Contemporanul » Polemice » „Sălciile de pe Aiudel”

„Sălciile de pe Aiudel”

Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspiraţia tăcerii printr‑un program ferm pro‑memoria elitelor morale. Pentru că le avem

Galopăm pe melc, aşa cum spune Vasile Gogea într‑o propoieziţie, spre o democraţie reală, spre libertatea opiniei. Adevărul te face liber? Da, dar nu în comunism, nu în postsocialism, din cauza ideologiei political correctness. Cel rejectat de la Premiul Goncourt, Vintilă Horia, de oficialii şi oficializaţii ţării lui în „veacul aflat sub copite de drac”, avertiza că nu‑i preţ prea mare pentru a rosti adevărul. Preţul a fost, însă, imens: Viaţa.

Cele 4 etape: acuza de trădare – procesul în Tribunalul Poporului – condamnarea – moartea. Iar trauma Piteşti cu Camera 4 Spital, trauma Aiud cu Zarca, trauma Jilava cu Neagra, trauma Sighet, trauma Râmnicu Sărat, trauma Canalul Morţii sunt nevindecabile atâta vreme cât dreptate nu se face. Le dăm dreptate in petto martirilor, dar nu le facem dreptate, din teama că strigă la noi domnul Florian: Fasciştilor!, Legionarilor!, crezându‑se arbiter în aşa‑zisul antisemitism al românilor şi sprijinindu‑se pe aberanta Lege 217/2015, care a impus un fel de dictat ideologic cu rădăcină în proletcultism. Ce pleaşcă pentru Institutul „E. W.”, să ne pedepsească având legea‑n palmă!

Un tinerel teleast de post public susţinea recent că anticomunismul e, după atâţia ani de la căderea comunismului, penibil. Că‑i penibil să lupţi împotriva lui la aproape 30 de ani după. Relax, dragi telespectatori, comunismul e mort! Nu şi neo‑comunismul, sub semnul statuii înălţate la Trier. S‑o fi uitat că holocaustul revoluţionar, planificat să distrugă popoare întregi incapabile de stat revoluţionar, adică marxist, e sintagma bărbosului? Că Adolf personal mărturisea că a învăţat destule de la Karl, la fel Iosif? Fără Marx n‑ar fi fost posibil Lenin, fără Lenin n‑ar fi fost posibil Stalin, fără Stalin n‑ar fi fost posibilă Ana Pauker. Iar Ana nu se juca: într‑un Consiliu de Miniştri a cerut moartea a 30.000 de „reacţionari-bandiţi”, iar Groz(e)a, din prezidiu, a acceptat propunerea.

Cei crescuţi în poala lui Marx şi urmaşii lor direcţi încearcă distrugerea din interior a istoriei, dar şi a culturii noastre, cum au mai făcut‑o. Mumii proletcultiste ca Leonte Răutu ori Mişa Novicov, ca Galan, ca Titus Popovici ori ca Nina Cassian sunt scoase la vedere. Comuniştii au mai schimbat o dată, metodic, reperele noastre etice în „duşmani ai poporului muncitor”, ţinta predilectă fiind valorile fundamentate religios. Istoria intenţionează să‑şi tragă secvenţa obsedantului deceniu la xerox?

Şi eu cred, ca şi Sorin Lavric (Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană, 2018), că, în vremi ca ale noastre, când identitatea etnică e şi ameninţată, şi slăbită, iar România pare intrată în „triunghiul Bermudelor” (la Centenarul Reîntregirii i se prezice destrămarea), memoriile celor puşcărizaţi politic, autobiografiile, docu‑romanul trec înaintea romanului ficţional. Zice Lavric: „dacă ar fi să aleg între cartea lui Ogoranu (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, nota mea, M. Ursache) şi beletristrica românească din ultima jumătate de secol, nu aş ezita o secundă. Cum să şovăi între, pe de o parte, o probă de tragism real, de o intensitate nejucată şi, pe de alta, o revărsare de ficţiune literară, iscată de un orgoliu cabotin?” Aşa este: Ogoranu e un fel de hârtie de turnesol care ne împarte în cel puţin trei categorii: indolenţii, inconsistenţi moral, care nu l‑au citit (că n‑au în grijă jertfa pentru neam, iar eroii îi stânjenesc, îi stingheresc, deoarece: „Nu‑i dat oricui să fie inflexibil, cu preţul pierderii a toate familie, carieră, bunăstare, statut social”); cei care l‑au citit ca să afle nuda veritas despre indezirabilii orânduirii comuniste, alegând eroic calea răzvrătirii; cei care s‑au îndoit sub vremi, lăsându‑se îndoctrinaţi cu profit. Şi poate că nu‑i greşit sau stângaci lexical acest îndoiesc, când corect ar fi îndoaie. Ogoranu nu s‑a îndoit, a rămas vertical şi în faptă, şi în gând; prigonit de Securitate 50 de ani (v. cele 119 volume de DUI, însumând 50.000 de file), condamnat la moarte de două ori, în condiţii de contumacie, adică de împotrivire la sentinţă, nerespectând‑o;

În ce servicii s‑o fi metamorfozat „Securiţica”, cum o numea în derâdere Cezar Ivănescu, de vreme ce, în 2005, după 54 de ani de la sentinţa condamnării la moarte, o bancă refuza să‑i acorde un împrumut lui Ogoranu pentru că avea cazier? Aşadar, lupta sa anticomunistă din munţii Făgăraş n‑a fost recunoscută, dar adevărata Catedrală a Neamului trebuie să‑i cuprindă oasele.

Am ajuns să aud dinspre neomarxişti că „exterminarea duşmanului de clasă” a fost nu altceva decât o necesitate tehnică, o inginerie socială. Operativă, desigur, dacă numai torţionarul Ioan Ficior a omorât 103 deţinuţi, la Periprava. După ce IICCMER a solicitat, în 2013, urmărirea penală a lt.col.(r) Al. Vişinescu, comandant la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, au trecut trei ani până să fie condamnat, în 2016. De ce? A rămas şi după ’89 deţinutul homo sacer, om care poate fi ucis fără să‑i pese cuiva, fără ca ucigaşul să fie pedepsit? Mai sunt în viaţă cam 200 de lucrători în puşcării, cu pensii mai mari decât ale celor care au fost bătuţi atroce cu parul la şale, au înghiţit ciorbă din murături stricate ori din ceapă putredă, au primit turtoi cu nisip în el, să nu poată fi mâncat…Ceaiul era o cană cu apă călâie, unde se turna generos sare, ca să nu mori numai de foame, ci şi de sete. În lagărul Galeşu din Dobrogea, brutele de gardieni urinau anume în bălţile din care deţinuţii beau apă.

S‑au găsit doar doi vinovaţi pentru crimele comunismului. Primind fiecare doar 20 de ani de închisoare. Praf în ochii celor schingiuiţi, câţi or mai fi fiind, iar uitarea se întăreşte ca digul Peripravei. N‑avem nici măcar toate numele dispăruţilor de la Canalul Morţii. Nu se dau cifrele exacte ca să se ascundă dimensiunea crimelor în Gulagul românesc, proporţiile răului? Cei cu epoleţi grei care au dat ordinele au murit liniştiţi în pătucurile lor sau au fost răsplătiţi pentru comportament inuman. Ca Gh. Boştină, săltat în grad de general maior de Securitate în regimul Iliescu. Dar preş. Emil Constantinescu (oroare din eroare) nu l‑a decorat pe fostul comandant al penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan? Cât a trăit, nu l‑a interogat nimeni unde a fost îngropat Iuliu Maniu. Supoziţia lui Marius Oprea? Ar fi fost înhumat pe malul Tisei şi apa i‑a luat oasele. Mormânt în cer.

Ignorarea din ignoranţă ne‑a dus unde ne‑a dus. În 1960, Ion Iliescu se afla în CC, secţia Propagandă, propus de Ceauşescu, intrat în acelaşi CC prin debarcarea altui călău, Al Drăghici. Iar acest Drăghici, cu memorie hemiplegică, pătrunsese, în acel Decembrie, pe culoarul CC, pentru a se alege cu un loc în noile structuri, ca victimă a lui Ceauşescu.

La aşa revoluţie, aşa cercetare a crimelor comunismului. Marius Oprea a fost stopat în acţiunea de indicare a victimelor, fiind luat în râs că ar căuta „potcoave de cai morţi” (citiţi: cei asasinaţi). Istoricul Mihail Neamţu l‑a acuzat de necrofilie, gata să‑l trateze cu usturoi. Cine erau cei deranjaţi de săpăturile după osemintele victimelor decât torţionarii şi urmaşii lor? L‑au debarcat, ca să nu mai investigheze crime şi să depună sesizări penale. Dar poţi investiga crime fără a sesiza organele de cercetare penală?

Începuse, în 1991, serialul Memorialul durerii, blamat de Adrian Păunescu. „Căţeaua tută” lătrând aiurea era Lucia Hossu Longin. Persiflare e puţin spus; şi maculare e prea puţin. Despre teleastă Sorin Lavric scrie, făcând o reverenţă: „sexul feminin poate fi de o mie de ori mai apt pentru a spune adevărul istoric”. Curajul Luciei Hossu Longin de a‑l face cunoscut a fost văzut de unii dispreţuitor – cinic, de alţii – o exegerare. Ce fel de exagerare dacă pe frontonul unui astfel de tribunal scria: „ un condamnat în plus e un pas în plus spre socialism”?

Lavric ne îndeamnă să nu întoarcem capul de la ororile din penitenciare, chiar dacă ne‑ar periclita psihic, cum se văita o filosoafă, nevătămată de gauchismul tinereţelor. Dar, în contact cu terifiantul, cu monstruosul, cu inumanul, o periclitare psihologică e posibilă, o ştiu din mica mea familie. Lucrând ani de zile la Istorie, genocid, etnocid, din care am publicat deocamdată doar primele patru capitole, Petru Ursache a fost agresat psihic de ce a citit: detaliile torturilor sunt devastatoare. A avut atâta empatie cu martirii închisorilor încât, în clinica aceea blestemată aducând cu o bolgie, după anestezie şi după o intervenţie nesăbuită care l‑a împins în moarte, se credea în închisoare; îşi închipuia că vede cum sunt torturaţi doi călugări în camera de gardă: „Îi bat de‑i omoară, Magda.” În coşmarurile lui, apăreau hidosul Ţurcanu, Genu cel Groaznec, şi mai hidosul Dumitrescu, cel cu hobby de pianist, satisfăcut când urmărea torturile „bandiţilor” prin vizetă, maiorul Maromet de la Jilava, bâlbâitul înarmat cu o coadă de sapă ca „argument ştiinţific”… Petru a plâns cu siguranţă când a aflat că, la Gherla, sub colonelul de Securitate Goiciu, ofiţerii înalţi care luptaseră pe frontul antisovietic, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, deveniţi criminali de război, cărau tinetele acoperiţi cu pelerinele lor de gală zdrenţuite, murdărite de sânge şi de fecale, în timp ce tablele de pe umerii gardienilor străluceau în „lumina” venită de la Răsărit. N‑a avut regele Mihai nici o bănuială, din capul locului, 1944, ce se va întâmpla cu Armata Română după armistiţiu?

Funcţionează un program anti‑memoria victimelor, ca românii să aibă o reputaţie îndoielnică, de laşi, de capete plecate, deşi avem Figuri de legendă (titlul lui Cicerone Ioniţoiu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013). Cazul Aurel Stati: la 20 de ani voluntar pe front, prizonier de război şi, la întoarcerea din siberii de gheaţă, puşcărizat. O sută douăzeci de fracturi a avut Aurel Stati după ce s‑a aruncat de pe acoperişul închisorii Uranus, ca nu cumva să‑şi trădeze sub tortură prietenii. Dus la Văcăreşti într‑o pătură, a făcut 18 ani de Aiud, în cârje. Petru Ursache a scris despre Drumul crucii. „O să intitulez un capitol Sălciile de pe Aiudel”, îşi programase Petru, cînd îşi mai revenise, înainte de a fi doborât de bacteria Clebsiella, contractată – ironie a sorţii – prin instalaţia de aer condiţionat. Şi câte nu‑mi povestea despre neînduplecatul Prinţ Alecu Ghika. Spre sfârşit de detenţie, superiorii puşcăriilor organizau „excursii” prin ţară, să‑i înduplece pe îndărătnici de bunele intenţii comuniste. Nu oricum, ci în Volgi de lux. Le arătau uzine în care duduia economia, colhozuri, GAC‑uri… Mulţi cedau, recunoşteau „realizărili”. Nu şi Prinţul Ghika. Colonelul Crăciun l‑a întrebat, la întoarcerea în carceră, ce‑l impresionase. „Sălciile de pe Aiudel”, a venit răspunsul. Episodul l‑a narat Marcel Petrişor, în Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Buc., 2008. Strigătul dezamăgit scos de Crăciun a fost previzibil: „Tot bandit ai rămas, prinţule! Şi câte nu ţi‑am arătat!”

Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspiraţia tăcerii printr‑un program ferm pro‑memoria elitelor morale. Pentru că le avem.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now