Din ultimul număr:
Contemporanul » Profil » Ambrozia zeilor

Ambrozia zeilor

„Augustin Buzura nu are nevoie de elogiile noastre postume, fiindcă destul elogiu etern sunt cărţile lui. Numai că Augustin Buzura a fost un om al Cetăţii, cu anumite responsabilităţi şi cu decizii luate spre binele culturii româneşti. Această dimensiune a vieţii lui nu trebuie să intre în uitare, pentru că este un exemplu demn de urmat. Trecerea sa, din ziua de 10 iulie 2017, a fost numai o iluzie pentru minţile noastre obişnuite cu limitele condiţiei umane, căci altminteri scriitorul trăieşte prin „arta sa lungă”, care‑l plasează sub zodia eternităţii.

A studiat şase ani de medicină, ani grei de muncă încrâncenată, dar şi de mari bucurii, în preajma unor mari dascăli, care l‑au învăţat, după vechi reţete, că trupul singur nu se poate vindeca de rău fără suflet. Poate de aceea a făcut specializarea psihiatrică. Până la urmă, s‑a ocupat numai de minte, de inimă (în sens de suflet) şi de literatură, ca să‑l parafrazez pe Gheorghe Bariţiu.

L‑am văzut entuziasmat şi dezamăgit, l‑am văzut sigur de sine şi şovăielnic, l‑am văzut nostalgic şi vehement, dar mereu învăluit în aura creatorului de marcă, situat deasupra obişnuitului, tinzând să iasă „din cercul nostru strâmt” şi să ne ducă spre nesfârşire. Augustin Buzura a rămas credincios artei literare şi României toată viaţa sa. A investigat „absenţi”, „feţe ale tăcerii”, „orgolii”, „voci ale nopţii”, „refugii”, „drumul cenuşii”, a făcut „recviem pentru nebuni şi bestii” sau „raport asupra singurătăţii”, recreând lumea după o cheie de el ştiută, dar potrivită pentru a deschide sufletele şi minţile milioanelor de cititori.

În dragostea sa pentru ţară, pornea adesea de la preceptele Rezoluţiei de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Considera că ţara este un lucru aşa de serios, încât până şi glumele pe seama ei ar fi o blasfemie. Unii confraţi, „intelectuali subţiri” şi „boieri ai minţii”, nu l‑au înţeles, alţii nici nu s‑au străduit să‑l înţeleagă, iar alţii l‑au urât de‑a dreptul. Câţiva dintre aceşti „intelectuali” au exultat la un moment dat, atunci când, nemaiavând răbdare câteva zile, cel mai înalt demnitar al ţării l‑a scos pe Augustin Buzura din clădirea Institutului Cultural Român, în regim de urgenţă. Scriitorul se pregătea să plece la operaţie, la Viena, bolnav fiind şi încărcat de griji. De‑atunci, autorităţile de stat nu i‑au mai acordat aproape nicio atenţie, ba l‑au mai şi admonestat câteodată. Nu a mai primit sprijin pentru scoaterea revistei Cultura, creată de el în cadrul Institutului Cultural Român şi suprimată de epigonii săi cu grăbire. A tipărit‑o în continuare singur, ajutat de câţiva confraţi şi colaboratori inimoşi, revista reapărând în anii din urmă doar în formă electronică.

A considerat Academia Română un empireu al spiritului tutelar, a preţuit instituţia aceasta supremă şi i‑a acordat o cinstire necurmată. Nu a ezitat nicio clipă să participe la lucrările comunităţii noastre academice, chiar şi în anii din urmă, când ne simţea după voce pe fiecare, fiindcă era – cum spunea amar şi autoironic – „orb ca o cârtiţă”. Dar ce bine vedea totul cu ochii minţii! Nu a luat niciodată numele instituţiei academice în răspăr şi nici numele confraţilor, deşi nu avea, cu toţi şi întotdeauna, cel mai amiabil dialog.

Avea un zâmbet bonom, inconfundabil, care‑i putea face pe necunoscători să‑l ia drept naiv. Augustin Buzura era naiv doar atunci când voia el. Altminteri, era enervant (pentru unii) de serios, neluând niciodată „numele Domnului în deşert”, nici pământul acesta, nici oamenii, nici România. I‑a veştejit mereu pe guvernanţi, deopotrivă înainte şi după 1989; s‑a bătut cu cenzura comunistă, bazată pe o ideologie caducă şi apoi cu cenzura cea nouă, mascată, bazată pe traficul de influenţă, pe şantaj, pe ignoranţă şi pe aroganţă. A cerut conducătorilor asumarea răspunderilor faţă de ţară, a cerut competenţă şi seriozitate, dar mai ales muncă stăruitoare, făcută cu cinste şi omenie.

Augustin Buzura a binemeritat de la Patrie, dar nu a primit mai nimic! Poate că nici nu avea nevoie, fiindcă primise de la înaintaşi şi de la Dumnezeu darul şi harul să‑şi facă singur piedestalul pentru posteritate, pe care „nici vântul nu‑l va strica şi nici furul nu‑l va fura”. Pe unii dintre noi ne‑a învrednicit să‑i fim în preajmă câteodată, ceea ce ne‑a înnobilat viaţa şi ne‑a îmbogăţit sufletele. Cunoscându‑l pe omul şi pe intelectualul Augustin Buzura, sunt fericit pentru că mi‑a fost îngăduit ca prin literatura şi viaţa lui Augustin Buzura să gust din ambrozia zeilor şi să simt izul eternităţii.

■ Alocuţiune rostită în Aula Academiei Române cu ocazia sesiunii omagiale dedicată acad. Augustin Buzura

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) Este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2018 președinte al Academiei Române. Cariera științifică: Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now