Din ultimul număr:
Contemporanul » Profil » Literatura română şi şcoala româno‑europeană

Literatura română şi şcoala româno‑europeană

În unele privinţe, în România s‑a ajuns mai jos de forma europeană fără fond românesc de acum un secol şi jumătate. S‑a mers până la forma fără formă, amândouă autohtone. În loc de stimulare, s‑a ales simularea. De exemplu, chiar simularea formei…

Am citit articolul polemic, alarmat şi alarmant, al lui Ion Simuţ, despre „receptarea literaturii române în şcoală”, abia acum. Apoi am deschis revista orădeană Familia, unde, în treacăt fie spus, ancheta conţine şi intervenţii, să zic aşa, pozitive, „înţelegătoare”, deşi cu totul altfel comprehensive. Termenii ori formulările lui sunt foarte tari, dar se potrivesc cu tarele semnalate pentru a fi stopate. Cum anume, nu există sugestii. Stopate, pur şi simplu. Eliminate, de sus, de la comisii, experţi, oficiali. Şi dacă cei de sus nu vor şi se ţin să nu cadă? Nu s‑a inventat scara pe care se urcă, ah, de sus în jos. Cât îmi aduc aminte, în niciuna dintre inspecţiile pentru obţinerea gradul întâi în învăţământ, în cel real, de jos, la care am participat, nu s‑a plâns cineva de faptul că literatura română devine tot mai prost tratată în manuale şi mai ales că e restrânsă cantitativ şi analitic. Reflexul evaluativ, fundamental în didactică şi pedagogie, pare să‑şi fi pierdut ultimul nerv într‑o anumită parte a ţării. Aşa mă gândeam, dar articolul spune că fenomenul e total, nu metonimic. Am ezitat între a scrie: o parte a ţării sau a naţiunii. Nu e acelaşi lucru şi, în plus, mai ţin seama şi de faptul că se vorbeşte prea des despre naţional fără un adecvat conţinut noţional.

Ce s‑ar petrece cu şcoala românească, îndeosebi gimnazială? Comunicarea, devenită disciplină de instrucţie didactică, la noi cu o întârziere de vreo jumătate de secol, acum îşi face veacul şi, iată, se pare, că alungă din şcoală literatura. Prima jumătate de gimnaziu e aproape pustiită. Ca atare, putem crede, canonul literar curricular tinde să dispară cu totul, acum, când, să adaug, canonul literar propriu‑zis, estetic, critic, e aranjat într‑un mod cvasi‑sectar, cu ştiinţa bunei falsificări ce trebuie să aibă un aer de autenticitate. Cine mai reface „canoanele”? Problema e subiectul, de care obiectul va depinde mereu. Când poţi, pentru că poţi, institui sau instituţionaliza, alegând manipulator alegătorii, şi treaba e făcută, ţine cât ţine, important e prezentul, el să fie reţinut.

Dispariţia, prin retragere, a literaturii din şcoală este mai cu seamă o lovitură economică, bine primită de sărăcie şi sărăcire. Se cumpără şi se citeşte puţină carte. Nu se cumpără pentru că nu se citeşte, deşi se crede invers: că nu s‑ar citi pentru că nu s‑ar cumpăra. Lovitura economică, fatală, e impusă. Lovitura spirituală, pe care ne‑o dăm singuri, cu toată dependenţa ei de pumnul greu al economicului, de fapt e veche, iar acum a ajuns la „graţie”.

Cine suferă că dispare treptat literatura sau moare predându‑se, nepotrivit, ca text şi abordare analitică, din manualul de literatură? Pare‑se că prea puţini, altfel faptul nici nu s‑ar fi întâmplat. Dacă vorbim de manual în general, el oricum a fost, înainte vreme, ceea ce aş numi text ca pretext, utilizat anarhic, într‑un fel nu prea diferit de prefacerile actuale. Nu e locul să dau amănunte. Însă retorica perfecţionării şi superlativului irigă instituţional şcoala fără nicio distincţie. Dacă numeşti ceva din realitate, faptul e luat în glumă, aşa că nu mai doare. O boală cronică se tratează mai ales cu autoironie. Într‑un haos sistematizat, pe care toate părţile îl alcătuiesc, în „sistemul” de învăţământ/ „dezvăţământ”, dincolo de excepţionalitate, s‑a convenit într‑un mod oribil consensual să se înveţe fără să se înveţe şi s‑a experimentat utopic cum se învaţă neînvăţând. Nici absenţa la ore nu mai e absenţă: poţi fi şi nefiind. Lucrul convine într‑un (non)sens absolut: învăţăceilor şi genitorilor, dascălilor şi, cu voia sau nevoia noastră, castei decizionale. Totul trece oricum, ca vremea, de parcă totul ar fi gol. Şi acesta perfect. Nu uităm că cea mai neînsemnată achiziţie în orice materie didactică înseamnă pur şi simplu, cum am reamintit, „perfecţionare”. Iar dacă e perfecţionare, nu poate încăpea decât elogiu. Stereotip şi trainic. Ne place să ne complacem în stranietatea şi înstrăinarea cele mai decăzute. Trăim plenar bucuria (auto)înşelării. De la impostura bravă a învăţăcelului („n‑am citit, dar m‑am descurcat, am luat zece…”) la aplecarea dascălului proletarizat fără să observe („şapca pe ochi şi mergi înainte”, ar fi deviza unora) nu e niciun pas şi mai ales niciun păs până la alegătorul legat, mai puţin la gură („suntem toţi la mâna lor”).

În unele privinţe, în România s‑a ajuns mai jos de forma europeană fără fond românesc de acum un secol şi jumătate. S‑a mers până la forma fără formă, amândouă autohtone. În loc de stimulare, s‑a ales simularea. De exemplu, chiar simularea formei. Iar această prefacere ca blocaj al facerii, ce‑ar putea să fie în cazul formei? Primul răspuns, simplu, dar esenţial, nu poate să fie decât: informul. Ori: inexistenţă, despre care se poate spune, absurd, că totuşi există. Penibilă artă involuntară: dacă totul e posibil, nimic real nu ne mai trebuie. „Comèdia” sau „nimica”, vai, „se mişcă”, o ştim din clasici. Dar omul parcă e mai mult decât mişcare goală, stagnare în progres. Deseori nu suntem, nici emoţional, ca să nu mai zic raţional, mişcaţi. În lumea formelor fără forme nu mai vedem pădurea în cauza copacilor – ca să vezi performanţă! – lipsiţi de rădăcină. Aici e baza, la selecţie. Şi cum e?: „politică”, i‑ sau a‑morală, cvasi‑profesională, adânc provincială. În aceste condiţii, noi învăţăm ca să facem reformă ca deformare anomică. Restauraţia – rezolvare sugerată – a unor forme, cu un anumit fond, dintr‑o parte a epocii totalitarist‑comuniste, nu poate fi o soluţie pentru prezent şi de viitor. Doar reforma, realist acceptată şi gândită de toate componentele in actu, ne poate scoate din proiectul condus ca misiune redusă la promisiune. De precizat ce a fost benefic, pe lângă manual (unic şi, relativ, bun!): exigenţă în notare (dar selecţia profesională tot dirijată era), o anumită rigoare în promovare (şcolară); sunt aspecte de bază, una mai solidă decât în epocile de „variată” simulare.

Suntem, prin tratat unional, în Europa şi ne „punem” cu ea, cum şi ea se „pune” cu ţara (patria, naţiunea, statul), a noastră, ca şi cu a altora: argumentat, diplomatic, negociat, prin consens. Sunt pierderi care echivalează cu nişte câştiguri, cum sunt beneficii apăsătoare. Fiecare poate include într‑o poziţie sau alta faptul că prin hotărârea grăbită impusă la Bologna, în ţările Uniunii Europene, facultăţile au fost constrânse să predea în trei ani cât în patru şi să ajungă la doi sau mai puţin, calitativ vorbind. La Litere, literatura nu mai e fapt istoric, doar tematic. Cum ştim, tema nu are în sine relevanţă estetică: iată un prim pas, uriaş, spre aruncarea peste bord a literaturii ca artă. Până la trecerea de la patru la trei ani, un autor important era predat în patru sau şase ore, iar acum, de când cu mişcarea în gol, a crescut viteza, reducând timpul: scriitorul e predat, „tematizat”, iute, în 20‑30 de minute.

Literatura română în postcomunism s‑a mutat din centru la periferie, dintr‑o bruscă, dar şi continuă nebăgare de (şi în) seamă. M. V. Llosa scrie într‑o carte de eseuri din 2009, cu un an înainte de a primi Premiul Nobel, că nu mai crede de bune decenii în iluzia că literatura va schimba lumea. Ce iluzii s‑ar mai ţese la alte niveluri? Deşi, noi, ceilalţi, la acest exemplu, tot cu utopii creatoare ne înarmăm. Există o largă resemnare rezultată din faptul că ţări subdezvoltate, dezvoltate sau superdezvoltate se întâlnesc deopotrivă în epoca tehnologică, dar aculturală, contra‑culturală, a spectacolului generalizat, cum s‑a spus. Şi mai rău, şi mai jos: a distracţiei doar ca distragere.

Termenii lui Ion Simuţ din acest text exasperat sunt aspri, dar nu conduc la astre: ceaţă, diminuare, marginalizare, victimizare, pulverizare, distrugere, inutilitate, crimă, bezmeticeală, sacrificare, parazitare, expertizare extraterestră prin excludere, analfabetizare („reforma curriculară susţine analfabetismul funcţional, nu încearcă să‑l combată”), o aşteptată impunere a necititului, şi peste toate deznaţionalizarea; apoi: alarmă, îndemnare la gândire critică, prin deparazitare („Cetitor, deparazitează‑ţi creierul”, cerea un manifest avangardist românesc). E (d)enunţată o inadecvare metodică, bună de creat cetăţeni europeni şi de omorât cetăţeni balizaţi etnic, ajunşi un fel de trişti turişti într‑o infernală maşină a istoriei: vezi citarea versului lui Mircea Dinescu „Opriţi Istoria! Cobor la prima!” Logica grozăveniei îi previzionează că pieirea literaturii o atrage pe cea a dascălului „de specialitate” deodată cu facultatea care‑l pregăteşte. Lovitura dată necugetat literaturii îi apare ţintită şi asupra etnicităţii, naţionalităţii, cetăţeniei, pe care europenitatea le‑ar acoperi doar în sensul de a le elimina.

La multele suferinţe prin care se vede condamnată, într‑un proces orb(itor), literatura română în gimnaziu şi aşa mai departe (superficialitatea sau uşurătatea interpretării literare, blocajul formării estetice a micului cititor, comunicare europeană prin incomunicare românească), Ion Simuţ îşi aplică în acest articol metoda „simptomatologică” la starea, tare bolnavă, a învăţământului românesc, privit doar în aspectul studiului literaturii române („naţionale”). Diagnostic şi tratament par a nu exista decât la modul protestatar, printr‑o anume poziţionare critică.

Totuşi, nu întrevăd o concurenţă oarbă, total neloială, între două conştiinţe: naţională şi europeană. E suficient şi adecvat să spunem literatură română, dacă limba română îi e materia, suportul. Literatura europeană e doar o însumare a literaturilor în limbile lor. Şi nimeni nu vede opoziţia dintre literatura română (unilingvă) şi literatura europeană (plurilingvă), cea care pretinde a fi în avangarda literaturii universale. Dacă Europa nu poate fi patrie, cum spune, cu patos pentru etos, simţ moral şi profesional ultragiat, Simuţ, poate că ar fi bine să ne devină matrie, în sensul, într‑un fel umoral şi umoresc, dorit de E. Ionesco. Etnicitatea de conştiinţă e indestructibilă. Criza cea rea nu e a etnicităţii, ci a conştiinţei, înainte de orice, individuale. Individuală e şi identitatea, nu doar în gândirea liberală.

Complacerea sau complicitatea cred că sunt pricină pentru „retardarea la toate nivelurile de aplicaţie: elev, profesor, şcoală, societate”, după cum vedem că se observă şi dinspre Oradea. Ion Simuţ produce un transfer acuzator: nu doar ţara (nu naţiunea?), dar s‑ar zice că şi Europa „ne vrea proşti”. Spunând astfel, dezvinovăţim prostirea misionară a politicianismului autohton ajuns în unele momente atotstăpânitor. Iar dacă formulăm pur şi simplu „Europa ne vrea proşti”, înţelegem că noi toţi, din interiorul Europei, europeni, ne manifestăm voinţa de prostire. Iar „aparenta retorică anti‑europeană” nici nu mai are vreun temei, într‑o Europă cuprinsă de hedonismul stupidităţii. E adevărat că civilizaţia, în progres, nu poate substitui cultura, în regres. Ideea istorică la noi era de superioritate culturală şi mai puţin civilizaţională. Se produce o răsturnare în chip de substituire? Nepăsarea prin care nici măcar nu suntem „privitori ca la teatru” se cade îndreptată, în măsura realului şi posibilului. Europenizarea poate apărea uneori drept de‑românizare (simptomatologie nu întotdeauna nerecomandabilă, doar nicio naţiune nu e perfectă), dar nu doar ca anti‑românizare. Deviza Uniunii Europene este „unitate în diversitate” şi nu e vina ei dacă naţiunile îşi rad un termen din formulă. Avem un excedent cultural de europenitate/universalitate? Aşa să fie!? Dacă există identitatea (numită altădată specificitate) naţională, aceasta se reclădeşte periodic, trecând prin crize de creştere. Nu doar ni se lezează, dar ni se şi videază identitatea naţională, ca să fi căzut din lac în puţ, din bolşevizare în europenizare, ambele de lagăr, de lume închisă? Comparaison n’est pas raison. Cât pot să o înţeleg, prostia/ prostirea e proprie celor care nu au înţeles şi fac totul ca să ne silească şi pe noi să nu înţelegem că ne deschidem ca români spre noi înşine prin continentul în care, nu întâmplător, existăm.

Pentru că scriu cu trei zile înainte de alegerile europarlamentare cuplate cu referendumul pe justiţie, îmi doresc, doresc ţării mele, să apară aleşi şi urmaţi cei care ştiu să fie, ca şi noi să fim, acasă, în Europa, nu cei care se află în treabă peste tot, fiind nicăieri. Pentru asta trebuie să fim siguri că primii chiar există. Pentru că ultimii ne sufocă (cu) existenţa. Restul e literatură. Aceea română e aflată etern într‑o vie concurenţă cu literaturile europene şi cu acces la universalitate. Nu cunosc altă comparaţie cu egală raţiune creatoare, ca să privilegiez disciplina care îmi este cea mai apropiată. Dar mai cu seamă cred că rămâne de ascultat cu urechile bine deschise şi numaidecât descifrat ecoul – literar – nedistorsionat întors prin şcoală. Tot răul spre bine, ăsta era un gând bun, acum de recuperat, după o istorie frântă care l‑a răsturnat, impunând să se creadă că tot binele e spre rău. În lumea omului, literatura şi şcoala şi le fac popoarele, învăţându‑se mutual, atât cât dispun ele. Istoria doar le aduce mărturie.

Amintesc, la sfârşit, că am publicat în Contemporanul. Ideea Europeană (nr. 6, iunie 2016) un articol în temă, Note la „dezvăţământul” românesc. Pot acum să precizez că el fusese scris ca să apară în decembrie 2014 în revista craioveană Scrisul Românesc, unde acceptasem, cu un deceniu în urmă, o rubrică intitulată „Obsesii”. Tocmai fusese ţinut acolo un colocviu, la care am luat parte, despre cenzură; comunistă, fireşte. Participaseră, între alţii, Augustin Buzura şi D. R. Popescu. Conducătorul Scrisului Românesc, revistă şi editură, fost şef ideologic la cultură în regimul comunist, mi‑a dat într‑o seară telefon, binedispus, tocmai de conţinutul textului, să‑mi spună că şi el văzuse cât decăzuse nivelul de cunoaştere al studenţilor. Curând, tot seara, mi‑a dat alt telefon, cu un alt ton(us), ferm asprit, să‑mi spună că nu publică articolul. O întorsese ca la Ploieşti, mai mult, ca la Craiova. Se anula pe el însuşi, dându‑se după alţii. „Nu sunt de acord colegii dumitale de la facultate”. Unii, doi‑trei, am înţeles eu, promovaţi pe posturi de veghetori, tot un soi de cenzori. Dar nici ei nu decideau, desigur, exista ceva mai adânc, acea groapă fără fund de care m‑am temut şi mă tem mereu. Tot ce‑am putut face a fost să mă „autocenzurez” cu totul, să nu mai public nici alte articole în revistă. Cum să fii cenzurat după un colocviu despre cenzură? Argumentul că nimeni nu e ce pare, chiar în faptele lui, în „adânc” fiecare e altfel, cum se cere, rămâne subuman. Iată că dau acum această explicaţie, ştiind bine că, dintre puţinii care mă citesc, cei mai mulţi o uită. Să mai spun că după publicarea articolului, peste doi ani şi jumătate, în Contemporanul. Ideea europeană, am primit un e-mail din partea şefului de catedră care‑mi cerea să scriu eu pe site‑ul revistei că probele din lucrările studenţilor citate în articol nu provin din instituţia noastră. Ulterior, el mi‑a spus ceea ce ştiam intuitiv, că altul, exercitând aceeaşi adâncă înclinaţie, îl obligase. Îi ceruse imperativ să mă facă să mă dezic, ceea ce nu înseamnă că n‑ar fi putut refuza, sigur că nu fără răsfrângerea unor urmări neplăcute, dar necomplăcute. N‑am recurs la „precizarea” falsă şi stranie, un fel de autocritică cu iz stalinist. Dar de unde aş fi putut lua citatele, probate de lucrări? Am tăcut. Aşa a fost: am mai cunoscut o mostră de minciună trecând drept patriotism local, instituţional, sublimat în nevoia de publicitate sau autopromovare, chipurile benefică tuturor. Cenzura şi ameninţarea sunt funcţionale ca… analfabetismul. Faptul, deloc singular, mă întristează până la „autism” sau autoizolare. Nu e reacţia cea mai bună, trebuie să recunosc, faţă de izolarea instrumentată şi aplicată ca la carte. Poate că cele notate până aici explică de ce primesc cu scepticism, dar nu cu nepăsare, încercările de remediere ale tarelor, prea tari!, nu doar din ceea ce numim sistemul de învăţământ, ceva – de regulă, atrăgând şi excepţia – în fond şi formă atât de dezlânat, înfundat în inform, pe la noi, în ţară, stat, patrie, naţiune.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now