Contemporanul » Polemice » Vreau dreptate critică!

Vreau dreptate critică!

Revizuirea, normală în orice literatură, n‑ar trebui să se prefacă în iconoclastie. Numai că defăimarea scriitorilor de prim raft e trendy, ba chiar răsplătită cu un locşor printre noii canonici, de gaşcă mică sau măricică…

Vreau dreptate critică pentru valorile literaturii române! Pe urmele celor care „schimonosesc istoria” (mulţumesc, Victor Roncea!), mai ales adevărurile ei de necontestat, tot felul de arbitri ideologici încearcă iarăşi şi iarăşi să ia „atitudine”, călcând totul în picioare. Ordin de linie întâi: să nu domine cumva cei trei dubioşi, Eliade legionarul, Cioran fascistul şi Noica socialistul, „trioul sacru” de pus la zid, după autoarea Evangheliştilor. Să de‑sacralizăm dară trioul! Se vorbeşte de cel „rinocerizat de fascism”, Nae Ionescu. În „deceniul satanic”, aşa cum îl numeşte Mircea Popa, Nae Ionescu era încarnarea răului absolut, acum trebuie extirpat ca antimodel cultural.

Nichifor Crainic, comparabil cu Paul Claudel sau cu Rainer Maria Rilke, a murit sărac şi dispreţuit de cei care considerau vină gravă propagarea misticismului (ca Daniil Sandu Tudor ori V. Voiculescu), iar placa de pe blocul urât, din spatele Gării de Nord, unde s‑a şi stins în deznădejde, a fost dată jos. Cum să fie celebrat un poet mistic, teolog, eseist naţionalist? Nu i s‑a făcut dreptate.

Odiseea plăcilor comemorative continuă, ca să se transforme în „odiosenie”. Ion Lazu mi‑a spus că şi placa lui Cezar Baltag a dispărut de pe blocul unde a locuit. Bunul Lazu n‑a reuşit să treacă în piatră nici Memorialul Scriitorilor Români, al celor 403 victime (53 au decedat închişi). S‑au pierdut şi proiectul, şi Casa Monteoru.

Fundoianu e un destin tragic: a dus Fundoaia la Paris, de unde a fost ridicat de Gestapo şi transportat în lagăr nemţesc, împreună cu sora sa Lina, pe care n‑a vrut s‑o lase singură în moarte. Dar oricât s‑a străduit Roxana Sorescu, Fondane nu‑l poate surclasa pe Eminescu; nici Tzara pe Arghezi, nici Sebastian pe Camil Petrescu (şi‑mi amintesc de verdictul dat de Jeni Acterian pentru Femei: „sentimentalism mandolinat”), nici Bonciu pe Rebreanu. Aflat pe patul blestematei clinici cardio, Petru mi‑a spus: „Îţi dăruiesc un titlu, Magda: Ridicăte, Gyr, ridicăte, Crainic!” I‑am primit darul. O să încerc să le fac dreptate critică.

Nu, nu mă aşteptam ca, postdecembrist, să se producă „înfierări”, în termenii proletcultismului. Să se facă un rechizitoriu lui Blaga, sub acuza că autorul Poemelor luminii a propagat „cultul morţii”, adică era legionaroid. Iar mândreţea de campanii împotriva valorilor neîndoielnice ale literaturii române, de la capodoperele literaturii orale la Eminescu, de la Iorga la Pârvan şi P.P. Panaitescu, de la Rebreanu la Breban, constat că se derulează pe brigăzi, companii, plutoane. Marii exilaţi, ca Vintilă Horia, rămân exilaţi din istorii literare. Expat e şi Goma, „exilat şi din exil”.

Revizuirea, normală în orice literatură, n‑ar trebui să se prefacă în iconoclastie. Numai că defăimarea scriitorilor de prim raft e trendy, ba chiar răsplătită cu un locşor printre noii canonici, de gaşcă mică sau măricică. Marele Alpha e declarat Marele Zero, Preda – lacheu al ceauşismului, Buzura a intrat şi el în cătarea blindatelor grele, la fel Nichita Stănescu, la fel Marin Sorescu…

„Gândirea” e iarăşi acuzată în termenii lui Moraru‑Şelmaru‑Crohmălniceanu, nu şi fostul gândirist Ion Potopin, care versifica conform programelor‑directivă: „Eu ştiu de mult partidul, puterea‑i ştiu demult.” Avea Putere, ce‑i drept, PCR‑ul.

Rebreanu, în ’37, a organizat apărarea lui Sadoveanu, atacat dur de legionari. A luat iniţiativa unui protest public, apărut în 1 aprilie, în ziarul „Dimineaţa”. Semnatari: L. Rebreanu, Victor Eftimiu, Oţetea, Al. Philippide, D. Botez, Şerban Cioculescu. Acum, cine‑l mai apără pe Rebreanu? Rebreanologul Niculae Gheran, maestru al Artei de a fi păgubaş.

Cultura noastră a avut norocul ca Jurnalul fericirii să fie carte salvată din arestul Securităţii, când cărţile se arestau ca şi oamenii. Şi câte „elemente duşmănoase” n‑au fost distruse în „închisoarea morţii”, cum numeau România scriitorii exilului. Radu Florian a vrut să‑l feştelească pe Noica în „Era socialistă”. Florian‑fils îi continuă „opera”. În ciuda eforturilor fiicelor sale, Mircea Vulcănescu a rămas „criminal de război”, prin hotărâre judecătorească definitivă. Moartea i‑a fost anunţată încă din 1949 (nu mai era nici un semn de la el), deşi a murit abia în 29 octombrie 1952, la Aiud, de miocardită şi de dublă pneumonie. Comuniştii şi‑au permis să‑l ucidă martiric, noi îl ucidem încă o dată. Lui Vulcănescu nu i s‑a făcut dreptate. Iubirea accentuată de naţie repugnă.Dar dacă naţionalismul e perimat, şi limba e perimată, şi stilul e perimat, din aproape în aproape.

În această gherilă nesfârşită între etnicişti şi anti‑etnicişti, se constată cu ochiul liber o voluptate a denigrării, a batjocorii, a calomnierii, a bârfei, a insultei. Că‑ţi vine să le strigi ca Daniel Turcea: „până când veţi calomnia, până când?/Încetaţi odată!”

Ce‑i ciudat e faptul că „rătăcirile” lui Ivaşcu sunt scuzate, în timp ce G. Călinescu nu scapă de cele mai joase terfeliri, de băşcălie (nu‑mi place cuvântul, dar îl las aşa). El, nu paznicul gurii sale, Ivaşcu, e „lozincard neologizant”. „Lozincardul” a fost epurat din Universitate în 1948, ca să‑i ia locul la catedră „dinţarul” Vitner, rămas profesor mult după pensionare; studentul Vicu Mândra, fratele atotputintelui Marcel Breazu, care şi‑a desfiinţat profesorul ca „reacţionar ruginit” nereeducabil, a fost, după ’89, avansat pe scurtătură, de la lector la profesor, ca persecutat de Ceauşescu. Despre „eroica” luptă de considerare şi reconsiderare a lui Crohmălniceanu sau Nina Cassian nici nu mai pomenesc.

Dezinvoltura spectaculoasă a lui Călinescu nu place, e taxată drept clovnerie ieftină, nici uriaşul talentul de a improviza. Vocea era isterică, iar chipul – urât şi negru, după Lucia Demetrius, care se plânge în memorii că ar fi fost hărţuită sexual.Iar noi citim nu amintiri, ci traduceri aminte, cum le zice Şerban Foarţă.

Fapt sigur: dacă nu „adera”, Călinescu înfunda puşcăria, aşa că a sorbit din paharul de „cucută ideologică” şi i‑a salvat pe mulţi. Iordan Datcu ştie că medicul Constantin Giugiuc, acela care l‑a ajutat pe Vladimir Streinu, era nepotul lui Călinescu (v. Revelaţiile lecturii, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2016). Călinescu l‑a încadrat pe Dinu Pillat la Institut. A avut‑o în coastă pe Cornelia Ştefănescu (nume de cod: Maria Săndulescu), care n‑a ezitat să‑l blameze, plasându‑l printre „cei care au băut cucută ideologică realist‑socialistă”. Sadoveanu a făcut compromis cu Puterea din iniţiativă proprie; Călinescu a fost forţat.

Inegalabilei Istorii (ce carte groasă, ce carte grea!; Călinescu îi scria lui Camil Petrescu, în 1939, refuzând o întâlnire: „E absurd, dar nu pot! Numai cu o totală schimnicie pot duce la capăt lucrul propus”) i se făcuse campanie contra. I. E. Torouţiu, în „Convorbiri literare” 8‑10, 1941, susţinea că ar fi fost un „talmud”, o „batjocorire dispreţuitoare a sângelui românesc”. La proces (Torouţiu a făcut proces), cerea smulgerea copertelor cu însemne regale şi interzicerea cărţii. În acelaşi timp, presa de dreapta îl critica pe istoricul literar că a introdus evrei în istoria literaturii române. Călinescu a replicat: „un alogen poate să ne îmbogăţească sufletul.” Un soi de critic iaşiot, care recenzase ultra favorabil în „Iaşul literar”, nr. 3, martie ’65, Cronicile optimistului (EPL, 1964), a găsit cu cale, postdecembrist, să‑l acuze: mizantropul devenise, din conformism, optimist. Pentru „Contemporanul”, Călinescu făcuse Reportaj la crescătoria de porci, cu poza ataşată a doi „brigadieri”. Unul dintre ei: G. Ivaşcu. O fi „inconformism de trei parale”? Mă îndoiesc.

„Critic ratat” G. Călinescu? „Misticritificatorul” Călinescu şi nu altcineva l‑a descoperit pe Doinaş în „Jurnal literar”, în 1939. Iar cine îi reproşează că l‑a „diminuat” pe Camil Petrescu n‑a citit necrologul din „Contemporanul”, 17 mai, ’57, despre „acest mare cerebral”; „avea cap abstractiv şi totodată imaginativ, cunoştea schematicul şi concretul şi de altfel ideile înseşi i se prezentau corporal.”

Postsocialist, dragostea firească de ţară, de limba ei, de cultura ei a fost şi este amendată cu ură cominternistă, ca impuls protocronist. Savantul, eruditul Edgar Papu e nedreptăţit, ca şi cum el a provocat valul aşa‑zis naţional‑comunist (o aberaţie: poţi amesteca apa curată cu uleiul presat la rece?). Echipa de zgomote patriotice a acoperit ideile lui Edgar Papu. Or, dragostea cărturarului pentru cultura română a venit, cum stă scris în Timotei,1,5, „dintr‑o inimă pură, dintr‑o conştiinţă bună şi dintr‑o credinţă sinceră”. Şi poate că Zăpezile deacum un veac, în 10 volume, de Paul Anghel ar trebui recitite. Măcar pentru reabilitarea lui Carol I. Un A.B. (Andrei Băleanu?) a criticat prin ‘58 un „poem suprarealist”, publicat în „Contemporanul” de Paul Anghel, în colaborare cu Ilie Purcaru. Autorii au fost eliminaţi câţiva ani de la tipar. Pentru ca, post annum ’89, Paul Anghel să fie scos iarăşi pe tuşă pentru idei protocroniste. Edgar Papu a spus în clar: problema nu‑s talentele, ele există, greu e cu recunoaşterea lor. Iată de ce în capul revistei „Contemporanul. Ideea europeană” stă scris:

„Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia” (Friedrich Nietzsche).

Marelui filosof un publicist mărunt îi ortografiază numele Nitzsch, ca să rimeze pesemene cu Nici. Nici Eminescu n‑a scăpat de „interpretări”. „Fereşte‑mă, Doamne, de interpreţi!” se ruga Arghezi. Ultimul eminescolog de seamă al Universităţii „Al. I. Cuza” n‑a scăpat nici el de denigratori. O repet în fiecare noiembrie, de când s‑a stins: n‑a fost altă Universitate care să facă un rău mai mare unui profesor al ei decât UAIC lui Mihai Drăgan. Cabala mediocrilor din Catedra de Literatură Română l‑a ucis, l‑a ucis, l‑a ucis. Opera amplă deranjează pe cei fără operă.

Da, vreau dreptate critică şi pentru limba română, declarată „nevorbită”, şi pentru literatura declarată involuată. Pentru valoare românească (sintagmă N. Breban). Şi trebuie s‑o luăm de la origini până în prezent, ca G. Călinescu. Mizerabiliştii cer de‑poetizarea poeziei. Prozatorii recenţi merg nu pe amprenta eroică, o preferă pe cea erotică, exotică… Oricare, dar în nici un caz etnică. Etnia? Arhaică. Specificul? Erezie. Biserica ortodoxă? De flituit. Ethosul? Antiintelectual.

Iorga, etichetat „fluier naţional”, îi dispreţuia pe cei care contestau cultura noastră, considerând‑o inexistentă, iar naturalistul Const. Esarcu cerea cetăţenilor să dea un ban pentru un edificiu‑simbol al culturii naţionale. Aşa s‑a construit un Ateneu. Noi de‑construim?

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now