Contemporanul » Polemice » Marea reeducare. De la Comintern la… cominternism

Marea reeducare. De la Comintern la… cominternism

Lovitura de stat din decembrie 1989, uzurpatoare a revoltei populare împotriva unui sistem represiv şi antinaţional, a deschis larg porţile terapiei de şoc în economia ţării. S-⁠⁠a dezlănţuit furia de realizare a condiţiei de tabula rasa

Paralelismul „experimentul Piteşti”/ experimentul „corect politic” este, aparent, inexplicabil, fantezist, nerelevant, fiindcă ele stau mărturie unor epoci „total diferite”, în sisteme politice diferite. S-⁠⁠a emis ipoteza că revoluţia din 1989 a fost furată/deturnată, încât, admite şi Petru Ursache, lovitura brucaniană din decembrie a dus la un regim neocomunist. Pentru asta, este învinuit tandemul Iliescu-⁠⁠Roman. Dar cum se face că şi ceilalţi preşedinţi, toţi autodeclaraţi de dreapta, ba chiar neoconservatori, populari, liberali, au adâncit convingerea românilor că totul merge către spulberarea în cele patru zări a României? Cum se face, se întreabă şi Petru Ursache, că „istoricul” şi ideologul care ne-⁠⁠a fost trimis să cerceteze şi să condamne comunismul a fost Vladimir Tismăneanu, urmaş de cominternist, iar nu românul „reeducat” la Gherla şi în Bărăgan, fiu al Basarabiei martirizate, Paul Goma, alungat cu brutalitate de la festinul „renaşterii” României? Nu cumva fiindcă, aidoma altor români cu adevărat rezistenţi, n-⁠⁠a putut fi reeducat? Asta o spune, cu argumente, şi Petru Ursache: „Într-⁠⁠adevăr, absurdul are nesfârşite ramuri: unuia dintre cei mai curajoşi şi mai reputaţi luptători europeni pentru drepturile omului i se barează întoarcerea acasă. Asta nu i s-⁠⁠a întâmplat nici lui Ulysse. Se vede treaba că tiranii (plus drăcuşorii) din Bucureşti sunt mai puternici decât zeii din Olimp.” Fireşte, fiindcă pentru ei „nedreptatea ontică” are întotdeauna cauze reperabile în logica terţiului exclus, rămase necunoscute chiar şi zeilor.

Concluzia nu poate fi decât una singură: de la 22 decembrie 1989 şi până astăzi (şi-⁠⁠n viitor!?) nu pot avea acces în posturile-⁠⁠cheie ale statului român decât numai aceia care au trecut printr-⁠⁠un stadiu de reeducare consistent şi decisiv. Makarenko aprecia că unui om demn de idealurile comunismului îi trebuie minimum cincisprezece ani ca să devină homo sovieticus, chiar cu altă identitate etnică şi culturală comparativ cu aceea din mediul arheic în care s-⁠⁠a născut şi format.

Fiecare naţiune are, desigur, un context şi un potenţial uriaş de educaţie, simbolizat, în ultimă instanţă, de un arheu naţional. Fritz Martini, în Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent (vezi versiunea românească, Editura Univers, Bucureşti, 1972) stabilea că poetul naţional şi educator al Germaniei este Goethe. Şi ca să mai dau un exemplu de naţiune mare, chiar dacă tânără, cea americană, poate cel mai important savant din spaţiul criticii şi istoriei literare de peste ocean, Harold Bloom, considera, într-⁠⁠o lucrare despre canonul occidental, că poetul naţional al Americii este Walt Whitman1. Eminescu l-⁠⁠a numit pe Shakespeare „poetul naţional” al Marii Britanii şi nu-⁠⁠mi aduc aminte să fi fost contrazis de cineva. Vă spun ceva aceste exemple despre naţiunea română? În monumentala Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941, ţinută sub oboroc până în 1982 de regimul comunist), G. Călinescu îi dedica lui Eminescu capitolul Poetul naţional. Ca să nu mai vorbesc de celebre situări precum cele ale lui Nicolae Iorga („expresia integrală a sufletului românesc”) sau Constantin Noica („omul deplin al culturii româneşti”), între atâtea altele! Şi de aici urmează evoluţia spectaculoasă a unei părţi din intelighenţia noastră, cea trecută prin marea reeducare de la Piteşti, victorioasă, ca disidenţă autocronică (Paul Goma), la 22 decembrie 1989, împreună cu Silviu Brucan, cu Ion Iliescu, cu generalii Nicolae Militaru şi Ion Mihai Pacepa (cel care a încetat brusc să mai fie trădător, din contră, erou anticomunist!). Reeducaţii n-⁠⁠au zăbovit o clipă să nu-⁠⁠l atace pe Eminescu şi să-⁠⁠i retragă titlul nobil de poet naţional, sintagmă declarată nulă, ca şi cele aparţinând lui Iorga, Noica, Arghezi, Vianu, D. Vatamaniuc ş.a.m.d.

Dacă aţi înţeles tainiţele acestui exemplu, aţi început să descifraţi cât de temeinică a fost marea reeducare de la Piteşti, cu urmări pe termen lung şi cu o putere de penetrare demnă de toată admiraţia noastră. Aici se află şi secretul transformării României dintr-⁠⁠o colonie sovietică în una corect politică, destinată să renunţe de bună voie şi nesilită de nimeni la toate bogăţiile solului şi subsolului, la valorile ei milenare. Nici nu mai este nevoie să fie dezmembrată teritorial, cum încă visează ungurii, căci deja dintr-⁠⁠o naţiune a devenit o simplă populaţie, o ţară a emigraţilor şi a emigranzilor (adică a hrănirii altor arhei etnici), cum a numit-⁠⁠o unul dintre ultimii intelectuali români căruia încă îi mai pasă de România, Horia V. Pătraşcu2, nume care, nu-⁠⁠i aşa? – nu spune mai nimic comparativ cu ale „boierilor minţii”, elitele reeducate temeinic, acum ele însele pe valul gloriei de educatori ai naţiei.

Să însemne tot ce am spus în ultimele pagini că Rusia ne-⁠⁠ar prigoni, astăzi, din pricină că i-⁠⁠am trădat imperiul, că jinduim să-⁠⁠i răpim şi ce-⁠⁠a mai rămas din Basarabia? Nici vorbă. În proiectul nostru de ţară (care, după cum se ştie, nici nu există), Basarabia a mai rămas în mintea doar a unor visători marginali. Acum, după ce nu mai înseamnă nimic pentru politică, Traian Băsescu joacă comedia că el ar dori unirea cu Moldova (de care, timp de două mandate, s-⁠⁠a sinchisit prea puţin, fiindcă n-⁠⁠ar fi fost pe placul „marilor licurici”, gândire tipică pentru condiţia de slugă). Îi dă peste nas vasalul din urmă, Klaus Iohannis, care are toate şansele să fie pe placul „licuricilor” timp de două mandate, cum a înţeles Ludovic Orban, care a anunţat duminică, 11 martie 2018, în Consiliul Naţional al PNL (în România reeducată, nici numele partidelor şi ale instituţiilor nu mai spun nimic despre rostul lor!), că candidatul (observaţi cum bine le potriveşte limba română!) liberalilor la viitoarele alegeri prezidenţiale este acelaşi munte de indiferenţă pentru soarta ţării, veşnic în concediu de divertisment, căci divertismentul şi câştigul fără muncă, vorba poetului, constituie cel mai înalt ideal al postmodernităţii. De ce l-⁠⁠ar interesa, în atare condiţie, pe Klaus Iohannis soarta Basarabiei, când nici pe românii reeducaţi, de pe ambele maluri ale Prutului, nu-⁠⁠i mai interesează? A şi spus-⁠⁠o zilele trecute că Basarabia nici să se gândească la unirea cu Ţara, calea nefiind „fezabilă”, cum bine a conchis, cu câţiva ani în urmă, ambasadorul american de la Chişinău, James Pettit, motivând că Moldova nu e România. Şi avea dreptate, fiindcă marea reeducare a schimbat faţa ambelor state româneşti, până la a nu se mai recunoaşte unul pe altul, exact ca în legenda mancurtului din romanul lui Cinghiz Aitmatov.

E momentul să lămurim de ce impresia generală a multor români a fost şi este că revoluţia din decembrie 1989 a însemnat doar o trecere de la dictatura partidului unic la neocomunismul cu faţă umană, de esenţă gorbaciovistă, singura contribuţie reală, teoretică şi practică, a disidenţei biruitoare în postdecembrism. S-⁠⁠a trecut, de fapt, de la marxismul economic perdant, în deceniile sovietice, la marxismul cultural, câştigător odată cu prăbuşirea imperiului sovietic. Este şi aici un mare paradox, căci, deşi se revendică drept „cultural”, noul marxism este, prin excelenţă, anticultural, de unde şi marginalizarea, la vedere, a culturii, ca politică de stat. De la Lenin şi Stalin la un Troţki americanizat de Noua Stângă Americană, cum recunoaşte chiar despre sine Vladimir Tismăneanu, mândru că a evoluat de la cominternism la „neoconservatorismul” corect politic. Aceasta este, de fapt, diferenţa dintre vechea ideologie maxist-⁠⁠leninistă şi political correctness (William S. Lind). De facto, atât marxism-leninismul ideologic şi economic, cât şi economia de piaţă liberă au un izvor comun: interesele transnaţionale ale marilor corporaţii dominatoare global, interese la antipodul corporatismului naţional teoretizat, la noi, de către un Mihail Manoilescu. Se ştie, Lenin a fost sprijinit financiar de giganţi ca I.G. Farben, partener de afaceri cu John D. Rockfeller şi Standard Oil, care au alimentat deopotrivă nazismul şi comunismul. Între revoluţia mondială şi statul global diferenţa constă în aceea că prima avea drept centru de putere imperialismul sovietic, pe când guvernul mondial corporatist e pretutindeni, ceea ce-⁠⁠l face imbatabil prin ambiguitate. Ambele au identificat în statul naţional obiectivul major de compromis şi de distrus. Aşa se explică de ce corporatismul occidental n-⁠⁠a recunoscut evidenţa că adevăratul adversar şi răpunător al comunismului a fost naţionalismul, iar nu disidenţa, care, prin definiţie, constă doar într-⁠⁠o reformare a sistemului, cum sună, programatic, şi opera neotroţkistului George Soros (cel dintâi samsar ideolog miliardar coborât pe Otopeni, aeroport închis, la vremea aceea), având în geamantan cartea proaspăt scoasă de sub teascuri, Opening the Soviet System (Weidenfeld & Nicolson, 1990), tradusă imediat la noua Editură Humanitas, înfiinţată cu sprijinul lui Silviu Brucan, prin rebotezarea vechii Edituri Politice. (Vezi George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

 

Larry L. Watts, istoric american, sovietolog şi bun cunoscător al istoriei româneşti, a semnalat această nedreptate comisă la adresa naţionalismului în favoarea disidenţei: „Într-⁠⁠una dintre cele mai aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunismului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de piaţă şi ai democratizării.”3 Iată şi explicaţia pentru care comunismul lui Nicolae Ceauşescu a fost numit, abuziv, naţional-⁠⁠comunism, când, în realitate, el nu s-⁠⁠a lepădat niciodată de idealul comunist, ci doar de imperialismul sovietic, fapt care l-⁠⁠a determinat să se întoarcă, aparent, cu faţa şi spre valorile naţiunii, dar incapabil să vadă limpede incompatibilitatea dintre comunism şi naţionalism. În schimb, disidenţa gorbaciovistă s-⁠⁠a aliat repede cu reformismul lui Soros (Raisa Gorbaciova va deveni preşedinta Fundaţiei Soros din Moscova), pur şi simplu fiindcă doctrina comunistă îşi descoperea afinităţile originare cu globalismul financiar corporatist cu ajutorul căruia Lenin a putut să ducă la capăt revoluţia bolşevică. Faptul acesta se reflectă cel mai bine în doctrina Iuri Andropov4, opusă centralismului restrictiv al spaţiului sovietic hegemonic din doctrina Leonid Brejnev. Andropov, după aprecierea multora, a fost cea mai luminată minte a sistemului sovietic, înţelegând, după contrarevoluţia din Ungaria (1956), că sistemul scârţâie, în primul rând din pricini economice, cu urmări în plan politic şi social, fiind ameninţat cu un eşec catastrofal mai ales din pricina izolării de capitalul internaţional care, în definitiv, îi fusese naşul. El e primul care a încercat o reformă, în plan economic, prin faimosul plan al geografului Emil Borisovici Valev, care plan, de fapt, pornise din doctrina lui Andropov. Acesta, la 2 aprilie 1963, a venit la Bucureşti să-⁠⁠l convingă pe Gheorghiu-Dej de validitatea şi de necesitatea planului Valev, respins însă de liderul de la Bucureşti, căci deja pornise traseul emancipării faţă de centralismul moscovit. Îngrijorarea lui Andropov a dus la reevaluarea cominternistă a revoluţiei mondiale, incapabilă să reziste concurenţei capitalismului. Cea mai bună cale, a întrezărit Andropov, este „deschiderea” partidului unic către pluripartidism, prin punerea corporatismului transnaţional în slujba revoluţiei mondiale. Doctrina lui politică va cuprinde cele patru stadii de evoluţie a partidului, stadii pe care le-⁠⁠am reiterat în varii contexte: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-⁠⁠l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-⁠⁠un cadru aparent democratic, cu nume schimbat.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest