Contemporanul » Profil » Sorin Alexandrescu și utopia istorică

Sorin Alexandrescu și utopia istorică

Sorin Alexandrescu face acum un recurs critic, metodic. Pătrunde în vizor perspectiva organicistă, care a generat într‑adevăr o seducţie esenţială, pe sursa germanică ştiinţific‑naţională…

În Testamentul lui Nae Ionescu (în Paradoxul român), unde Sorin Alexandrescu explică modul în care înţelege gândirea lui Nae Ionescu, în centru rămâne tot Mircea Eliade. Dar, atenţie, ca personaj aparent principal, în fapt secundar, un produs al contextului şi, mai direct, al oamenilor săi esenţiali. Cât de veridic, fals, chiar şi depreciativ pentru Eliade, asta urmează să constatăm. Aşadar, să citim. Eliade însuşi ajunge în principal un cititor, şi nu doar aici. El ar fi fost ca atare „sedus literar”, cuprins de efectul tare de „derealizare a realităţii”, parcurgând scrierile lui Codreanu, Moţa, Marin, „care excelau tocmai printr‑o accentuată notă mistică şi adesea o remarcabilă forţă de exprimare poetică”. Greu de presupus doar atâta conştiinţă critică şi literară la M. Eliade. Ce genii ar trebui să fie cei pomeniţi, ca să‑l modeleze imaginativ, stilistic, retoric, inducându‑i substanţa şi expresia apte de a‑i fractura mintea? Iar dacă extindem relaţia la restul cititorilor, efectul de‑a dreptul paralizant ar conduce la un prizonierat de masă al conştiinţelor. Sau poate scrierile amintite deţineau o înălţime ori o profunzime de tip elitist care să rezoneze doar în gândirea unora ca Eliade? Posibil. Totuşi, Eliade este aici singularizat, dacă nu cu totul, în cea mai mare măsură. Oricum am privi efectul turmentabil de lectură al presupuşilor, aici, cuceritori literari, el este adus în faţă cu seriozitate de un meta‑literator cu ambiţie teoretică şi experimentat în interpretarea textelor.

Trecând acum la Nae Ionescu, descoperim că el este acela care identifică politicul cu religiosul şi, pentru ca sugestia să nu se înceţoşeze, S. Alexandrescu adaugă că acest raport de substituire a devenit o capcană şi pentru Eliade. După ce că a fost sedus literar de Codreanu, Moţa, Marin, acum Eliade mai apare încolţit şi vânat, prins în capcana unei sinonimii evitabile de minima conştiinţă gramaticală. De o gândire atât de încleiată, nici măcar asociativă, doar pur sur substitutivă, să fi fost vorba?

În rest, este prezentat un aşa‑zis testament al lui Nae Ionescu. În totul, îi apare ca fiind programatic un filosof. Are, aşadar, un program filosofic, şi nu politic. Filosofia lui s‑ar da însă drept un „camuflaj al politicului”, într‑un limbaj aluziv, esopic. E o filosofie clădită ca „rezistenţă a spiritului”. Începută la Bucureşti prin Nae Ionescu, ea este păstrată printr‑un alt spirit filosofic tutelar, C. Noica, apoi resuscitată prin ceea ce a ajuns în perioada comunismului naţionalist Şcoala de la Păltiniş. Termenul camuflaj, cu funcţie de acoperire, ascundere, dar şi de identificare, este, cum ştim, de uz esenţial la Eliade, pentru care sacrul în modernitate se camuflează în profan. Are loc o răsturnare, o răsucire, extremele ajung să coincidă, încât dispare noima raportului ori antonimiei, într‑un fel de imperialism sinonimic. O perspectivă care ia irealul drept real. Dar camuflarea nu înseamnă anulare şi cu atât mai puţin dominare. Să o considerăm un fel de metamorfoză conjuncturală.

Filosofia lui Nae Ionescu nu ar fi derivată din raporturi răsturnate, ci una de imperialism monoconceptual. Ca Platon, Nae Ionescu ar crede că există numai Ideea şi nu realitatea, gândirea şi nu fapta. (S. Alexandrescu menţionează aici că Popper consideră totalitarismul platonician.) Dispar însă realitatea, fapta, în idee şi gândire? Se camuflează? Sau mai degrabă li se substituie? Suspend problema, care ar impune un alt spaţiu. Şi rezum mai departe că Nae Ionescu cere şi „supunerea la real”, aspect notat drept „incongruenţă”, reflex filosofic de esenţialism reflectat dinspre Husserl. S. Alexandrescu descoperă că Nae Ionescu primeşte realul într‑o dublă sau dedublată supunere, întrucât el activează două concepte de real, esenţial şi istoric, reprezentativ şi statistic. Mai poate fi vorba de camuflarea realului (filosofic) sau a realităţii (istorice) în idee şi nu despre o îndoită exhibare, care explică exacerbarea teoretico‑practică în scris şi acţiune? S. Alexandrescu preferă să vadă în gânditorul Nae Ionescu un scindat, atunci când se alătură şi preia personal ceea ce numise fenomenul legionar. Scindatul exclude realul‑realitatea în substanţă şi sens istoric şi le include exclusiv într‑un mod esenţial. Nae Ionescu ar cunoaşte astfel fenomenul legionar doar ca esenţă. Idealismul său ar alunga orice urmă de materialism. Să vedem cum rezumă S. Alexandrescu rezultatul istoric catastrofal: „Utopia legionară se naşte astfel la confluenţa unei crize de ideal şi a unui delir esenţialist.” (s. S.A.) Şi tot el reduce totul la un termen definitoriu: irealism. Nu am putea întrezări o ezitare între ideal şi real, golite de orice substanţă şi sens? Utopia legionară îşi are locul ei în realitatea istorică. Nu iese dintr‑un raport de substituţie, ci, iată, dintr‑unul de confluenţă sau de parţială înlocuire. Termenii admişi nu mai sunt singulari, ideea şi esenţa de real(itate). Accentul cade pe circumstanţele şi atributele acestora. Idealul este expus crizei, iar esenţa delirului. Irealul anulează prezentul, urmărind mutarea lui în viitor. Politicul s‑a camuflat în filosofic, iar acesta în religios. „Profetismul ia locul istoricismului.”

Sorin Alexandrescu face acum un recurs critic, metodic. Pătrunde în vizor perspectiva organicistă, care a generat într‑adevăr o seducţie esenţială, pe sursa germanică ştiinţific‑naţională. Organicismul istoric este respectat, dar nu şi împărtăşit, de S. Alexandrescu. Motivaţia ţine de necredinţa sa în omogenitatea pretins existentă în istorie. Ideologic, organicismul este firesc şi corect plasat conservatorismului, în linia păstrată la noi de la Kogălniceanu la Iorga (împrumutată prin Herder şi Ranke), trecând prin junimiştii doritori de evoluţie lentă, dar, de bună seamă, organică în istorie, cvasi‑liberali, respinşi însă de Nae Ionescu. Dintre sursele organicismului, Leopold von Ranke este reamintit cu „principiul individualităţii ireductibile a fiecărei epoci, naţiuni şi instituţii”. Cu aproape 20 de pagini mai devreme, Alexandrescu identificase în textele legionare, atât de seducătoare retorico‑literar pentru Eliade, un organicism retoric ţintit asupra bisericii, statului, naţiunii. Iar mai departe notase că Nae Ionescu ambiguizează juridicul cu organicismul.

Testamentul pretextual al lui Nae Ionescu insistă asupra unor oameni centrali ai interbelicului, ale căror raporturi cu politicul sunt puţin precizate, dacă nu îndepărtate. Politicul recunoscut este acela luat doar ca mandat acordat şi legitim exercitat.

  1. Alexandrescu focalizează aici cadavrul lui C. Z. Codreanu, ars cu acid sulfuric la asasinare, deshumat peste doi ani de legionarii ajunşi la putere şi răzbunat prin uciderea lui Iorga şi Madgearu. Se petrecea o înfiorătoare afacere inter‑naţionalistă, vreau să spun între gânditori naţionalişti cu accente diferite, până la a ajunge conflictuale şi „rezolvate” criminal, tragic, pretins „jertfelnic”. Vinovăţia are aici un câmp larg şi capătă maximă gravitate. Nu morală, ci religioasă, în cadrul unei religii care fie dă totul, fie ia totul, recompensatoare sau pedepsitoare în modalitate supremă. Marea vină atrăgătoare de pedeapsă cu moartea este trădarea, abaterea de la linia dreaptă. E ortodoxia/ortodoxismul lui Nae Ionescu. El, se constată, califică trădătorul ca outlaw (în afara legii), eretic. Situaţia nu este transpusă doar în termeni de religie, dar şi de psihologie, dacă nu de psihologie religioasă „camuflând” juridicul. Dreptatea psihologică ajunge, se mai observă, contrapusă legii. Nae Ionescu însuşi ajunge trădător al lui Carol al II‑lea, pe care‑l „crease”, pentru ca până la urmă să‑l închipuie drept Trădătorul, cu majusculă, aşadar categorial. Propria trădare, însă, Nae Ionescu şi‑o evaluează, religios, hristic, ortodox, ca o convertire, de la rege la Legiune. El „îl «naţionalizează» pe Dumnezeu”, însă B. O. R. îl internaţionalizase încă din Evul Mediu. Ambiguitatea religie‑naţiune (stat) dăinuie, rezistă. Plasându‑se în gândirea celui comentat, istoricul‑literat îl absolvă pe Nae Ionescu pentru că el nu ştia (ceea ce acum se ştie) că „ucidea” în numele sublimului religios‑naţional. În citatul din necrologul scris de M. Eliade la moartea lui Nae Ionescu (Profesorul Nae Ionescu, în Universul literar, 23 martie 1940), acesta apare ca un gânditor personal, nu unul din (sau pentru) gândirea din cărţile altora. Revendicare, o ştim, şi a lui Cioran, cu termenul nemţesc privatdenker. Dar cât de personal poate fi gânditorul ortodox care l‑a (inter)naţionalizat – Alexandrescu o spune – pe Dumnezeu, într‑un fel strict instituţional bisericesc? De fapt, ce înseamnă Nae Ionescu pentru B. O. R.? Există el în această legătură?

Charismaticul Nae Ionescu a fascinat „legiunea” de persoane şi nu chiar puţine personalităţi recunoscute, trebuie să o recunoaştem. Fapt încă insuficient explicat, pentru că e puţin înţeles. S. Alexandrescu citează din jurnalul lui M. Sebastian, 16 martie 1940, între altele: „Nae Ionescu moare la 49 de ani, neluat în serios, înfrânt.” Aderenţă la persoană, program, constatare, dar lipsă de răgaz reflexiv. Poate şi de distanţare faţă de situaţie. Nae Ionescu apare fixat de S. Alexandrescu portretistic contradictoriu în paginile care îi sunt dedicate: „flacără iresponsabilă, dar strălucită”. Flacără, cu ce sens? Lumină? Nu se poate, nu doar. Ardere? Într‑adevăr. Dar ardere de tot este întâi holocaustul. Nu cred că ajunge până aici sensul acordat flăcării. Ardere impură şi complicată, poate? Dar înţelegerea (explicit raţională, implicit morală) este evidentă pentru Nae Ionescu, din partea apărătorului (nu numai a) lui Eliade. Pentru S. Alexandrescu, vina exclusivă aparţine lui Carol al II‑lea, responsabil de moartea unor tineri intelectuali „miopi”, idealişti, dar înfrânt de legionari. Şi neluat deloc în serios de S. Alexandrescu, întrucât îl demonizează. Iată ce descoperă în Însemnările lui Carol al II‑lea: „Moartea lui (Nae Ionescu) aduce azi un mare serviciu ţării, căci era una din marile piedici la ralierea legionarilor.” Face sau doar gândeşte crima regele? Pare că aici între gând şi faptă diferenţa dispare. S. Alexandrescu nu ajunge convins nici că regele Carol al II‑lea a fost un sprijinitor al culturii. S‑ar spune că îi apare mai negru ca Diavolul.

La analiza „testamentului”, reamintesc, filosofic, nepolitic, al lui Nae Ionescu, S. Alexandrescu mai ataşează încă ceva. De pildă, se miră că legionarii disociază judecata lumească de cea divină. Dar de ce acestea, şi el, ar trebui neapărat asociate, eventual substituite, de vreme ce înţelepciune divină este nebunie omenească la omul lipsit de duhul divin? Şi încă ceva. După lunga polemică purtată cu Dan Pavel, S. Alexandrescu abia aminteşte, acuzator – apărătorul acuză – articolul lui Norman Manea, Felix culpa, versiunea defectuos retradusă (ştim azi, după traducerea în engleză) din revista 22, nr. 6‑7‑8, 1992: „articolul este destul de slab, deşi a stârnit o mulţime de proteste”. Nu‑l supune analizei, îi stabileşte „metoda” nu doar defectă, dar, s‑ar înţelege, şi reprobabilă: „citate rupte din context”. Exegetul, care alege câteva citate bune din Eliade, mai reproşează lui N. Manea că nu menţionează recunoaşterea în Memorii a unor „crime odioase”, de‑a dreptul făptuite, nu doar gândite, de legionari. El acuză şi ceea ce numeşte clişeele lui Vladimir Tismăneanu: „Eliade legionar, Nae Ionescu un guru provincial”. Eliade, guru universal, Nae Ionescu, legionar, iată o substituire ori răsturnare care nu mai vine. Ori nu (se) mai cade.

Conflictuali fiind, agreăm disputele, de multe ori inventate, făcând din ţânţar armăsar. Un fel de xenofobie geografică şi etnică mi se pare a lua în grav raporturile temperamentale şi caracteriale între sud şi nord, doborându‑l pe cel dintâi şi înălţându‑l pe cel din urmă, sub convingerea încremenită că sudicii sunt retorici, fără cuvânt şi onoare, ca francezii, iar nordicii sunt altminteri, ca germanii. Asimetrie care ajunge să dea cheia explicaţiei istoriei. De‑aici se trece, şi‑n cazul României, la sudul şi nordul unei ţări etnic şi lingvistic unite înainte de unirea teritorială. Iar liderii ar fi emblematici pentru fixaţiile atributive.

Fragment de studiu

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now