Orgoliile oraşului regal, carte distinsă cu Premiul Special Centenar al Institutului Cultural Român şi dedicată Centenarului Marii Uniri, nu este doar o rescriere a Tornadei…
În diverse împrejurări, chestionat asupra destinului său literar, Ion Marin Almăjan răspundea, cu ştiuta‑i francheţe, că a visat să ajungă scriitor. Dovedind îndărătnicie, cheltuind energie şi ambiţie, construindu‑se cu tenacitate, cel care, cu ani în urmă, ca „elev sălbatec” de la Anina, intra „clandestin” în cetatea Timişoarei, şi‑a împlinit visul. Venea dintr‑o lume chinuită, ridicându‑se din frumoasa Ţară a Almăjului, acolo unde „banul era puţin şi nevoile mari”; simţindu‑se dator cu o durere, cum ne anunţa prin romanul publicat în 1970, el a adus în literatură, nemurind‑o, lumea unui ţinut, cu firi aspre, voluntare, închise, trudind, în „chinuri tantalice”, un pământ care dădea roade puţine. Important e că scriind despre această lume magică a Banatului sudic, Ion Marin Almăjan şi‑a păstrat „straiele de‑acasă”, cum nota, memorabil, într‑o epistolă, Radu Theodoru.
Recent, el ne‑a oferit un roman „al Timişoarei”. Fiindcă Orgoliile oraşului regal, carte distinsă cu Premiul Special Centenar al Institutului Cultural Român şi dedicată Centenarului Marii Uniri, nu este doar o rescriere a Tornadei (1980), închipuind un puzzle banatic al interbelicului. Mixând verismul cu ficţiunea, plonjând în oniric, radiografiind o epocă tulbure, romanul oferă o alertă lectură recapitulativă, pe solid suport documentar al „metamorfozelor” Cetăţii, supravieţuind sub coroana maghiară sau iataganul otoman, sub cârja mitropolitului de Karlowitz ori sub „corcitura austro‑ungară”, vestind momentul auroral. Dar, în acelaşi timp, prin discontinuităţi epice (abil regizate), este şi un roman al cuplurilor şi, desigur, al iubirii, excelând în tehnica portretistică (feminină, cu deosebire). Încât, pornit din Tornada, el poate fi considerat „un nou roman”, sesiza cu îndreptăţire Alexandru Ruja, răspunzând ambiţiilor unui prozator orgolios. De fapt, plazvainicul venit din Vale, ca bănăţean „înrăit”, crezând ţărăneşte în steaua lui, se mişcă, epic vorbind, pe două planuri, interesat – alternativ – fie de ruralitate (prin ciclul cărăşean, de culoare etnografică), fie de neaşezata lume citadină, explorând o Timişoară cosmopolită (ca erou colectiv). Negreşit, prozatorul are „fascinaţia ţinutului” şi face din afirmarea Banatului o tentativă supratematică, cum bine observase Gh. Jurma, atât prin aventura prozastică, cât şi prin bătăliile purtate de jurnalist şi editor (la Facla, într‑un deceniu greu, 1979‑mai 1989) şi, mai nou, ca harnic internaut, în agora electronică. Nerefuzând impulsul unor explorări monografice, el va fi mai cu seamă receptiv la „vârstele prozei noastre”, sincronizându‑se cu formulele de succes ale momentului literar, propunând „replici bănăţene”. Vom adăuga că Almăjan nu practică o literatură strict evocatoare, îmbogăţind lista „povestitorilor din Banat”. Dimpotrivă, acordă politicului rol coagulant; scriitorul îşi asumă nu doar spaţiul (ţinutul său literar fiind lesne recognoscibil), ci şi timpul generaţiei sale, înţelegând că politicul este chiar „aerul” epocii.
Dar, sub armura durităţii, vom descoperi în Ion Marin Almăjan şi un poet reprimat. Sondând memoria afectivă, Amintiri despre ţărani (2011) era o carte‑surpriză, recuperatoare, scrisă sub pecetea nostalgiei, citită ca un strigăt de durere (pentru Chidran, de pildă, un cal „de fală”, cu trap regesc, omorât din ordin) sau frisonată erotic (precum în Frumoasa de pe clisură). Dar acest „pui de ţăran”, o „jivină de pădure” îmbătată de literatură, ajutor de miner o vreme, şcolit la Universitatea timişoreană, în preajma unor mari spirite, trecut prin experienţa gazetăriei etc., se simte dator să ia atitudine. Spuneam că Ion Marin Almăjan este un reactiv; frazele sale mânioase devin „bici de foc” (v. România, cu pistolul la tâmplă, 2013), denunţând mitocănia şi jaful, scoţând, în vacarmul postdecembrist, ţara la mezat; desigur, prin „cârdăşia unor Iude”. Degradarea, oportunismul, indiferenţa lăbărţată îi mobilizează condeiul. Dar tot acolo vom descoperi figurine afectuoase (V. Birou, B. Ţirioi, Marius Munteanu) care îl deconspiră. Sunt în fiinţa acestui scriitor mari rezerve de duioşie, tăinuite. Cu ani în urmă, Baruţu T. Arghezi vedea, de la Lausanne, în truda lui I. M. Almăjan pe „însufleţitorul Paralelei”; şi poate că Octavian Doclin nu se înşela considerându‑l „cel mai important prozator al Banatului”.
Dacă prin Mătuşa mea Maria Theresia (2003), Ion Marin Almăjan „crea o limbă” (va recunoaşte, încântat, Al. Nemoianu), Vremea hahalerelor dezvăluia un pamfletar, folosind „grenada cu fiere” (cf. Mircea Mihăieş). Dacă într‑o cronică luceferistă, discutând Întoarcerea spre asfinţituri (1984), un volum care anunţa întoarcerea la proza scurtă, M. Ungheanu lansa o profeţie, văzând în scriitorul timişorean „un posibil şi interesant autor de proză istorică”, ea se va împlini peste zece ani, cu În afara gloriei, roman consacrat „conspiratorului din Rudăria”, reluat într‑o ediţie revăzută şi adăugită. Dacă, în fine, Fascinaţia ţinutului (2013) ne punea la îndemână dialogul lui Ion Marin Almăjan „cu critica literară”, va trebui să fim de acord că avem de‑a face cu o proză aspră, cinematică, economicoasă, anticalofilă, cu unele căderi în melodramatic sau senzaţionalism, dezavuând experimentalismul jucăuş. Şi Orgoliile oraşului regal, temperând scrisul „vitezist”, confirmă aceste mai vechi constatări, oferind un mixaj osmotic între „ambitus‑ul documentar” (verificabil) şi liantul ficţional (veridic). Pornind de la visul lui Aurel Cosma, romanul, în pofida fragmentarismului, creşte convergent‑panoramic, dezvoltând „istorii doar aparent disparate”, cum nota, într‑o doctă postfaţă, Ada D. Cruceanu. Poate fi citit şi ca docu‑roman (vezi Raportul maiorului Dumitru Oancea ori Memoriile fostului primar Iozsf Geml), aducând în scenă personaje reale, cu savuroase incursiuni în viaţa culturală a Timişoarei (cafeneaua Spieluhr), fiind, în totul, un elogiu adus Cetăţii, traversând „vremuri aprige”. După cum, prin acele microromane familiale, pătrundem în viaţa domestică a protagoniştilor, prozatorul vădind har în arta portretistică şi o impresionantă „acribie a detaliului”, observa Radu Ciobanu. Pentru ca, într‑un final bine lucrat, Dumitru Codreanu, întremat, doritor să vadă oraşul „cu ochi lacomi”, încerca să înţeleagă ce se va întâmpla în acele vremuri schimbătoare, în clocot.
Ridicându‑se din Ţara Almăjului, fără a fi un autor zonal, Ion Marin Almăjan, ca scriitor de direcţie, mândru de obârşia sa, a urmat îndeaproape sfatul lui Nicolae Stoica de Haţeg, „ţinându‑se” de Banat şi ctitorind tenace o operă, respectând un program ferm.
■ Ion Marin Almăjan, Orgoliile oraşului regal, Editura David Press Print, 2018.
Adrian Dinu Rachieru
