înţeles… ziceam de mâna mea prelungă, delicată, vie!”. Urmată la scurt timp de continuarea aceluiaşi îndemn: „fii mai harnic, cum adică nu ai înţeles?”. Indestructibila, ideologic, este (i)logic strangulată cu propriul ei păr de un Bejan (ne)înţelegător: care repetă uciderea legionarului Petre Fiorese cu propriul lui cuţit, într‑o bizară crimă, prin îndreptarea armei la fel de conjuncturale.

Ultimul cuvânt al Fricii, aparţinând naratorului („noi, autorul”), reflectă ethosul eroic, religios, de martiraj al unui spaţiu etnic‑terestru, aflat la limita superioară, grav încercată, a (ne)înţelesului: „Jertfind în zile însemnate pentru cei ce au suferit, sfinţii acestui pământ, cei pe care ne rezemăm, stâlpi ai înţelesului şi ai Neînţelesului.” Aici Frica încetează să‑şi dezvolte hermeneutica epică în chip de „semiotică a psihicului sau sufletului”.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now