Contemporanul » Profil » Întoarcerea la mitul existenţial al lui Mihai Eminescu

Întoarcerea la mitul existenţial al lui Mihai Eminescu

Ilustrul exeget relevă, cu convingere, necesitatea unui nou mod de receptare istorică a creaţiei lui Eminescu şi, astfel, de identificare a mecanismelor morfologice, nedescoperite

În Cartea vieţii lui Mihai Eminescu/ Spectacolul ontologic al rimei eminesciene (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2018), Mihai Cimpoi propune, din perspectiva reconstrucţiei biografiei de creaţie a autorului Luceafărului, un altfel de „mod de descoperire” (Jaap Lintvet, Punctul de vedere, Ed. Univers, Bucureşti, 1994), a mitului arhetipal auctorial care defineşte viaţa şi opera demiurgului. Atât de mult este implicat Mihai Cimpoi în (re)facerea/reactualizarea „portretului psihognostic” al lui Eminescu, încât se poate aprecia că sensul propriului destin nu poate fi altul decât acela de a „lucra” permanent la descifrarea ontologiei lui.

Ilustrul exeget relevă, cu convingere, necesitatea unui nou mod de receptare istorică a creaţiei lui Eminescu şi, astfel, de identificare a mecanismelor morfologice, nedescoperite, care să accesibilizeze calea spre „fenomen”. Semnalând un grad zero al (de)scrierii biografice a operei poetului, el oferă „cheia” cu care se poate pătrunde în enigmatica sală cu oglinzi a unei personalităţi culturale de excepţie, a cărui viaţă, cum se exprima George Călinescu, este inclusă în poezia sa. Mihai Cimpoi proiectează astfel imaginea unui Eminescu real, nu contrafăcut de legende sau ridicat pe soclu de biografi care nu l‑au înţeles şi care, de‑a lungul timpului, i‑au confecţionat diverse măşti pe care le‑au colorat cu fard pentru a‑i falsifica istoria; ficţiunile şi anecdotele produse în jurul unui chip artificial obstrucţionând procesul de consolidare, existenţial şi estetic, a figurii mitice a celui mai de seamă poet al românilor.

Studiul lui Mihai Cimpoi Cartea vieţii lui Mihai Eminescu/ Spectacolul ontologic al rimei eminesciene nu se supune modelelor ontologice deja consacrate. Discursul său transferă, sub „imperiul” elocvenţei, după expresia lui Roland Barthes, inexprimabilul, cel detectat în scriitura eminesciană. Regulile omologate de Mihai Cimpoi, generabile de interpretări lipsite de constrângere, deconstruiesc, într‑un fel, necunoscutele care încă mai gravitează în jurul mitologiei eminesciene. Întoarcerea la Eminescu presupune, evident, respingerea haosului instalat în câmpul biografic şi în operă, a „metaficţiunii istoriografice” (Linda Hutcheon, Politica postmodernismului, Ed. Univers, Bucureşti, 1997), de care a beneficiat nejustificat (cauza fiind necunoaşterea deplină a operei). Demistificarea falselor sau insuficient înţelese repere biografice sprijină ideea că gradarea valorilor estetice a operei eminesciene devine o obligaţie în condiţiile promovării unor practici patologice de deformare, de mimetizare a creaţiei literare. Mihai Cimpoi, asemeni lui Eugen Simion (în Întoarcerea autorului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981), consideră că, deplasând accentul de la operă spre creator, vom obţine un spor de valoare, o semnificaţie aparte, şi vom afla exact cine este autorul şi care este mediul şi cadrul existenţial în care a creat, precum şi amănunte despre spiritul timpului său, „despre acel ineluctabil Zeitgeist Hegelian” (pp. 5, 6).

Fiinţa eminesciană este o multiplicare a sinelui convertit în limbaj şi nicidecum un pretext literar, alternativă la acesta. Substanţialitatea discursului hermeneutic, susţinut ideatic de o realitate distinctivă, devine logică şi prelungeşte semnificativ adevărul dincolo de imaginar, dezvoltând sensuri contradictorii şi punând la index neobiografismul şi expresionismul ce i s‑au atribuit programatic‑exagerat sau inconştient „omului deplin al culturii româneşti”. Re‑examinarea şi
(re)facerea exhaustivă a elementelor biografice ale lui Mihai Eminescu au reprezentat, pentru eminescolog, o destinaţie prioritară a interpretărilor sale în care aşezarea în non‑ficţiune a timpului biologic a însemnat respingerea tuturor tezelor/aserţiunilor cărora le‑au căzut victimă nenumăraţi critici literari. Or, opera eminesciană nu poate fi judecată decât din interiorul ei anatomic, şi Mihai Cimpoi a dovedit că a pătruns definitiv în universul teoretic, material şi exact al miraculosului Eminescu. Maieutica, în sensul obişnuit al termenului, înţeleasă ca o formă de expresie a culturii contrară codurilor tradiţionale, generează o altă dimensiune a poetului, (re)creându‑i identitatea postumă pierdută, înlocuită cu mituri apocrife, contaminate de invenţii hiperbolice spre a părea mai verosimile, cu inserţii biografice eronate.

Lucrarea Cartea vieţii lui Mihai Eminescu / Spectacolul ontologic al rimei eminesciene, cum o recomandă titlul, completează, epistemologic, „tabloul spiritului creator eminescian” (G. Călinescu, Opere, XII, Bucureşti,1969) oficializat în lucrarea fundamentală, unică – Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (Ed. Gunivas, Chişinău, 2018).

Umberto Eco, în Lector in fabula (Ed. Univers, Bucureşti, 1991), sugerează că, în artă, sunt admise „lumile posibile”, textuale, aflate înăuntrul „universului discursului”. Mihai Cimpoi nu numai că nu respinge teoria respectivă, dar se situează pe o poziţie net organicistă, mai pragmatică: „Trebuie, în cazul său, argumenta el în lucrarea menţionată, să te pătrunzi neapărat de imperativele gândirii moderne, trebuie să legi părţile de întreg, să aplici un mod de înţelegere circular («Zirkel in Verstehen», postulat de Dilthey), să descoperi structuri în care părţile pot fi înţelese prin totalitatea lor articulară” (p. 7).

Pentru că „legenda vieţii proletare a lui Eminescu devine o problemă psihologică şi biografică de oarecare curiozitate” (G. Călinescu), cu încurajarea academicianului Eugen Simion, în prima parte a cărţii, Mihai Cimpoi, aprofundând un sistem analitic de orientare obiectivă şi epistemologică prin labirintul eminescian, (re)construieşte din temelii „fişerul biobibliografic” al „luceafărului poeziei româneşti”.

Plecând de la imperativul că biografia de creaţie a poetului nu trebuie refăcută în baza fişelor aproximative fixate şi răstălmăcite, exegetul şi‑a asumat misiunea de a recupera din textele operei acele elemente biografice care, cu adevărat, sunt în măsură să reconstituie portretul psihognostic al Demiurgului‑Om.

Care este noutatea, sau ce aduce în plus Mihai Cimpoi în tabelul cronologic al vieţii şi operei lui Mihai Eminescu? Pentru a răspunde corect la întrebare, să‑l chemăm în ajutor pe Proust, cu care, în context, criticul afişează afinităţi comune: „abisul care‑l desparte pe scriitor de omul de lume” poate fi căutat acolo unde se bănuieşte a fi eul creatorului, se pare, ţinut captiv în cărţile sale. Aşadar, eminescologul pur şi simplu ignoră biografiile de tranziţie, speculative, chiar şi pe cele alcătuite, în fugă, de alţi celebri biografi, şi îşi asumă riscul unor concluzii categorice evaluative. Asistăm astfel la o iniţiere tipologico‑istorică, motiv care ne determină să susţinem ideea că Mihai Cimpoi, deschizător de noi drumuri în eminescologie, reuşeşte să facă ordine conceptuală în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Pentru Mihai Cimpoi „tabelele cronologice de până acum, unele întocmite de eminescologi notorii (D. Vatamaniuc, I. Creţu, D. Murăraşu, S. Horvat), nu au putut evita predeterminata fundamentare pe nişte puncte de reper comune, din biografiile lui Maiorescu şi Călinescu, care ne‑au oferit moduri de abordare (declicuri hermeneutice) deja clasicizate” (p. 7).

Tehnica de interpretare pe care o aplică teoreticianul se bazează pe recuperarea estetică a autorului retras/consemnat în „peştera” sa. Departe de noi gândul că ar fi cazul să vorbim, în ceea ce îl priveşte pe Mihai Eminescu, de „moartea autorului” (Roland Barthes) produsă de el însuşi, sau de a invoca iluzia că meticulosul Mihai Cimpoi‑naratorul ar avea intenţia de a amenda, în întregime, ariditatea reperelor biografico‑statistice laconic scoase în evidenţă de alţi cercetători.

Dincolo de caracterul reductiv/demonstrativ al interpretărilor sale, clar clasificatoare, intuim prezenţa simbolică a poetului în fiecare scriitură analizată. Mihai Cimpoi, convins că biografia interioară este cea adevărată (p. 13), apelează la aducerea în text a „biografemelor”, acestea fiind rezultatul informaţiilor preluate din opera lirică, publicistică şi dramaturgică a poetului şi literaturizate astfel încât să asigure epicitate şi consecvenţă Cărţii Vieţii acestuia. Trecerea în revistă a anilor trăiţi de Eminescu nu se rezumă, cum sugeram, doar la consemnarea datelor biografice „sustrase” din amintirile şi din referinţele apărute în spaţiul cultural‑literar, ci şi la îmbogăţirea introspectivă a structurii lor existenţiale, alchimice, cu ceea ce I.A. Richards (Principii ale criticii literare, Ed. Univers, Bucureşti, 1974) numea „detalii mărunte”. Pasiunea lui Mihai Cimpoi pentru reformarea punctelor de vedere emise până acum în legătură cu viaţa şi opera lui Eminescu corespunde tendinţei curente de valorizare a „mitului operei şi decăderea mitului creatorului” (Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Ed. Cartea Românească, 1981).

Spre exemplificare, 15 ianuarie 1850 reprezintă atât ziua naşterii poetului în familia Ralucăi şi a lui Gheorghe Eminovici, cât şi un bun pretext de a lămuri câteva enigme din biografia lui Eminescu, acestea începând cu mult contestata şi discutata dată a venirii pe lume şi terminând cu stabilirea arborelui geanealogic şi apartenenţa sa identitară. Sunt aduse clarificări incontestabile despre multe alte pete albe din Cartea Vieţii poetului, în aparenţă aflată în mâna unui vrăjitor care continuu o „deschide” şi o „închide” spre a ne mărturisi, cum menţionează exegetul la textul circumscris perioadei 1866‑1868, imaginile‑mit „ale pribeagului neliniştit, ale eternului îndrăgostit, ale boemului şi cititorului pasionat…” (p. 25). Înşiruirea calendaristică a anilor, comentariile făcute cu lux de amănunte la anumite felii din timpul trăit şi, rareori, mărturisit al poetului, ne dă senzaţia parcurgerii unui jurnal ţinut de un diarist aflat parcă în vecinătatea acestuia cu scopul de a consemna cu acribie, asemenea unui scrib domnesc, tot ce vede, imaginează, trăieşte şi vorbeşte în preajma sa Domnul. Remarcăm, în acelaşi timp, penetraţia spiritului mihaicimpoian, prins în vârtejul scriiturii de, cum spunea Eugen Simion, fantasmele filosofice ale unui discurs vădit modern. Nu degeaba sugeram cândva că pe undeva propria sa biografie de creaţie urmează avatarurile celei a lui Mihai Eminescu.

Partea a doua a volumului în discuţie, Spectacolul ontologic al rimei eminesciene, este, fără tăgadă, poarta miraculoasă prin care intrăm în fabulosul, paradigmaticul imaginar al poetului. Incursiunea criticului prin cosmosul mitopo(i)etic eminescian oferă posibilitatea cunoaşterii rolului, scopului practic şi a funcţiei rimei în versificaţie, cum se utilizează şi de ce „imprimă versului suprema culme spirituală a vieţii”. „Rima eminesciană – stabileşte Mihai Cimpoi – este, esenţialmente, purtătoare de ontos; este o ontogramă în care cu o putere de sugestivitate deosebită se transmit înseşi mişcările sufletului, revelaţiile/ocultările fiinţei (vorbind în termeni heideggerieni). Fluxul sonor atinge, la sfârşitul versului, o intensitate, o fază concentrativă corespunzătoare în felul intensităţii şi concentrării nucleare a mişcărilor iniţiale. […] Poetului i se relevă momentul de taină când îşi pricepe demonul său lăuntric şi patimile de care e pătruns… Rimele asigură acest spor de ontologizare a viziunii prin materializarea în acordul sonor a semnificaţiei spirituale a momentelor de percepere de sine a acestui demon lăuntric” (pp. 155‑156).

Din Antichitate rima, cunoscută sub denumirea de homoiotelcuton, a devenit un element de realizare a eufoniei în structura versurilor, aceasta fiind asigurată prin organizarea metrică a silabelor tonice. Dintotdeauna ea s‑a realizat, fără să ţină seama de diversitatea clasificărilor, prin omofonia ultimei vocale accentuate, creând în acest fel fluidizare, muzicalitate şi măsură ritmului. În spaţiul românesc se poate vorbi despre rostul rimei încă din 1673, când Miron Costin, în Predoslovia – Înţelesul stihurilor, cum trebuie să se citească, nota: „Deci are şi altă datorie stihul: cuvintele cele la sfârşitul stihului a două stihuri să tocmească într‑un chip pe o slovă să se citească, cum ieste: aţaviaţa, fruntemunte, lumespume, i proci. Către aceasta, la citit, unde vor fi cuvintele şi trebuiesc să le scurgeţi, de vei trăgăna, ţii‑a părea că nu este stihul bun, ci trebuieşte, unde va fi de trăgănat, să trăgănezi, unde de scurtat să scurtezi”. Stihul nu este, zice cronicarul (cf. lui Mihai Cimpoi), o scrisoare dezlegată, ci „legată de silabe cu număr” (p .217).

Cartea vieţii lui Mihai Eminescu / Spectacolul ontologic al rimei eminesciene se adaugă fericit exegezelor de până acum şi reafirmă vocaţia criticului Mihai Cimpoi de a (re)scrie, fără osteneală şi fără complexe, „viaţa lui Eminescu” asemuită, evident, unei Cărţi a Cărţilor, poetul însuşi oferind „textul ei cu ajutorul culegătorului Destin”

La rândul său, Ion Heliade-Rădulescu definea rima astfel: „Precum din timpii moderni este o repetiţie a aceeaşi idee cu alte sonuri sau vorbe, indoita diction este o rimă nu pentru auz, ci pentru inteligenţă”. Autorul Zburătorului, este de părere Mihai Cimpoi, propune pentru rime în Curs întreg de poezie generale, denumiri italiene şi alte definiţii, considerate de Vladimir Streinu (piane, tronchi şi sdruciole), în Versificaţia modernă (1966, pp. 115‑116, 119), drept amuzante: sărace sau suferite de felul apropiatformat, boiercavaler, suntciunt, iaulau; rime disgraţiate cu consoana finală asonantă de tipul cuvântvrând, francrang; rime defectoase (sau păcătoase de tot) precum ursfus, lutdud, fructrupt.

G. Ibrăileanu ajungea la concluzia: „Eminescu este cel dintâi poet român care face din rimă un scop şi un lux. El nu se mulţumeşte să găsească rima, el vrea ca rima să fie prin ea însăşi un element estetic al poeziei” (Eminescu, Iaşi, 1974, p. 134). De fapt, stabilise şi Rosa del Conte, secretul poeziei lui M. Eminescu este conferit tocmai de muzicalitatea sunetelor, rima conţinând, carevasăzică, „cuvântul ce imprimă versului suprema culme spirituală a vieţii”.

Mihai Cimpoi, în studiul în discuţie, consideră că o însuşire a rimei eminesciene este aceea că ea nu închide perspectiva sonoră a versurilor, ci face ca ele să reverse şi după lectură, fiind asemănătoare ecourilor pe care le lasă buciumele în spaţiul văilor. În analiza efectuată, acesta constată că rimele la Mihai Eminescu, dincolo de rostul lor mecanic, corect explicat şi de Călinescu, sunt pachete de sensuri meditativ‑existenţiale, transcriind în structuri fonetice bine meşteşugite, conform unei combinatorii a posibililor, pe care o presupune, imaginarul poetic, iluminările şi ocultările fiinţei. Rimele eminesciene au făcut obiectul studiilor multor teoreticieni români şi străini, această atenţie datorându‑se faptului că stilul poetic al poetului a marcat profund evoluţia poeziei româneşti. Din păcate, foarte puţin s‑a vorbit despre Dicţionarul de rime al lui Mihai Eminescu, unde sunt tezaurizate aproximativ 120.000 de „cuvinte purtătoare de rime”, aproape 20.000 dintre acestea fiind identificate în propria sa operă poetică. Este justă observaţia lui G. Călinescu (Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p. 504) că poetul „nu urmărea rima bogată, ci aducerea la rimă a oricărui cuvânt spre a se mişca în voie, fără jertfirea sintaxei, îi trebuiau rime pentru toate părţile de cuvânt”.

Mihai Cimpoi, în comentariul său să‑l numim, în temeiul aserţiunii lui Roland Barthes (Romanul scriiturii, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 207), hyphologic, ajunge la convingerea că numeroase rime au fost utilizate în versificaţia românească pentru întâia oară de Mihai Eminescu, unele dintre ele unice, „cu un statut estetic absolut” (p. 247).

Scrie Mihai Cimpoi în Spectacolul ontologic al rimei eminesciene: „Acestea nu se mai întâlnesc la alţi poeţi din epocă, de dinaintea şi după Eminescu. Purtând timbrul exclusiv al eminescianismului avem: sorţii–morţii (rimă constituită din doi existenţiali), omeneşti–crăieşti, munciţi–nenorociţi, smerită–nezărită, recunoască‑l–dascăl, fâşie–hârtie, cântari–ochelari, spune–depune, admire–subţire, nări–adunări, suspendată–arată, raze–încetează, spaţ–scăpătaţi, tale–sandale, chinuit–gândit, cereşti–priveşti, tărăbii–corăbii, coate–socoate, fâşii–stihii, pierdute–necunoscute, infinit–nemărginit, bracuri–veacuri. Unele rime rare utilizate de Eminescu: tace–pace se întâlnesc la Alexandrescu; întreagă–leagă la Budai‑Deleanu, Iancu Văcărescu, Heliade-Rădulescu; rost–fost la Cârlova; mititel–el la Budai‑Deleanu; mare–fiecare (fiştecare) la Pann, Budai‑Deleanu, Donici, la Dosoftei, Alexandrescu, Bolintineanu, apoi la Arghezi, Pillat, Bacovia, Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă, Coşbuc, Blaga, Şt.O. Iosif, Goga, Minulescu, Topîrceanu; aşteaptă–dreaptă la Iancu Văcărescu şi Heliade-Rădulescu; minte–înainte la Budai‑Deleanu şi Iancu Văcărescu; umăr–număr la Alexandrescu; nefiinţă–putinţă la Budai‑Deleanu; desface–pace la Heliade şi Alexandrescu; nimic–mic la Heliade şi Alexandrescu; întreagă–dezleagă la Heliade. Rimele eminesciene sunt preluate ulterior de alţi mari poeţi, fapt care le conferă valoarea deosebită, consfinţită de folosirea lor de către Eminescu: înnegrit–pierit de Coşbuc; coadă–neroadă de Duiliu Zamfirescu; Şt.O. Iosif, Topîrceanu; gânduri‑scânduri de Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Vlahuţă, Coşbuc, Minulescu, Arghezi, Barbu, Voiculescu; mici‑furnici de Topârceanu; drege‑înţelege de Minulescu; floare‑splendoare de Coşbuc şi Voiculescu; străbate–singurătate de Arghezi; apă‑priceapă de Goga; spumii‑lumii de Voiculescu; văpaie–odaie de Macedonski, Minulescu, Pillat, Arghezi; robi–neghiobi de Coşbuc; iată‑l‑tată‑l de Arghezi ” (pp. 206‑208).

„Ecoul de rezonanţă” (Cesare Brandi, Teoria generală a criticii, Ed. Univers, 1985, p. 199) al cuvintelor „participante la rimă”, aceasta privită ca un factor care – este de părere Mihai Cimpoi – împreună cu ritmul şi cu întregul sistem figurativ contribuie la surprinderea esenţei fiinţei, indiscutabil, meritul lui Eminescu fiind acela „de a face rima nu doar să cânte, ci şi să gândească”.

O întreagă teorie despre rima eminesciană, la fel de inspirată, o dezvoltă I. Funeriu în Versificaţia românească (Ed. Facla, Timişoara, 1980). Datorită rimei, susţine acesta, versul dobândeşte deopotrivă fior, armonie şi cantabilitate. Frumuseţea rimei este dată, lasă să se înţeleagă G. Călinescu, şi de poziţia pe care şi‑o fixează poetul în construcţia stratică a imaginilor şi ideilor cu care obţine fluxul fonic, necesar transmiterii către auzul ascultătorului a unui anumit sunet. La Mihai Cimpoi raţionamentul în cauză, cu referire directă la poet, este descris în termenii următori: „Fondul lexical al limbii se orânduieşte, în viziunea lui Eminescu, în funcţie de structurile fonice şi de variantele de mişcare ale sunetelor. Ne alegem, în consecinţă, cu un «tabel uriaş al polifoniei şi derivaţiilor, al funcţiilor şi relaţiilor muzicale în limba noastră», Eminescu le structurează într‑un ansamblu muzical, rar în contextual limbilor romanice. În cuptorul‑laborator sunt introduce aluaturi din cele mai diferite, căci poetul se arată deschis spre limba curentă, spre cea plină de tinereţea naivă a stilului cronicarilor, spre dialecte, argouri, regionalisme şi poetisme de epocă, spre expresii preluate din alte limbi, nume proprii şi de personaje mitologice spre «vorbe dezgropate» şi vorbe «rebele» (după cum îşi aduce aminte Slavici că făcea în anii studenţiei)” (pp. 233‑234).

Ingeniozitatea lui Eminescu în identificarea celor mai graţioase şi potrivite cuvinte‑rimă, constituind omofonia impusă de funcţia semantică, sunt realităţi cu o semnificaţie deosebită care „face prezent un semnificat” (C. Brandi, Idem, p. 202). De ce rima eminesciană?, se întreabă Mihai Cimpoi. Şi tot el oferă şi răspunsul: „E o întrebare care, într‑o epocă a relativizării valorice, pare că situează de la bun început eforturile noastre într‑o zodie a anacronismului şi, bineînţeles, a inutilităţii. «Declinul» rimei îi face pe unii să creadă că timpul ei a trecut iremediabil şi că e un fenomen clasat şi fixat ca atare în istoria versificaţiei. […] Citit şi din perspectiva terminaţiei, a acordului sonor final, versul eminescian ne relevă, însă, un adevărat spectacol ontologic, care‑i asigură marca stilistică a modernităţii” (p. 208).

În concluzie, Cartea vieţii lui Mihai Eminescu / Spectacolul ontologic al rimei eminesciene se adaugă fericit exegezelor de până acum şi reafirmă vocaţia criticului Mihai Cimpoi de a
(re)scrie, fără osteneală şi fără complexe, „viaţa lui Eminescu” asemuită, evident, unei Cărţi a Cărţilor, poetul însuşi oferind „textul ei cu ajutorul culegătorului Destin”.

Florian Copcea

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now