Contemporanul » Profil » Condiţia de model

Condiţia de model

Pentru Sorin Alexandrescu dramele istoriei sunt trăite nevinovat. Ce doreşte este să ajungă atât de avizat, încât să le ocolească, asemenea marilor gheţari iviţi înaintea vapoarelor. A trăi fără dramă – ce ideal!

Dacă Sorin Alexandrescu se crede în stare să iasă din istorie, se străduieşte aici să‑l scoată pe M. Eliade din politic. Unde, mintal (retoric, scriptic), ar fi intrat fără să o ştie. Cu o neştiinţă salvatoare. Sau absolvitoare. Nu politicul, ci spiritul legionar l‑ar fi acaparat pe Eliade. Care, deci, nu s‑a înverzit (cum spune – în definitiv, nu numai – Z. Ornea) prin Legiune, ci s‑a… spiritualizat, cum vrea să (se) creadă S. Alexandrescu. Acesta nu face aici demers individual în raport cu istoria, pentru că, dacă ar proceda aşa, n‑ar mai scrie despre istorie. Să scrie doar pentru sine? Este şi el persoană publică, profesor, a predat literatură, dar şi – (in)direct – istorie.

Însă nu doar miopia lui Eliade este acum, aici, evaluată. Codreanu, Moţa, Marin trec şi ei prin filtrul de control şi evaluare al istoricului literat. Codreanu este considerat singurul care în 1937 nu se lasă corupt de Carol al II‑lea, socotit total vinovat. Moţa şi Marin au fost înmormântaţi cu 400 de preoţi, dovadă a marelui impact emoţional şi a popularităţii lor. Vox populi, vox Dei? Sugerează interpretul că toată suflarea avea aceeaşi conştiinţă favorabilă? Nu. Dar poate o gândeşte fără a o comunica? Face, deci, proces de intenţie, în spiritul analizei proiecţiei virtuale, legitimat chiar de el însuşi. Pentru Sorin Alexandrescu dramele istoriei sunt trăite nevinovat. Ce doreşte este să ajungă atât de avizat, încât să le ocolească, asemenea marilor gheţari iviţi înaintea vapoarelor. A trăi fără dramă – ce ideal! A scăpa de istorie şi de interpretările ei judecătoare – un ideal nu mai puţin măreţ, utopic, dacă este manipulat cu extremă certitudine! Aceasta este linia sa de gândire, ocazionată de biografia lui Eliade, şi a unei bune părţi din generaţia sa. Pentru aceasta, el adună oricât material îi vine la îndemână.

El arată, de pildă, că drama orbirii din bună‑credinţă a fost observată de M. Sebastian şi nu face altceva decât să o acrediteze. Crede că articolele legionare (lui necunoscute), după cum le rezumă Z. Ornea, nu sunt despre politică, ci despre spirit şi revoluţie creştină. Îl ridică apoi pe Eliade pe culmea noncontradicţiei şi citează din Vremea, la data de 5 mai 1935, când „fenomenul” legionar era în curs, departe de a‑şi da măsura, cuvinte care‑i construiesc o atitudine inatacabilă: „noi nu avem nevoie de intransigenţă şi intoleranţă, vicii străine structurii noastre”. Iată că, până la urmă, cu înţelepciunea retrospectivă, şi „Mircea Eliade a condamnat «odioasele crime». Ce să mai condamne în plus? (…) nu s‑a interesat niciodată – atât cât putem şti astăzi – de ideile politice (s. S. A.) ale legionarilor, ci numai de relevanţa spirituală a atitudinii lor. Aceste idei politice nu le‑a împărtăşit, precum au făcut‑o Cioran sau Noica.” Dar consecventul exeget uită aici că neagă în carte faptul că legionarii ar fi avut idei politice. Faptul acesta – că Mişcarea Legionară a avut sau nu idei politice – rămâne un subiect aparte. Acum reconstitui doar forma discursivă, metodică, nu tocmai lineară, a analistului evaluator.

Caz aparte, deci, lui M. Eliade „fenomenul legionar real”, politic, i‑ar fi rămas necunoscut. El îi scria lui Cioran în toamna anului 1935: „n‑am minţit, dar cred că m‑am jucat”. Joc în modul lui Gide, aventuros, „estetism” invers decât cel în modul lui Valéry, rece, deschide o analogie S. Alexandrescu. În final, Eliade este înscris pe coloana estetică (opusă eticului) şi religioasă (opusă politicului) a epocii şi a generaţiei. Trebuie să observ încă o dată că anul 1935 nu înseamnă nicidecum sfârşitul „fenomenului” legionar. Jocul care nu minte nu este convingător: poţi să minţi şi să spui că te‑ai jucat, jocul este şmecheria care vrea ca simulacrul să nu treacă drept faptă. Opoziţia estetic‑etic nici măcar nu intră în convingerea lui S. Alexandrescu, dimpotrivă, el duce esteticul în etic şi chiar în politic, mergând până la anularea sa! Logica aceasta este aplicată pentru ca să servească opoziţia totală religios‑politic. Procedează aşa un gânditor sedus el însuşi de politic şi destul de dezinteresat de religie.

Dacă maximalismul moral nu uită şi nu iartă nimic, minimalismul moral, susţinut analitic de S. Alexandrescu (care glisează între amândouă), uită şi iartă totul, cu excepţia crimelor. Dar pregătirea retorică a crimelor, complex întreţesută, ajunge simplificată prin eludare. Iată că avem, prin maximalism şi minimalism, şi extremism etic. Calea adevărului faptic este mai cuprinzătoare decât o descoperă şi acceptă minimalismul şi mai complexă decât o (de)valorizează, judecă şi (de)joacă maximalismul etic. De admis ar fi numai un eticism ţintit, act şi evaluare intrinseci, fără raportări extrinseci, care duc la relativisme şi absolutisme para‑etice. Etica se configurează sui generis. Are teritoriu şi autonomie proprii. Ea se tutelează singură. Iar dacă sunt posibile etici ale politicii, religiei, filosofiei, artei etc., ele n‑au rolul sau rostul de a le altera acestora propria configurare. Autonomismul moral este un drept la autarhie ca oricare altul, indiferent de domeniu al existentului.

S. Alexandrescu intră într‑o polemică mai susţinută, pe care, între atâtea altele, a generat‑o Eliade, doar sau abia cu Dan Pavel, optzecist trecut de la critica literară la politologie şi (d)efectele ideologiilor. O polemică în jurul lui Eliade, subliniază S. Alexandrescu pronunţarea scrisă a lui Dan Pavel. Cel dintâi îl află pe cel din urmă, vorbind ca T. Maiorescu, alături, în lectura articolului‑necrolog al lui Eliade despre Panait Istrati. S. Alexandrescu nu scapă ocazia să noteze istoria publicistului Istrati, contradictorie, purtată atât de abătut, de la condamnarea comunismul sovietic la colaborarea din Cruciada românismului, publicaţia disidentului legionar Mihail Stelescu. Putem echivala o critică severă cu prezenţa într‑o companie de gândire şi expresie, e drept, diferită, dar, totuşi, disidentă? A fi disident, indiferent faţă de ce sistem teoretic şi practic, nu deţine un sens unic? Disidenţii comunişti nu diminuau răul pentru care au militat, ca şi extremiştii de dreapta? Nu intru aici într‑o evaluare ţintită, detaliată, a unui exerciţiu etic deplin, singurul legitim, după cum am menţionat.

Disputa se abate asupra atributului ori a condiţiei de model, şi ea susţinută în fel şi chip în toate analizele şi evaluările care conduc la poziţii adverse, e drept că de cele mai multe ori maniheiste. Istrati nu este un model alternativ la Eliade, crede S. Alexandrescu, dar acest ultraradical, alunecând de la refuz la împăcare, respinge, cum face şi cu canonul, nu doar estetic, orice fel de model, vechi sau nou. Fapt imposibil, nu doar că fără repere se întunecă sau se pustieşte totul, dar S. Alexandrescu însuşi se‑ntoarce, şi nu numai implicit, dar chiar explicit, aşadar, nu numai terminologic, la ceea ce aruncă peste bord, din dorinţa exasperată de a se elibera. Dar libertatea speră, nu disperă.

Reacţia sa (anti)polemică recurge previzibil la expresia celui apărat, punându‑l în postura de a se apăra singur. Postura ajunge impostură, manipulare, dacă citatul este ales cu intenţia de a anihila textele opozabile ale aceluiaşi autor. Apare acum şi o problemă de contextualizare. Citatul autosusţinător este din 1935, un an care‑l mai acoperă, prin apărătorul de acum, pe Eliade, cel ce afirma în Profetism românesc: „Singura şi marea armă a oricărui scriitor este independenţa sa faţă de orice formaţie politică; este conştiinţa misiunii sale spirituale şi naţionale”. Zis şi nefăcut, fiindcă el însuşi s‑a abătut de la calea dreaptă, de la ortodoxia artistică, literară, necesar a rămâne autonomă faţă de politică. Aviz angajărilor precipitate de crearea sentimentului de vinovăţie a neimplicării în politic, măcar la nivel verbal. Să notez rapid că nici demonizarea de principiu a politicii nu mi se pare corectă şi morală.

S. Alexandrescu îi desparte pe Istrati şi Eliade, îi vede, iată, pe ei, alături, unul faţă de celălalt. Istrati îi apare condus de morală, iar Eliade de biologie. De fapt, au ceva comun, psihologicul, omeneşte ineludabil, la nivel, crede (anti)polemistul, instinctual, dacă nu citim termenul în cheie figurativă. Iată: „Dacă la Istrati a funcţionat instinctul moral, la Eliade a funcţionat (numai) instinctul de conservare”. Să‑l scoată el pe Eliade în afara moralului? Poate la modul involuntar. Nicăieri nu descopăr aici o pledoarie pentru imoralitate (Gide este invocat undeva, dar în latură estetică!) ori amoralitate. Apoi, la biologic, la instinctul de conservare, care ar explica tăcerea lungă, s‑ar adăuga religiosul şi miticul, transfiguratoare şi acoperitoare ale moralului, juridicul fiind exclus în „procesul” (post)ideologiilor care au croit istoria secolului XX. Observ, dar nu aprob, astfel de raportări, de rostogoliri de la un palier esenţial la altul, în restabilirea (urmată aici de evacuare) a puzzle‑lui istoric.

Să fie iertat, cu totul iertat, Eliade, iată miezul mesajului, care notează aici că şi Dan Pavel recunoaşte că prin religios Eliade a refuzat hitlerismul şi sovietismul, şi, deci, ce vină mai are? Refuz sau acoperire, iată întrebarea care încă se pune. Doar o problemă de raport comparativ se întrevede (invers decât la Dan Pavel) în cazurile celor doi, Istrati şi Eliade. Pavel îi apropie pe cei doi până la identificare, dar teza sa rămâne tot alături. Alexandrescu revine cu scuza că Eliade era miop şi la realitatea legionară. Şi acum nu se mai opreşte aici. Crede că „orbirea” a fost „generală”, nici vorbă, aşadar, de culpă (ne)fericită, indusă prin formula‑clişeu din articolul lui Norman Manea. Raportul şi numai el ar conta. Religia ar fi una, politica ar fi alta. Miopia politică provine din vederea sau viziunea religioasă! Atât de tare este religiosul, încât înlătură, dacă pot să spun astfel, politicul, ba chiar şi esteticul – cum vedem la S. Alexandrescu, pe un alt palier de discuţie, la care ajung, în cazul expres al scriitorului Eliade. De fapt, chiar şi aici citim că „scriitorul Eliade l‑a învins pe omul Eliade”. Nu omul trebuie spus, doar cetăţeanul. Scriitorul nu este supraom. El este doar un artist. Sunt necesare evaluări lămuritoare, clare, altfel dramele vor fi repetate, nu doar în plan individual, cel urmărit de S. Alexandrescu. Pentru a avea evaluări limpezi şi nu ambigue, măcar formal se cuvin (re)cunoscute vinovăţiile, în natura lor reală. Aş dori să citesc clar că politicul văzut ca religios este inadecvat şi păgubos. Că „Devierea spre mitic”, prin ştiinţă, filosofie sau ficţiune, este o simplă fugă de politic, de, etic spus, răspundere, o rea alegere etic‑politică, pentru că putem apropia de data aceasta termenii în ponderea lor inteligibilă reală. S. Alexandrescu idilizează, şi o face până la singurul fapt considerat vinovat: crima. Există un moment de trezire al lui Eliade, notează el aici: uciderea lui Iorga. Lung somn în stare de veche, de conştienţă şi evident de conştiinţă. Lung, dar mai cu seamă cumplit. Uluitor de descalificant, nu doar pentru un om, un gânditor, un artist, de anvergura universală a lui Eliade, dar pentru orice om de rând, care a fost implicat cu propria ştiinţă ori cunoştinţă.

Marian Victor Buciu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now