Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Un experiment eşuat?

Adrian Dinu Rachieru: Un experiment eşuat?

În scurtul răgaz ce i s-⁠a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani şi încă unul”, impune prin teribila forţă de creaţie, uluitoare prin întindere şi varietate, vestind noua poezie. Iar bogăţia ineditelor nu face decât să confirme fabulosul său laborator, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu descoperea o „dezordine dureroasă”.

Înainte de a ne părăsi, Marin Ioniţă ne-⁠a dăruit a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii sale despre „fabrica de scriitori”1, acolo unde ucenicise şi el, în două reprize / înregimentări, stând aproape doi ani (1952-⁠1954) în preajma lui Labiş; fără a-⁠i fi fost prieten, precizează, şi fără a absolvi faimoasa şcoală, „o scufie cu zorzoane”, ctitorită după mo-del sovietic. Şi din care „n-⁠a mai rămas nici arhiva”.

Încât, născută din îndemn, cartea lui Marin Ioniţă, cel fără diplomă şi fără repartiţie, eliminat ca „element necorespunzător”, narează – ca martor şi protagonist – despre această „fermă de tip special” (p. 19), încercând – ne asigură – să „se ţină de adevăr”, reconstituind imaginea unei lumi care a fost, o epocă în care „stăpână pe ţară era frica”. Marin Ioniţă, cu har portretistic, îşi povesteşte amintirile, fiindcă „trebuia să spună cineva povestea asta” (p. 14). Recunoscând că experimentul a eşuat, falimentul Şcolii de Literatură şi Critică literară „M. Eminescu” fiind „întâiul mare rateu de cadre” (p. 214). În pepiniera de scriitori de pe Kiseleff, într-⁠un mediu sterilizat, îndopaţi cu ideologie, urmau a creşte copiii partidului, ostaşi pe frontul luptei de clasă. Or, după cinci ani, Şcoala a fost desfiinţată (implicit o recunoaştere a eşecului) şi Marin Ioniţă reuşeşte, sublinia Alex Ştefănescu, prefaţatorul opului, „o transmisie în direct din epoca stalinismului” (p. 6), creând „o puternică impresie de viaţă”. Avem astfel şansa de a ne întâlni cu figuri care, ulterior, au marcat cursul literaturii noastre. Sau au sigilat destine, precum „directorul cel mare”, Petre Iosif, „nume de două ori biblic”, în epocă un Dumnezeu al celor ce se şcolau în arca de la Şosea, avizând sancţiuni sau eliminări. De numele lui se leagă – ca „operă importantă” – mesajul de abdicare al regelui Mihai I (sursa: Paul Georgescu) şi, desigur, eliminarea lui Marin Ioniţă însuşi; „el (regele) a fost dat afară din ţară”, iar semnatarul acestor preţioase însemnări a zburat din Şcoala de Literatură, fireşte, tot pe baza înscrisurilor lui Petre Iosif, care ar fi fost „cele mai însemnate creaţii literare ale lui” (p. 359).

Evident, Labiş era disputat de toţi colegii (p. 319), încât Marin Ioniţă nu ezită să vorbească despre „Labiş şi ceilalţi”2. Labiş intrase deja în legendă. Prins în turbionul unui timp convulsiv, dramatic şi utopic, fracturând Istoria, el, copilul teribil al poeziei noastre, „a ars scurt şi orbitor”, scria T. Vianu, la zece ani de la moartea poetului. Şi tot el adăuga, cumva enigmatic: Labiş, eternul copilandru, „şi-⁠a priceput vremea”. În ce sens oare? Ca poet iluzionat, angajat, „lacom de idei”, luându-⁠şi în serios investitura, purtător de cuvânt al unui ev brutal, lozincard, incandescent? Sau, dimpotrivă, ca ins dezamăgit, incomod, de o lucidă candoare, riscând a deveni – în clocotul evenimentelor – celălalt Labiş? Evident, n-⁠ar fi putut ocoli temele epocii, într-⁠o vreme în care, plăsmuind o lume nouă, poetul, „cu ochii grei de vis”, ne asigura că „elanul nu poate fi ucis”; că, în clocotul „luptei măreţe”, asaltat de o furtună de patimi, înţelegea că ţara „îşi căuta drumul” (v. Eu am intrat…) Dar faţă de corul osanaliştilor, faţă de verbiajul şablonard, îmbătat de festivism şi agitatorism, Labiş pare distonant. Îşi dezvăluie febra lăuntrică („spiritul adâncurilor”), e cutreierat de pusee haiduceşti în „noaptea fierbinte a tinereţilor” sau contemplă, răscolit, peisajul calcinat, dezolant. El scrie „ca dintr-⁠o răsuflare”, observa Lucian Raicu, mobilizând umanul, aducând o undă proaspătă, interogativă, într-⁠un climat dogmatic, sufocant. Un suflu idealizant animă stihurile labişiene şi, concomitent, sesizăm o „progresivă îndepărtare” (cf. Gheorghe Grigurcu) faţă de reţetarul epocii. „Întrebările chinuitoare se pârguiau pe rând” (v. Drumul meu), încât Labiş, indubitabil, urma a se despărţi de „viziunea candid infantilă”, cum mărturisea. În doar câţiva ani, Labiş se va maturiza brusc, denunţând prostia poleită sau „poruncile gângave”. Ineditele ne îngăduie să vizităm atelierul poetului, să descoperim chipurile lui succesive, cercetând „fondul secret” (deceptiv, defensiv) al poeziei labişiene, despărţindu-⁠se de fariseism şi demagogie. Nominalizat, ca exemplu negativ, în Raportul lui M. Beniuc la Congresul breslei (18-⁠23 iulie 1956), poetul, însoţit de „amici”, supravegheat etc., ar fi avut, uşor de bănuit, o soartă grea. Dificil de spus, însă, cum ar fi evoluat acest „perfecţionist ingenuu”, cum l-⁠a văzut Mircea Coloşenco, încercând o evadare din „cercul ideologic”. Oricum, paradigma labişiană uimeşte prin cutezanţele precocităţii, anunţând „un caz dublu”. Labiş, cu elanu-⁠i juvenil, un genialoid devenit, prin siguranţa de sine, „mentor”, s-⁠a manifestat decomplexat şi, negreşit, a fost pizmuit, trezind îngrijorare. A fost el lichidat din-tr-⁠un ordin ocult, cum afirmă N. Cârlan, alungând orice dubitaţie? Atitudinea posterităţii, livrând etichete în conflict, s-⁠a manifestat contradictoriu, sub povara şocului emoţional al accidentului, lăsând chestiunea nedezlegată. Important e, însă, că proiectul lui Tomozei, prin râvna atâtor devoţi (N. Cârlan închizând lista) prinde chip editorial. Scotocind neobosit arhiva Labiş, Nicolae Cârlan, un chiţibuşar de modă veche, tipărea, în 2013, Opera magna şi mai apoi Poezii inedite (2015), ca „ultime recuperări”, oferindu-⁠ne oglinda integrală; rămânând, totuşi, în „zariştea aproximărilor”. Fiindcă oglinda e „fără margini precis trasate”, neputând şti cum ar fi configurat (editorial) poetul însuşi acest patrimoniu. Cu regretul, de neocolit, că doar îi aproximăm intenţiile. Prietenii de altădată (L. Raicu, Aurel Covaci, Eugen Mandric, Savin Bratu), cei care au „organizat” sumarul Luptei cu inerţia (primul volum postum) i-⁠au urmat vag doleanţele, şi ele vag formulate în Oferta de publicare, adresată de poet Editurii tineretului.

Curios, întrebarea dacă meteoricul Labiş s-⁠a împlinit bântuie încă. G. Călinescu l-⁠a considerat „un poet pe deplin exprimat”, deşi vârsta la care a dispărut îl fixa într-⁠o tinereţe perpetuă. Să ne amintim că acele „certe făgăduinţi” (dibuite în 1951) i-⁠au îndemnat pe ieşeni, la sugestia lui Constantin Ciopraga, să-⁠l aducă în „dulcele târg”; că teribilul adolescent a grăbit prin juvenila sa poezie reîntâlnirea cu tradiţia, spărgând tiparele epocii şi risipind molozul versificărilor teziste. „Eu sunt spiritul adâncurilor” – clama junele poet, plin de impetuozitate, revărsându-⁠şi energia polemică cu o invidiabilă prospeţime, deopotrivă muzicală şi discursivă. Poetul-⁠adolescent asculta glasul epocii, dar nu respecta canoanele producţiei proletcultiste. Înscris, fatalmente, în „plasma stilistică” a acelei epoci, el deschidea o nouă perspectivă „ontologică”, contaminată de intertextualizare. Inocenţa vizionară, emblema neoromantică, saltul la metapoezie fac din Labiş un ferment, primenind lirica noastră. El a întinerit poezia şi având „tristul noroc” de a muri tânăr, îşi frângea traiectoria printr-⁠o moarte simbolică. Sincer, impetuos, împrăştiind poeme înflăcărate, era animat de o credinţă. Prins în vârtejul istoriei, lansând îndemnul luptei cu inerţia, condamnând „îmburghezirea” („trântori prelinşi în noua casă”) poetul dovedea, de fapt, un fond insurgent. Labiş n-⁠a fost un versificator oportunist, ca atâţia. El n-⁠a acceptat rolul docil de executant, aliniindu-⁠se la o ideologie. Caracterul afirmativ al liricii sale ţine şi de resortul polemic, dorind a rescrie repertoriul tematic, injectând prospeţime şi revitalizând, prin comuniune sufletească, locurile comune ale epocii. Asaltat de nelinişti, era un dezamăgit. Ameninţat cu închisoarea risca să devină întâiul disident dintre scriitori în „lumea nouă”. Moartea sa (care a fost văzută ca o jertfă) l-⁠a salvat oare? Sau, dimpotrivă, nu i-⁠a oferit răgazul de a se desprinde din „capcana comunismului” (cum zicea Aurel Covaci, fostul coleg de cameră).

Indiscutabil poet revoluţionar, Labiş a spart gheaţa proletcultismului. Trăind „în miezul unui ev aprins”, el s-⁠a războit cu inerţia şi compromisul, căutând izvoarele purităţii şi condamnând trădarea prin minciună, abandonul conştiinţei morale. A fost el un poet comunist, cum susţinea G. Ivaşcu? Aderarea sa la idealul comunist, scrie şi Alex. Ştefănescu, trebuie considerată ca „o iniţiativă”. Prin intensitatea participării şi prin inocenţa vârstei, tânărul poet (rămas un poet al tinereţii) se aruncă în beţia visării, animată de furtună şi senin, risipind „o frumuseţe disperată şi cutremurătoare” (Perpessicius). Virginal în spirit (zicea Nichita), poetul din Mălini se vădeşte un recalcitrant, cu purtări puţin ortodoxe, anunţând, parcă, o reeditare a revoltelor istratiene. Ciclul Omului comun marchează o altă etapă în scrisul labişian şi îngăduie, în subtext, şi o descifrare a motivaţiei schimbării. Aderând la un crez, descoperind poezia chiar şi în „dura sforţare omenească” şi, neapărat, în „frumuseţea curată” a naturii, Labiş – ca poet angajat – nu acceptă macularea. Or, trezindu-⁠se la realitate, el e cuprins de frământări şi interogaţii, încât amintitul ciclu poate fi şi un „proces verbal al unei confruntări lăuntrice” (cf. Laurenţiu Ulici). Versul labişian, în care „citeşti ca într-⁠un suflet” (cum s-⁠a observat), flagelează pe cei care „în noua rânduială şi-⁠au căutat culcuş”, pe „trântorii ascunşi după stindarde”. Adolescentul-⁠poet glorifică puritatea, obligat să constate că „topindu-⁠se, zăpezile murdare se vădesc”. Descoperă divorţul dintre realitate şi utopie şi, maturizat brusc, trece la un ton sumbru. Lupta cu inerţia, despărţindu-⁠l de aerul jubilativ al „comunismului romantic” este un veritabil manifest, propunând un alt Labiş. Nu e vorba, evident, de o formulă coerentă, ci de o febrilă căutare, tot în numele demnităţii şi purităţii, accentuând nota reflexivă. Poetul era în drum spre altceva şi un caiet verde (aflat la Savin Bratu şi pierdut la cutremur, în ’77) conţinea astfel de poeme dinamitarde, întorcând pe dos ştiutele clişee, congelate de manualele şcolare. Ultimul Labiş, interesat de „omul comun”, se desparte de modelele poetice, dar, cu deosebire, se detaşează de „pactul politic”, descoperind, cu suflet tânăr, „tragica beţie a toamnei” şi „braţele de aer ale clipei”; şi, mai ales, presiunea prezentului lozincard, întinând frumoasele idealuri.

Despre Labiş s-⁠a scris enorm şi poetul, ivit într-⁠o epocă de ferocitate dogmatică, sub presiunea interdicţiilor, impunând – printr-⁠o critică „procuratorială” – realismul socialist ca metodă, atrage încă. Izbucnirile sale imagistice, de mare prospeţime, sfidând carcasa dogmei, acel copleşitor ilustrativism tematic al versificatorilor vremii, aliniaţi, „capturaţi”, monitorizaţi etc. sub cupola ideologicului, n-⁠au fost scutite de aspre mustrări, vădind însă insurgenţă structurală şi o salvatoare încredere de sine. Labiş era considerat – de către directorul Şcolii de Literatură – „un rătăcit”, vehiculând idei duşmănoase, trecut pe „lista neagră” întocmită de Gogu Rădulescu, supravegheat, supus percheziţiilor, hărţuit, acuzat de snobism şi evazionism prin gura unor confraţi oportunişti şi invidioşi. Până la a deveni, în 1956, un „scriitor interzis” (cf. Ion Băieşu), într-⁠o perioadă neagră, bântuită de suspiciuni, pe care Labiş însuşi o considera „treapta limpezirii”. Limpezirile i-⁠au fost însă fatale.

Cel care „a licărit scurt între două nopţi” (cf. Vl. Streinu), un esenian acceptând, prin angajare sinceră, grefa maiakovskiană, prins în mrejele utopiei ştia că „elanul nu poate fi ucis”. Dar trăirile aurorale, „frenetica beţie” a viului, incandescenţa creatoare suportă asaltul birocratizării, a inerţiei şi prejudecăţilor. Spre deosebire de abundenta producţie a liricaştrilor de partid, exterioară şi ditirambică, poezia lui Labiş se verosimilizează (cf. Marian Popa), proclamând necesitatea „luptei duble”. Expediţia cinegetică din Moartea căprioarei consfinţea despărţirea de vârsta candorilor; astfel, lirica labişiană, însetată de puritate, se maturizeză brusc, obsedată de tema degradării idealului, anunţând, nota acelaşi Marian Popa, „dezvoltarea unui opozant”.

Iată de ce supoziţia asasinatului (politic), bucurându-⁠se doar de „certitudine foclorică” încă rezistă. În pofida numeroaselor cărţi care au atacat subiectul, nebuloasa împrejurărilor nu s-⁠a risipit. Dosarul Labiş e voluminos, anii petrecuţi la „fabrica de scriitori” din Kiseelef 10 (dacă ar fi să reamintim sintagma-⁠titlu, propusă de Marin Ioniţă) întreţin frenezia detectivistică a foştilor colegi. Imré Portik cu Hora morţii (2005) sau Irimie Străuţ (O moarte care dovedeşte ceva, 2001), încearcă aşteptate clarificări. Iar inflaţia de prieteni post-⁠mortem, livrând „ficţiuni memorialistice” (cum se rostea, „în numele prieteniei şi al adevărului”, Imré Portik, în volumul îngrijit de Florin Diac) sau tentativele exegetice amatoristice, pornite în numele „recursului la memorie” nu fac decât să întreţină confuzia, deplasând interesul spre senzaţionalism, părăsind opera. Marin Ioniţă respinge ipoteza asasinatului, notând că „sistemul avea nevoie de el” (p. 156). Spirit boem, vitalist, amator de farse, optimist incoruptibil, Labiş alunecase pe „panta pierzaniei”, ispitit – cu băutură şi bacante – „în lumea exceselor” (p. 147). Încât „copilul minune nu putea să dispară decât în mister” (p. 157).

Cât priveşte soarta autorului Labiş (casabil, chiar „expirat”, după unii), ea depinde, decisiv, de testul lecturii. Fenomenul Labiş legitima o generaţie, redescoperind lirismul şi refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată. Iar C. Regman nu ezita să afirme, în 1956 (!), că „generaţia sa nu va întârzia să se recunoască pe sine” (vezi Viaţa Românească, nr. 5/1956). Resurecţia lirismului, ieşirea din somnul dogmatic, părăsind erotica de partid (cu inerentul triumfalism al epocii), transfigurarea unor teme bătătorite (de epic festivist, lozincard, şablonard) au căpătat, prin scrisul labişian, prospeţime, branşate la „viaţa clocotind în vers”, angajând dezbaterea morală. Mai mult, Labiş s-⁠a dovedit „fecundator prin absenţă”, recunoştea Mircea Cărtărescu (e drept, prin 1981). Această iradiere, estompată după seismul decembrist, ridică o serie de întrebări pe care n-⁠ar trebui să le ocolim.

În scurtul răgaz ce i s-⁠a dat, poetul, la cei abia „douăzeci de ani şi încă unul”, impune prin teribila forţă de creaţie, uluitoare prin întindere şi varietate, vestind noua poezie. Iar bogăţia ineditelor nu face decât să confirme fabulosul său laborator, acolo unde, în masa manuscriselor, Lucian Raicu descoperea o „dezordine dureroasă”. Dar noutăţile, câte se vor mai ivi, nu vor putea schimba imaginea poetului, prins într-⁠o tranziţie frântă. Sinceritatea labişiană, mobilizatoare, slăvind retorica angajării („să împlinim cu suflet”) vira periculos spre o altă, mijindă, poetică (rimbaldiană, închinată „încâlcitului ştrengar, Arthur”). Încât, alături de Ion Simuţ, putem conchide că „citit azi, Nicolae Labiş nu e un mare poet, dar, dacă îl raportăm la context, ne dăm seama că ar fi putut să fie”. Totuşi, cel care sorbea „prin pupile lumea”, vestea trecerea de la sensibilitate (inocentă) la poeticitate, ca asumare lucidă a travaliului liric; „efectul Labiş” (cf. Marin Mincu) a reorientat receptivitatea, odată cu reîntoarcerea prigonitului eu poetic, deschizând pârtie postlabişienilor.

Note:

1. Marin Ioniţă, Kiseleff 10: fabrica de scriitori, ediţie revăzută şi adăugită, Prefaţă de Alex Ştefănescu, Corint Books, Bucureşti, 2018.
2. Preţioasă, cartea lui Marin Ioniţă (1929-⁠2018) aduce la lumină chipuri de altădată, vorbind despre „prinţesele comunismului” şi „cele trei sirene” (Maria Banuş, Nina Cassian şi Veronica Porumbacu), despre „două embleme” (Labiş şi Tomozei), despre Dan Deşliu şi Labiş, despre „asaltul ardelenilor” sau închipuind, cu observaţii de reţinut, „vieţi paralele” (Lucian Raicu şi Nicolae Stoian). Reamintindu-⁠şi de coşmarul Hoajă, directorul politic şi de studii, la examenul de „materialism diabolic”. Şi luând viaţa de la început după ce reuşise la Filologie, la Universitatea din Bucureşti (1956-⁠1960). Întrebându-⁠se „ce a mai rămas din prozatorul socotit cel mai talentat din serie” (p. 57), volumul lui Marin Ioniţă dă un răspuns convingător, oferindu-⁠ne tocmai imaginea şcolii, împiedicând „dispariţia ei definitivă din paginile unei Istorii zbuciumate”. Iar dacă am întocmi o listă a celor trecuţi pe-⁠acolo (aproximativ o sută), „porniţi cu toţii de prin diferite sate” (p. 239), vom reţine nume importante, infirmând ipoteza eşecului. Neîndoielnic, experimentul a eşuat din perspectiva diriguitorilor politici, şcoala neasigurând „armata de condeieri devotaţi” (p. 238), exceptând, desigur, „zeloşii, veleitarii şi fripturiştii”. Stăpână peste acest carusel de imagini este, însă, Aurora Cornu, cu efigia proiectată, „într-⁠o lumină boreală”, pe frontonul palatului de la Şosea, reînviind, cu abur erotic, amintiri din lumea umbrelor.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest