Din ultimul număr:
Contemporanul » Profil » Matei Călinescu și „cultura cititului”

Matei Călinescu și „cultura cititului”

Să observăm că deliranta revoltă lichteriană, sub protecţia urâtului şi asumarea ridicolului, sfidând cunoaşterea comună, se consumă paralel cu realitatea…

Este, probabil, surprinzător să constatăm că, la o percepţie globală a scrisului lui Matei Călinescu, textele confesive (memorialistica, altfel spus), încercând „a prinde” un timp regăsit, domină ca pondere. Evident, nu putem ignora condiţia sa de om „scindat”, cu identitate fracturată, odată cu părăsirea României ceauşiste, în ianuarie 1973, vestind o „a doua naştere”; dar să nu uităm că şi până s‑a încumetat a exersa „arta exilului”, în Matei Călinescu‑„captivul”, perceput pedagogic ca lider „de trecere”, cum scria Cornel Ungureanu, convieţuiau teoreticianul, un spirit raţionalist, pregătind o solidă carieră universitară (la recomandarea lui Tudor Vianu) cu rebelul, glisând către spiritual, cu erupţii lirice la începuturi, filtrate livresc. Or, gustând singurătatea „ca experienţă fundamentală a exilului”, odată cu profesoratul la Indiana University (Bloomington), expertul în literatură comparată îşi dezvăluie identitatea americană (cu alte standarde şi cadre de referinţă), îmbrăţişând, mărturisea, o agendă severă, centrată pe austeritate şi performanţă. Se va rupe de ceea ce îi dăduse sens până atunci (ca entuziast animator al grupului de modernişti „în secret”, ventilând atmosfera unor ani dogmatici) şi se va refugia în texte academice şi tratate docte. Sinteze laborioase, manevrând o terminologie emancipată, gândind categorial, produsese, desigur, şi în „perioada românească”, lăsând să se întrevadă anvergura preocupărilor, împăcând eseistica sau cronistica (intermitentă) cu spiritul didactic, sub veghea lucidităţii teoretice, vădind siguranţă în diagnoze, cu recunoaşterea tacită a unui directorat de opinie. Cum sperata repatriere (reexilare) a eşuat, Matei Călinescu se va întoarce scriptic în forţă, ca „personaj mitic” (cf. Alex Ştefănescu), într‑o atmosferă insalubră, şi îşi va proba, în anii ultimi, vocaţia de memorialist.

Semnalul l‑a dat, se pare, volumul scos la Litera, în 1994, în tandem cu psihiatrul Ion Vianu, marele său prieten. Amintiri în dialog, oferind, după Adrian Marino, „o lectură ideologică”, împărtăşeşte, prin comuniune („complicitate de destin”), nu doar o prietenie trainică; „geamănul” Ion Vianu îi va fi alături într‑o epocă „sub semnul groazei”, chestionând trecutul „schimbător şi totuşi stabil”, sub „aripa mărginită a memoriei”. Un dialog epistolar, aşadar, ca regăsire a timpului pierdut, un „joc de şah al memoriilor”, la două mâini, fireşte, împiedicând uitarea. Dar şi un ingenios montaj, captând freamătul ideilor (ca „intoxicare superioară”, cum recunoştea Ion Vianu), depănând – prin „îngemănare” – anii formaţiei (familia, haotismul lecturilor clandestine, anturajul, proximitatea socială, contextul totalitar). „Epopeea paideică”, pe de o parte, dresajul ideologic, pe de altă parte, încercând a cuceri şi apăra libertatea personală ca formă de rezistenţă: „însoţitorul” Proust, refugiul în spaţiul livresc şi, negreşit, soluţia Vianu la îndemână, ca exemplu contagios. Cu inevitabile concesii tactice, dar cultivând un profesionalism „pe cât cu putinţă apolitic”. O „lucidă dedublare” prin autopersuasiune, explică „ostatecul” Matei Călinescu, o „masonerie livrescă”, construindu‑şi – printr‑un joc dublu, în condiţii moraliceşte dubioase – statutul de „oponent secret” al unui regim ce părea atunci, în anii „quasi‑liberalizării”, deopotrivă etern şi reformabil. Iluminările intelectuale, timpul „de pierdut” al anilor tineri, angelismul vârstei, prieteniile de grup întreţin o recepţie poetică, apărându‑şi „virginitatea politică”; înţelegând repede că politicul este „nedemn de a fi luat în seamă”. „Orgiile” de lectură înseamnă „un amestec de minţi”, sporind „valorile vieţii”. Ca proustian convins, Matei Călinescu acceptă un dublu regim (introspectiv şi scriptic) pentru a purcede la o lectură de sine, repudiind lecturile forţate, experienţa malformatoare a cenzurii (fie ea interdictivă sau prescriptivă), şirul de ingerinţe şi constrângeri. Încearcă, la adăpostul unor concesii tactice, unele calculate, să locuiască în estetic, livrând texte publicabile (de care, ulterior, se va dezice). Respinge, fiind în grupa de engleză a lui Adrian Nicolescu, tentativele de recrutare, traducător la Festivalul din 1953 şi gustă micile breşe, mânat de o palidă etică a insubordonării. Astfel de amintiri „diamantine” vor rodi într‑un mic şi ciudat roman, publicat în 1969, invocând o lume „solstiţială” şi un eu paradiziac, hoinărind printre oamenii cunoscuţi „la parc”, în primul rând flamboyantul Genu Ghelber, un personaj socratic, un „atemporal” confiscat de experienţe mistice, travestit prozastic în Zacharias Lichter, cu nebunia sa „întru spiritual”. Deşi ostil puterii, s‑a zis, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter n‑a avut nicidecum probleme cu cenzura, transcriind alb experienţa unei fascinaţii. Echivocă în relaţiile cu biograful său, supus unui val de reproşuri (ar fi deformat, furat etc. din „torenţialul” Ghelber şi caietele sale misterioase), cartea ar fi încercat să‑i compună biografia sub acuza de gest criminal (e vorba, desigur, de „crima” elucidării şi „boala seriozităţii”). Fiindcă pentru Zacharias Lichter, atins de revelaţia metafizică, văzând fenomenologic, „palpând” esenţele, toţi oamenii sunt clovni, iar spiritul parcurge, stadial, drumul de la circ la nebunie şi perplexitate. Matei Călinescu ne invita, imprevizibil, într‑o contralume fictivă (totuşi, România anilor ’30), vidată de referinţe, recomandând pentru descifrare „o hermeneutică a golurilor”. O „cărticică” stranie, de ambiguitate calculată, mizând pe jocul ideatic într‑un fals tratat de morală, marcând „un derapaj” în cariera sa profesorală. Şi care, în ochii lui Constantin Eretescu, deplângând că în exil Matei Călinescu n‑a mai produs vreo scriere literară, rămâne „unul dintre cele mai preţuite romane ale ultimului secol românesc”.

Să observăm că deliranta revoltă lichteriană, sub protecţia urâtului şi asumarea ridicolului, sfidând cunoaşterea comună, se consumă paralel cu realitatea. Ea ţine de un anarhism mistic şi cinic şi aparţine unui profet straniu, asocial, glorificând prietenia, neparticiparea şi invitând la nesupunere, constata N. Steinhardt, ca mod de rezistenţă. Primele fragmente din acest bizar „roman” fuseseră găzduite în revista Familia (1967); după publicarea cărţii, Matei Călinescu a tipărit în Almanahul literar (1973) „o diatribă lichteriană împotriva suspiciunii”, scrisă în 1971 şi recuperată în Addenda, la retipărire (ediţia a treia, 1995), amânând lungă vreme o relectură. Peste ani, scriitorul, departe de text, motiva această „frică a relecturii” printr‑o posibilă „prezumţie de conformism”; deşi, pe de altă parte, recunoştea că impactul în epocă a fost „artificial exagerat”, exegeţii marşând/plusând pe „ostilitatea” mesajului. În fond, excentricul Zacharias Lichter, un mistic al negaţiei, văzând lumea pe dos, ne invita într‑o abstractă perioadă interbelică, taxată de unii drept preţios „document istoric”. Însuşi Matei Călinescu, inconştient subversiv (recunoştea), considera „cărţulia”, scrisă oblic, ca ţinând de o viaţă anterioară; mirându‑se de tratamentul îngăduitor al cenzurii, de „uşurinţa” acceptării gândirii lichteriene, cu a sa poezie a religiosului. Potrivnic spiritului posesiv, locuind într‑un garaj părăsit, nepărăsind oraşul, „bietul metafizician” se împăca doar cu tăcerile alcoolicului Poldy, un prieten esenţial, profesând – ca anxios obsesiv – cerşetoria şi morala credulităţii. Zacharias Lichter, afişând un surâs isusiac, rămâne un poet fricos, în automarginalizare, respirând „aerul pur al curajului”. Şi dacă Luminiţa Marcu, invitând la „curăţenie” într‑un „canon viciat”, se mira că Viaţa… nu pătrunsese în programa universitară, Nicolae Manolescu găsea, în Istoria critică a literaturii române, că micul roman‑eseu al lui Matei Călinescu este, azi, „oarecum fad”. Filosof ambulant, Zacharias Lichter este un original; crede doar în râsul purificator şi viul grai, scrie rar (purtând poemele în minte) şi denunţă semnificaţia măştii, mrejele lui a avea, graba ca păcat, vieţuind într‑un carnaval promiscuu. Neglijent, pitoresc, genialoid, diform etc., îşi respectă condiţia de profet, anunţând – prin viziuni şi halucinaţii – „flacăra lui Dumnezeu”; adică flacăra care aprinde „cuvintele seci”. Este o fiinţă incandescentă şi îşi poartă, prin mica sa lume, „eul de poet”, întreţinând, nota Monica Spiridon, lecturi „concurente”, de la anecdotic la simbolic.

***

Deşi îşi asumase rolul de critic literar, punând umărul la impunerea unei strălucite generaţii, „biograful” lui Zacharias Lichter iubea poezia şi ne atrăgea atenţia asupra „identităţii originare de poet”. Se înţelege că avem de‑a face cu un lirism intelectualizat, îndreptat spre un simbolism muzical, observa Ştefan Borbély într‑o excelentă micromonografie (2003). Idealul meşteşugăresc şi substanţa reflexivă, de aflat şi în poemele atribuite lui Z.L., sigilează desfăşurările sale lirice, reverii golite de energie, descoperind „parfumul absenţei”: de la Semn (1968) şi Versuri (1970), cu vestiri şi prevestiri de oarece interes semiotic, la antologia Umbre pe apă (1972), desluşind un „foşnet imemorial” (poemele desfăcându‑se „în lumina întrebării”) şi „elegiile şi invenţiile” adunate în Tu (2004), până la ineditele din România literară, sub titlul Scrisori către Uca (nr. 29/2017, p. 8): „Semne de umbră‑mi cutreeră poate cuvintele / când respir delicatele morţi din văzduhuri” (v. Sînt acum pentru tine…). E de aflat, aici, „fantoma delicată” a fiului, producând o meditaţie sceptică şi, prin lungi rememorări, rodind diaristic, o melancolie de nevindecat: „Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un mister”.

Dar, la începuturi, criticul‑poet e interesat de cariera universitară (din 1963), înţelegând că nealegând tăcerea, „căzând în Istorie”, era obligat la un conformism parţial. Protectiv, teama difuză, cuibărită în acei ani „naiv‑machiavelici”, îl forţează, sub presiunea circumstanţelor, la precenzură, înţeleasă ca „o formă specială de autocenzură”. Chiar dacă articolele sale din Gazeta literară erau scrise „într‑un mod mai literar”, constata M. Niţescu, pledând pentru rolul educativ al criticii, poetul palpa „conturul omenesc al fericirii” sub semnul victoriei comuniste (v. Steaua, nr. 1/1959). Sistemul cenzorial veghea obligând la „genuflecţii umilitoare”, întreţinând suspiciunea, sub pecetea unui marxism primitiv. Cu acces, totuşi, la lecturi „eretice” (Djilas, cu Noua clasă, de pildă), sub presiunea unui calendar oficial, respirând optimism şi ilustrând tematic salba de victorii ale noului ev, Matei Călinescu se desparte treptat de „logica de ostatec”. O bursă la Paris, în 1968, înseamnă anul de cotitură, inclusiv în atitudinea faţă de scris.

Adrian Dinu Rachieru

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now