Contemporanul » Polemice » Theodor Codreanu: Marea reeducare

Theodor Codreanu: Marea reeducare

Aceşti tineri şi „civilizaţi” ţurcanieini au avut sarcina să penetreze toate instituţiile ţării spre a le face „independente”, ceea ce s-⁠a şi reuşit, în bună măsură, de vreme ce imaginea din fabula lui Alecu Donici, Racul, broasca şi o ştiucă, funcţionează ireproşabil în spaţiul principalelor instituţii ale statului.

Petru Ursache rezumă exemplar doctrina Andropov, coroborată cu „experimentul Piteşti” dus până la capăt, până în marginea etnocidului românesc, tema cărţii sale. Se cuvine, de aceea, să-⁠i trasăm ultimele consecinţe. Dublarea revoltelor de la Timişoara şi de la Bucureşti cu lovitura de stat pregătită de disidenţa îngăduită simultan de Moscova şi de Washington, după istorica întâlnire de la Malta (Gorbaciov-⁠Bush, 2-⁠3 decembrie 1989), are un ciudat paralelism nu numai cu vechea întâlnire de la Ialta, ci şi cu Pactul Molotov-⁠Ribbentrop: la Malta, Mihail Gorbaciov a primit undă verde pentru schimbarea regimului Ceauşescu, iar George Bush, consemnul răsturnării dictaturii lui Manuel Noriega din Panama. În decembrie 1989, s-⁠au întâlnit două forţe antinomice: pe de o parte, reacţia emoţională, stihinică a instinctului naţional, simbolizat muzical de melodia mobilizatoare Deşteaptă-⁠te, române, care, nu întâmplător, va deveni imn naţional (singurul câştig autentic românesc al revoltaţilor), iar pe de alta, resurecţia programatică a vechiului cominternism aflat de ani buni în adormire, dar la fel de viguros ca în anii când a declanşat „experimentul Piteşti”, supravieţuitorul simbolic fiind viitorul creier al „revoluţiei”, Silviu Brucan. Acesta fusese, alături de Alxandru Nicolschi (acum ieşit din uz) şi de alţii întreţinător al cruzimilor criminale din puşcăriile comuniste. Arma sa de tortură a fost şi mai groaznică decât a lui Eugen Ţurcanu: ziarul Scânteia. Alături de Alexandra Sidorovici, acuzatoare în Tribunalul Poporului, a instigat, în ziarul partidului, la condamnarea publică a elitelor politice şi culturale, între victimele sale fiind Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Pamfil Şeicaru, Radu Gyr, Constantin Noica ş.a. Viclenia arhetipală a bătrânului cominternist s-⁠a arătat în mirosirea foloaselor disidenţei în raport cu dictatura lui Ceauşescu. Din 1987 până în 1989, s-⁠a plimbat (cu îngăduinţa generalului Iulian Vlad) de la Washington la Moscova, aşa încât musai trebuia să semneze celebra Scrisoare a celor şase, alături de Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Corneliu Mănescu şi Grigore Răceanu. Resuscitarea vechilor oameni ai KGB-⁠ului a fost oglinda andropoviană a preluării puterii de către acelaşi partid în condiţiile „farsei pluripartidismului” (Petru Ursache), puzderia de partide postdecembriste fiind fărâmiţarea partidului unic, acum gata să se legitimeze prin „voinţă revoluţionară” (vezi stadiul 4 al metamorfozării din doctrina Andropov), toată mascarada criminală a „luptei cu terorismul” de după fuga Ceauşeştilor.

E momentul crucial care închide în sine inecuaţia obscură naţionali/periferici (ca să folosesc terminologia lui Neagu Djuvara1), care arată că regimul Nicolae Ceauşescu, departe de a fi creat o variantă de naţional-⁠comunism, a dus la desă­vârşire răsturnarea istorică, în timpul celor câteva decenii de comunism, a raportului dintre autohtoni, deveniţi „minoritari”, şi minoritarii cominternişti deveniţi „majoritari” prin reeducarea începută de partid cu instrumente ca Eugen Ţurcanu şi Silviu Brucan. Cu alte cuvinte, elitele naţionale care ar fi putut prelua puterea în 1989, nu mai existau de ani buni, fiind exterminate în închisori. Puţinii care supravieţuiseră erau o evidentă minoritate, disipată fie în Ţară, fie în exil. Iată de ce a fost floare la ureche ca misiunea preluării puterii să fie încredinţată nu exilaţilor din categoria Vintilă Horia şi Paul Goma, ci bătrânilor cominternişti din specia Silviu Brucan şi Nicolae Militaru. Cei care clamau ideea naţiunii în 1989 s-⁠au nimerit să fie demagogi pamfletari, precum Corneliu Vadim Tudor, uşor acuzabil că fusese „poet de curte”, aducând un grav prejudiciu direcţiei naţionale. N-⁠au avut simţ şi voinţă politică nici generali ca Ştefan Guşă şi Iulian Vlad (ultimul şi cu povara şefiei Securităţii din anii recenţi ai regimului), limitându-⁠se, în consecinţă, doar la a dejuca planul implicării militare a miilor de „turişti” sovietici şi maghiari, evitând un război civil devastator. Cu toate acestea, ei au fost percepuţi imediat de „marele păpuşar” Silviu Brucan ca foarte „primejdioşi” şi, în consecinţă, eliminaţi din joc, în favoarea foştilor kaghebişti (ca să-⁠i numesc doar pe câţiva) Nicolae Militaru şi grupul de „apostoli” asemuiţi de Larry L. Watts cu cei de la Cambridge2, care au slujit Moscova: Nicolae Doicaru, Constantin Iosif, Mihai Caraman şi Ion Mihai Pacepa. Pe 31 decembrie 1989, generalul Iulian Vlad a fost arestat, în mod simbolic, sub ochii lui Nicolae Militaru şi ai ambasadorului sovietic Evgheni Tiajelnikov, fapta însemnând o triplă vendetă (a KGB-⁠ului, a lui Militaru, care fusese demascat ca agent KGB de Vlad, pedepsirea solidarităţii dintre generalii Guşă şi Vlad în dejucarea intervenţiei militare străine)3. Procesul lui Iulian N. Vlad a intrat în malaxorul justiţiei de tip răzbunare, fiind „supravegheat” îndeaproape, ca în anii ’50, de către Silviu Brucan, care nu s-⁠a lăsat până nu l-⁠a văzut pe împricinat condamnat la 25 de ani pentru „genocid”.

Continuitatea dintre regimul comunist şi cel postdecembrist, în pofida impresiei de sisteme diametral opuse, este reflectată cel mai bine de Justiţie, elementul-⁠cheie al unui stat de drept, organic. În anii ’50, modelul cominternist a fost Tribunalul Poporului, perpetuat cu ceea ce un profesionist de geniu ca Petre Pandrea (1904-1968) a numit o imensă „harababură judiciară”, identificată de el încă din vremea dictaturii carliste, până în anii 1962-⁠1964, când încă se afla încarcerat de comunişti, ca om de stânga ce se considera, fiindcă se încăpăţânase să rămână un „mandarin valah”4, slujitor al adevăratei justiţii şi al nobleţei ţăranului român: „Trăim în plină harababură judiciară de peste trei decenii. Pentru un jurist-⁠penalist ca mine, harababura juridică reprezintă consternarea şi durerea mea cea mai mare. Mă sufoc. Deschideţi geamurile. Scoateţi obloanele…”5. Pandrea a întruchipat arhetipal ideea de justiţie, fiind toată viaţa apărătorul celor persecutaţi, indiferent că au fost comunişti, evrei, legionari, ţărănişti, liberali, aşadar, un Paraclet de esenţă iisusiacă, precum rar ne-⁠a fost dat să întâlnim. Altminteri, el este cel dintâi care a înţeles grozăvia marii reeducări comuniste în puşcării, fiind şi autorul unei cărţi cu titlu grăitor: Reeducarea de la Aiud. Jurnal penitenciar 1961-1964, publicat postum la Editura Vremea, Bucureşti, 2002.

Piatra de temelie brucaniană a „revoluţiei” din decembrie 1989 a fost, nici nu se putea altfel, un act de „justiţie”, cu urmări devastatoare în următoarele trei decenii: procesul şi împuşcarea Ceauşeştilor. Era o repetare a Tribunalului Poporului, care-⁠şi începuse misiunea cu procesul şi asasinarea mareşalului Ion Antonescu, semn al răzbunării că îndrăznise să elibereze teritoriile invadate de bolşevici. Caracterul antijuridic al condamnării Ceauşeştilor a oripilat până şi pe străini, mai puţin pe românii reeducaţi chiar de Ceauşescu. Ateismul sfidător al cominterniştilor nu a ezitat să dea evenimentului o turnură ritualică, strident anticreştină, îndreptată împotriva creştinismului ortodox românesc: „sacrificarea” fiind comisă în plină zi de Crăciun. Ar fi trebuit să fie limpede pentru români pe ce carte joacă noii „revoluţionari”. Dar la un popor trecut prin marea reeducare nimic nu putea fi limpede, cu atât mai puţin că mânia stihinică a revoltaţilor a fost folosită de cei care lucrau cu logica de fier comunistă a principiului lui Stalin şi Adolf cine nu e cu noi e împotriva noastră, consecinţa politică fiind anunţată, cum am văzut, încă de Valter Roman: „După noi vor veni cei care trebuie să vină, căci nu există post-⁠comunism. Noi scriem istoria; noi o creăm.” Cum s-⁠a observat, românii au făcut revoluţia şi au votat, ulterior, cu albeaţă pe ochi. Au crezut că li se va face dreptate măcar faţă de regimul răsturnat, dacă nu împotriva nedreptăţii ontice. Însă în loc de stat de drept, s-⁠au pomenit încorsetaţi în unul cu o nouă „harababură juridică” şi mai fabuloasă decât cea anterioară. La umbra unui preşedinte considerat, pe bună dreptate, „sărac şi cinstit”, s-⁠a instalat exploziv o dublă fraudă istorică: cleptocraţia şi corporatocraţia, aparent antitetice, dar perfect complementare, sub cupola terapiei de şoc în economie. Niciodată, probabil, sistemul juridic, secundat, dacă nu diriguit, de un sistem imunitar cvasiinexistent al serviciilor secrete, reconfigurate la poruncă străină, ca în anii ’50, n-⁠a stat mai nepăsător în faţa distrugerii ţării, pe toate planurile, în favoarea instalării corporatocraţiei transnaţionale, la rândul ei stimulatoare şi ocrotitoare a cleptocraţiei autohtone. Războiul civil propriu-⁠zis evitat de generalii patrioţi în 1989, s-⁠a dezlănţuit în forma hibridă care a „deconstruit” naţiunea, economia, finanţele, instituţiile, prăpădul fiind comparabil cu al războiul din Siria, ducând la dislocarea şi izgonirea din ţară a unui sfert din populaţia adultă. Justiţia, guvernele şi serviciile secrete au fost incapabile să oprească înstrăinarea resurselor, a băncilor, distrugerea flotei, vânzarea pădurilor şi pământurilor, toate pe nimic, cedate fără luptă, de către cea mai coruptă clasă politică postcomunistă, pusă în slujba corporaţiilor multinaţionale. Piteştizarea a continuat fără milă, oblăduită de învăţământul de toate gradele, de ONG-⁠uri, de mass-⁠media, de cei 140 000 de tineri plătiţi de Statale Unite, de Germania, de Marea Britanie, Canada şi Spania, în numele unui program de reeducare a românilor sub genericul „Restart România” (program anunţat de Mark Gitenstein în 2012), nemaivorbind de anterioarele numeroase burse Soros acordate pentru reeducarea culturnicilor, a ziariştilor şi formatorilor de opinie. Aceşti tineri şi „civilizaţi” ţurcanieini au avut sarcina să penetreze toate instituţiile ţării spre a le face „independente”, ceea ce s-⁠a şi reuşit, în bună măsură, de vreme ce imaginea din fabula lui Alecu Donici, Racul, broasca şi o ştiucă, funcţionează ireproşabil în spaţiul principalelor instituţii ale statului: preşedinţie, parlament, justiţie (DNA), SRI, toate autonomizate sau cu protocoale binomice, trăgând fiecare în direcţia propriei autarhii, care, ciudat, la un loc, duc sacul cu grâu spre interesele de grup şi ale celor corporatiste, ultimele constituind centrul iradiant al neocomunismului globalist.

Note:

1. Vezi Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.
2. Cei cinci „magnifici”/„cârtiţe” kaghebiste de la Cambridge au fost: Guy Burgess, Donald Maclean, Kim Philby, Anthony Blunt şi John Cairncross.
3. Vezi Aurel I. Rogojan, Iulian N. Vlad – confesiuni pentru istorie, Editura Proema, Baia Mare, 2017, p. 241.
4. Vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, Bucureşti, 2000.
5. Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii. Penitenciare, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p. 404, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-⁠Pandrea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

  1. tatiana.panaitescu@yahoo.com'

    Aprecieri pentru sinteza istorico-politică a perioadei adoptate. Rigoarea și pertinența asociațiilor. Mulțumesc pentru privilegiul de a citi un material scris într-o limbă română folosită în spiritul demnității sale funciare/ și a cititorilor.

    Rețin ideea potrivit căreia dreptul de a intona Imnul lui Andrei Mureșanu a fost cea mai de seamă realizare a evenimentelor din 1989.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest